Dansaţi? Ţesătura magică dintre dans şi modă
Dănţuitul a avut mereu o valoare socială. Dansatorii profesionişti au împrumutat costumele lor modei străzii şi, totodată, şi-au apropriat din ea acele elemente care le-au fost de trebuinţă, în timp ce amatorii şi-au pus la bătaie întregul talent pentru a epata şi a urca mult, cât se poate de mult, pe scara socială ajutându-se (şi) de acest atu. Şi pentru unii, şi pentru alţii, dansul a fost o modalitate de exprimare a sexualităţii – şi chiar dacă unii, iniţial, s-au arătat oripilaţi de vulgaritatea unui tango, de exemplu, au sfârşit prin a se lăsa seduşi de extraordinara invenţie argentiniană, odată cu vestimentaţia acesteia.
Neurologii şi psihologii ar putea găsi explicaţii mai mult sau mai puţin savante la întrebarea de ce dansul ne face fericiţi. Ne-ar vorbi de endorfine, de bucuria mişcării, de sentimentul de coordonare sau de orice altceva. Cert este că dansul a avut întotdeauna o valoare rituală şi socială, şi între el şi modă legăturile au fost strânse şi reciproce.
Nu se ştie exact cine a inventat ceea ce numim azi dansul de scenă. Există atâtea şi atâtea mărturii artistice din Antichitatea timpurie despre dansurile extatice, iar horos-ul Greciei antice este evocat de Pindar, Sappho sau Plutarh. Dansatoarele aveau costumele rituale ale preoteselor sau însemnele şamanilor, aşa cum Irodiada îşi dădea jos simbolic şalurile cu care era îmbrăcată.
De ce e important Jean-Baptiste Lully.Se spune că baletul provenea de la Curţile Italiei renascentiste. Este cert că, începând cu Jean-Baptiste Lully, muzicianul lui Ludovic al XIV-lea (1632-1687), opera preclasică avea interludii de balet, aşa-numita comedie-balet, despre care vorbea Molière pentru prima dată în prefaţa la Les Fâcheux (1661), unde recomanda ca, pentru a nu rupe acţiunea comediei cu aceste interludii, era bine ca desfăşurarea faptelor să se pătrundă cu dansul, să formeze un corp comun.
Dans la Palat – pictură de Eugenio Lucas Villaamil, aflată în colecţia muzeului de artă Carmen Thyssen din oraşul spaniol Málaga
Lully a revoluţionat chiar şi stilul dansurilor de la Curte pentru care a creat nu doar muzica meditativă şi gravă a pavanelor sau chaconei, dar şi piesele muzicale pe ritmuri săltăreţe, cu influenţe populare (menuetul, rigaudonul sau gavotele). Din toate acestea s-a dezvoltat cândva suita preclasică şi, mai apoi, simfonia haydniană. Istoricii au notat că, după Revoluţia franceză de la 1789, balerinii de meserie, ca să nu spunem profesionişti pentru că ar putea părea preţios, au lăsat spectacolele de la Curte în favoarea celor de pe scenă.
May I Have The Pleasure?Chiar de la începutul secolului al XIX-lea, cultura europeană a balului ca activitate socială a avut un impact enorm asupra modei şi viceversa. Secolul a aparţinut valsului, iar acest dans s-a dezvoltat ca o activitate burgheză în Europa şi America.
În May I Have The Pleasure?, Belinda Quirey afirma că pe făgaşul revoluţiilor politice, industriale, dar şi romantice, valsul era un dans complet nou, perfect adaptat condiţiilor vieţii moderne sociale, psihologice şi materiale. Dansa toată lumea, dar mai ales clasa oamenilor cu bani, care îşi construiseră săli care să pună în valoare splendoarea toaletelor doamnelor şi eleganţa domnilor. Unii se mulţumeau doar să privească dansatorii, să observe cât de frumoşi erau sau cât de bine le stătea împreună, şi nu de puţine ori toaletele purtate în timpul seratelor contau enorm pentru ca tinerele să fie acceptate în înalta societate şi a frânge inima unui june care avea, fireşte, şi averea care trebuia.
Un dans revoltător de sexual.Primele săli de dans moderne din Anglia au început să apară chiar înainte de Primul Război Mondial, iar The Hammersmith Palais de Dance din Londra era una dintre cele care aveau şi un program de dans, notează Valerie Steele în Enciclopedia de modă. Şi chiar dacă polca şi cadrilul rămăseseră populare, începea să se facă simţită nebunia tangoului, un dans revoltător de sexual, în care partenerii îşi permiteau să aibă contact corporal direct unul cu altul.
La început, dansul a fost considerat riscant şi considerat adecvat doar prostituatelor şi proxeneţilor acestora. Ritmul senzual şi mişcările îndrăzneţe au fisurat însă morala fragilă a parizienilor, care l-au acceptat, şi nu oriunde, ci chiar în inima înaltei societăţi. Sau poate că nu întâmplător breşa a fost făcută acolo. Francezii erau obişnuiţi deja cu sexualitatea pură şi simplă a can-can-ului apărut prin anii 1840, ca o extindere a ultimelor figuri ale cadrilului, dans la care toţi aşteptau cu sufletul la gură figura supremă orgiastică a piciorului ridicat în aer (pied en l'air) şi apoi a prăbuşirii finale, cu conotaţiile sale sexuale atât de evidente. Can-can-ul a fost dansat la începuturi şi de bărbaţi, dar ajunsese mai târziu un dans specific feminin şi un semn al exploatării comerciale a erotismului pantalonaşilor dantelaţi şi a ciorapilor de mătase, a largilor fuste plisate şi a corsetelor strânse până la leşin. Îndrăznelile modei părăsiseră aşadar cabaretele, ajunseseră în stradă şi invadaseră saloanele.
Dansatoare de can-can la final de secol XIX;Cuplu valsând – ilustraţie din 1910
Perla neagră.Şi tot pe uşa cabaretelor se mai rostogolise o năpastă cu piele foarte smeadă şi fără nicio jenă în a-şi expune suprafeţe mari de piele. Se numea Josephine Baker şi fusese supranumită Perla neagră. Şi dacă unii îi contestau doar calităţile de cântăreaţă, alţii o repudiau pentru tupeul de a-şi face din banane costumaţie pentru scenă, stârnind ovaţii la Folies Bergère, dar stupoare şi respulsie oriunde altundeva.
Negresa nu s-a lăsat până nu le-a demonstrat francezilor, şi nu numai lor, că sunt nişte încuiaţi, astfel că, în 1927, a impus gustul pentru rochia charleston cu franjurile ei mişcându-se ritmic, dansul devenind popular şi parte a stilului de viaţă din timpul acelui deceniu furtunos. Josephine Baker şi concertul ei cu Charleston Jazz Band de la Berlin au rămas de pomină.
Relaţia dintre dans şi costume este una complexă şi nu reflectă doar practicile dintr-o perioadă sau alta, ci şi comportamentul social şi valorile culturale, mai remarcă Valerie Steele în Enciclopedia sa de modă. Ea împarte costumele de dans în:istorice, tradiţionale, de bal, moderne şi de musical. Influenţa acestora a mers dinspre modă spre dans şi invers.
Costumele istorice dominau Curţile regale europene.Cum spuneam, între secolele XV şi XVIII, festivităţile de la Curţile europene impuneau costume de dans foarte elaborate. Stilul acestor obiecte vestimentare era foarte asemănător cu hainele purtate zi de zi, încorporând în plus corsete de mătase, să spunem, sau mâneci tăiate sau foarte creţe, aplicaţii deosebite pe fuste.
Costumele tradiţionale s-au dezvoltat constant în Europa din secolul XV încoace şi sunt extrem de diferite de la o regiune la alta, la fel ca şi dansurile. Se pare că dansurile tradiţionale din estul Europei precum ceardaşul, mazurca sau polca au făcut carieră rând pe rând atât în Anglia, cât şi Franţa. Aceste costume tradiţionale au totuşi un pattern comun, remarcă istoricii modei, şi anume culorile aprinse pe un fundal închis de ţesătură. Decoraţiunile constau în mărgele, fire de metal sau mătase. Ar mai fi de spus că femeile măritate îşi acopereau capul cu năframe, în timp ce fetele, nu.
Emigranţii au dus cu ei în America stilul de dans, dar şi costumele, mai întâi în New England, unde moda s-a amestecat timp de două secole cu cea autohtonă. Şi dacă fermierii dansau în costumele lor obişnuite, în care şi munceau, şi cu cizmele în picioare, dansatorii obişnuiţi cu polca, valsul sau menuetul aveau cămăşi cu mâneci lungi şi pantaloni cu tăietură europeană, pantofi din lac, cu bombeu, iar fetele purtau rochiţe sau bluze înflorate. Accesoriile erau fie centuri, fie cravate care semănau mai degrabă cu un şnur, iar batistele din mătase completau ţinuta.
Bal în familia prinţesei Maria Bariatinskaia, în anii 1830 (colecţia Muzeului Rus de Stat, St. Petersburg)
Bluzele ţărăneşti şi fustele cu volane creţe şi bogat împodobite au devenit foarte la modă în anii 1970, când Emilio Pucci a creat primele articole de îmbrăcăminte în stil etnic, pentru ca mai apoi, în 1990, case de modă precum Yves Saint Laurent, Dolce &Gabbana, Moschino, Christian Dior să dezvolte o adevărată frenezie a hainelor de inspiraţie folclorică.
Costumele dansatoarelor din buric au fost aduse în 1893 din Orient în America în timpul Expoziţiei din Chicago. Culorile aprinse, materialele vaporoase, brodate cu pietre semipreţioase, cusute cu paiete şi mărgele, caracterizează costumele acestor dansatoare orientale. Topurile semitransparente, tăiate scurt, care expun părţi anatomice ascunse până atunci, centurile, fustele drapate fac şi ele parte din recuzită. Uneori, dansatoarele au faţa acoperită de un văl. Primul designer care a preluat elemente din costumaţia dansatoarelor orientale pentru a le încorpora în linia sa vestimentară a fost Paul Poiret. El a dat o nouă viaţă tunicii orientale, dar şi pantalonilor bufanţi, specifici haremurilor. În 1990, moda orientală pătrunde şi în colecţiile occidentale de prêt-à-porter şi haute couture ale creatorilor Miguel Adrover, Jean Paul Gaultier, John Galliano, Alexander McQueen sau Rifat Ozbek.
De la rochie de vals la tutu.Din secolul al XIX-lea, dansatorii de vals vienez, polcă sau mazurcă au purtat rochii de seară special concepute pentru a fi elegante. Rochia de vals este din mătase scumpă sau satin, uşoară şi lungă până la glezne. Bogăţia materialului drapat intensifică mişcarea moale şi elegantă a dansului. Aceste costume au urcat din nou pe scena de spectacol în reprezentanţiile de balet clasic în care fetele purtau tutu-uri tot mai scurte şi mai îndrăzneţe. Prima balerină care a purtat, pare-se, această piesă vestimentară a fost Marie Taglioni în La Sylphide (1832), balet a cărui coregrafie aparţinea soţului ei, Filippo.
Costumele pentru tango, foxtrot, swing, charleston sau rumba au lăsat eleganţa la o parte în favoarea erotismului. Rochia de tango este din materiale elastice, croită dintr-un top într-o singură bucată şi o fustă cu o fantă enormă pentru a permite mişcarea picioarelor. Decoraţiunile includ paiete, pietre şi mult sclipici. La swing, tivul mult mai scurt al rochiei faţă de cea de tango o face şi mai erotică. Imprimeurile de tigru şi leopard intensifică acea conotaţie sălbatică a acestor rochii.
Balerina Marie Taglioni, prima purtătoare a fustei care va intra în istorie sub denumirea de „tutu” (sec. XIX)
Isadora Duncan şi urmaşii ei.La începutul secolului al XX-lea, Isadora Duncan (1877-1927), cu mişcările ei scenice naturale, instituia o nouă eră a dansului, dar şi a costumului. Balerina, influenţată fiind de arta grecească, dansurile tradiţionale şi de cele de societate, a optat pentru dansul în costume fluide şi păr despletit. Iniţiativa ei a fost preluată de coregrafi avangardişti care i-au urmat precum George Balanchine, Martha Graham, şi, mai târziu, Merce Cunningham, Paul Taylor, Alvin Ailey şi Pina Bausch. Costumele acestor balerini sunt astăzi unisex, la fel şi machiajul, făcând irelevantă identitatea de gen. Costumierii au experimentat deja costumele semitransparente, pantalonii scurţi şi combinezoanele strânse pe trup. În 1934, coregraful George Balanchine a fost primul care şi-a silit dansatorii să iasă pe scenă în costumele de repetiţie. Coregraful este cunoscut pentru preferinţa lui faţă de nonculori, costumele lui fiind fie albe, fie negre, minimaliste, şi cu o aplecare deosebită către nuditate.
Martha Graham, la rândul ei, a fost cea care a renunţat la poante şi, în 1948, la spectacolul Diversion of Angels, şi-a costumat dansatoarele în draperii, în timp ce pe dansatorii i-a lăsat aproape goi. Tot ea este cunoscută pentru faptul că a inventat fustele-pantalon care oferă o enormă libertate de mişcare pe scenă.
Mixul vestimentar şi împrumutarea stilului dinspre şi înspre vedetele pop mai ales şi public se păstrează şi astăzi. Şi chiar dacă sălile de dans se numesc acum cluburi, şi poate am pierdut ceva din eleganţa de odinioară, ne-am păstrat bucuria de a dansa. Pur si simplu.
