Cutremurul din 10 noiembrie 1940: groaznicul cutremur de sâmbătă noaptea
1940 a fost un an plin de evenimente dramatice pentru România: mari pierderi teritoriale; abdicarea forțată a Regelui Carol al II-lea și urcarea pe Tron a Regelui Mihai; instaurarea Dictaturii Militaro-Legionare și proclamarea Statului Național-Legionar; începutul luptei pentru Putere dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară; asasinatele comise de legionari; apropierea României de Germania și Italia. Opinia publică românească era într-o permanentă încordare. Peste toate a venit și un cutremur devastator, cu magnitudinea de 7, 4 grade pe scara Richter, în noaptea de 9/10 noiembrie, ora 3, 39; epicentrul a fost în zona Vrancea la o adâncime de 133 m. (Un alt cutremur, mai mic, avusese loc pe 22 octombrie 1940, ora 8, 37; apoi un altul pe 8 noiembrie, ora 14, de 5, 5.)
Alte surse indică, pentru 9/10 noiembrie 7, 6 grade sau chiar 9. Vor urma mai multe replici, cea mai puternică fiind pe 11 noiembrie, ora 8,34, de 5,5 grade. Efectele cutremurului au fost imediat înregistrate de organele MAI.
Regele și Generalul nu erau în București
Răvășită de multitudinea evenimentelor politice interne și internaționale, de amenințarea cu dispariția Statului român însuși, societatea românească nu se gândea deloc la posibilitatea și a unui dezastru natural, care să se adauge celorlalte dezastre care căzuseră în acel an asupra ei. Generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, încerca să stabilizeze situația internă, să calmeze spiritele prea încinse ale legionarilor ajunși la Putere și doritori de o grabnică răzbunare asupra celor pe care îi considerau prigonitorii lor din timpul Dictaturii Regale; sau să limiteze abuzurile legionarilor intrați în Mișcarea legionară după accesul acesteia în fruntea Statului, nou veniți care urmăreau o rapidă îmbogățire, instaurând un sistem terorist. Se mai adaugă rivalitatea – deocamdată mocnită –, dintre conducătorii legionari și Ion Antonescu, fiecare doritori de a se impune prioritar în simpatia populaței.
În acest ultim plan, Horia Sima a încercat să transforme toate evenimentele majore legate de Mișcarea Legionară, în evenimente ale Statului român, obținând participarea la ele atât a lui Ion Antonescu, cât și a Regelui Mihai. Generalul era evident că o făcea fără entuziasm, doar din considerente politice; Regele, foarte tânăr (avea 19 ani), se părea că era atras efectiv de propaganda și de parăzile legionarilor, unde i se acorda cea mai mare atenție. În acest context, Ion Antonescu și Mihai participă la 8 noiembrie 1940, la Iași, la o mare paradă legionară, de ziua Sfântului Mihail, protector al Legiunii.
Trenul regal – în care era și Ion Antonescu – și alt tren cu invitați, au plecat din București pe 7 noiembrie, la ora 22, ceremonia având loc la Iași în dimineața lui 8 noiembrie. (Legionarii au folosit prilejul pentru a forța, în ochii opiniei publice, identificarea Regelui și a lui Ion Antonescu cu Mișcarea Legionară. Horia Sima sublinia „coborârea Regelui Mihai, de ziua lui, în mijlocul legionarilor”; iar despre primul-ministru – „În prigoană, generalul Antonescu a crezut în noi; în biruință, noi credem în el”.
Și mai accentuat sublinia tema Corneliu Georgescu, comandant al Bunei Vestiri: „Iașul [...] primește astăzi pe regele biruinței naționalismului legionar” și „face front în fața ostașului cu inimă și credință verde, biruitorul, conducătorul, asigurându-l că va fi urmat cu toată hotărârea în lupta pe care o duce pentru înălțarea Neamului”. Toate aceste formule erau urmate de ovații prelungite. Antonescu a dat satisfacție Mișcării Legionare, legându-și și el numele, ca și pe cel al Regelui, de legionari:
„Să ne legăm credința în Măria Ta, de însuși credința în biruința legionară, pentru că biruința Legiunii trebuie să fie biruința Măriei Tale, iar ziua Măriei Tale trebuie să fie deapururi ziua Legiunii.” Și-i chema pe toți legionarii: „Să facem legământ că vom sluji cu vrednicie pe Arhanghelul nostru, pe Regele Țării și amintirea Căpitanului”. Pentru ca tabloul să fie complet, deasupra tribunei regale străjuia chipul lui Corneliu Zelea Codreanu. Publicația legionară „Porunca Vremii” supralicita: „Regele a salutat transportat cămășile verzi biruitoare”.
După ceremonia de la Iași, vineri, Familia regală ajunge la Sinaia în noaptea de 8/9 noiembrie, ora 2, 40; în aceeași noapte, Ion Antonescu ajunge la București. Pe 9 noiembrie, Familia regală începe o excursie în zona Hunedoara, iar Antonescu pleacă spre Sibiu, în noaptea cutremurului dormind în tren în gara Ocna Sibiului, de unde a ordonat primele măsuri. Ajunsă la Deva, cu automobilul, pe 9 noiembrie, ora 18, după cutremurul din noaptea următoare, Familia Regală și-a întrerupt vizita, și s-a deplasat la București. Antonescu, însă, a mers mai întâi la Sibiu, unde trebuia să inaugureze cursurile Universității „Regele Ferdinand I”, evacuată din Cluj după Dictatul de la Viena; prezența sa la inaugurare trebuia să simbolizeze însăși aspirația românească spre reîntregire, de aceea nu putea lipsi.
Imediat după ceremonie – în cadrul căreia a ținut un discurs despre necesitatea ca Școala să fie a Neamului – a plecat spre București. În București, fiecare din cei doi factori conducători și-au făcut datoria. Regele adesea însoțit de mama sa, va acorda o insistentă atenție sinistraților, vizitele sale în locurile cele mai periclitate și în spitale fiind zilnice. Va inaugura cantine sociale. Iar pe 16 și 17 noiembrie va vizita unele regiuni grav afectate – Buzău, Focșani, Putna. Greutățile cele mari cădeau, însă, în sarcina lui Ion Antonescu.
Efectele materiale ale cutremurului
Primele relatări de presă sunt edificatoare nu atât pentru precizarea efectelor materiale ale cutremurului – asupra cărora nici Guvernul nu își făcuse încă o imagine corectă –, cât pentru oglinda asupra stării de spirit a populației, în primul rând în București. Numărul ziarului „Universul” ce urma a fi tipărit pe 10 noiembrie, pentru a putea fi distribuit pe 11 noiembrie, așadar primul număr de după cutremur, includea un articol scris într-o grabă evidentă și sub emoția de început, Capitala a fost zguduită de un cutremur de o violență extraordinară. Fusese scris la ora 5 dimineața și oferea o imagine cinematografică: Blocul „Carlton” și alte multe clădiri s-au prăbușit.
„Panica produsă a fost cu atât mai mare și mai grozavă, cu cât majoritatea locuitorilor a fost surprinsă în somn. [...] Mișcările seismice ne-au situat aproape de catastrofa totală. [...] Automobilele și taxiurile gonesc undeva spre periferii. Lumea se teme de o nouă repriză seismică. Pe străzi, sirenele pompierilor alarmează și mai mult sufletele. [...] Cea mai mare parte a populației din centrul Capitalei s-a refugiat în Cișmigiu. Blocul «Carlton» s-a prăbușit. La locul groaznicului sinistru au venit toate posturile de pompieri, cari degajează terenul.”
La 4, 20, Observatorul Astronomic anunțase că tăria cutremurului a fost de 8-9 grade. Și celelalte ziare aveau relatări tot atât de dramatice. „Curentul” (apropiat Mișcării legionare, în comparație cu „Universul” care se străduia să fie neutru politic) includea imagini chiar mai impresionante; în primele zile, tendința aceasta era evident spontană; ulterior, însă, a fost voită, pentru a sublinia, odată în plus, eroismul legionarilor și al reprezentanților instituțiilor Statului care au făcut față situației. Primul articol se intitulaUn înspăimântător cutremur a adus jalea în căminele românilor.Evident fără o sursă serioasă, indica 500 „locatari îngropați” la „Carlton”. Relata, apoi, atmosfera din București:
„Panica a fost de nedescris. [...] femei înnebunite de groază, bărbați cu copii în brațe, cu toții îmbrăcați sumar, au părăsit paturile țipând și plângând. [...] Locatarii caselor au avut sentimentul iremediabil al sfârșitului.” Numărul următor al ziarului „Universul” (12 noiembrie) are toată pagina 1, plus unele din interior, sub titlul Groaznicul cutremur de sâmbătă noaptea. Termenul folosit pentru primele momente era „panică”: „Lumea, trezită din somn de zguduiri puternice, aleargă îngrozită, neștiind încotro să apuce. [...] Aveai impresia că te afli în infern. [...] Îmbrăcată sumar, lumea din centrul Capitalei a fugit din blocuri, refugiindu-se pe străzi și în piețele publice. În Cișmigiu, în Piața Teatrului Național, Piața Cercului Militar, la Șosea [...] În zori, Capitala avea un aspect jalnic. Blocurile de beton s-au îndoit, pierzându-și balcoanele și coșurile, prăbușite în stradă. Zidurile sunt crăpate. Casele vechi s-au surpat parțial [...] Lumea aleargă înfiorată de spaimă.”
Peste tot acest tablou sumbru, cădea o ploaie măruntă. Despre efectele cutremurului în restul țării, în primele zile sunt relatări puține. Pentru București, centrul atenției, determinând imaginea dezastrului, era blocul „Carlton”, o emblemă a modernizării Capitalei, aflat la colțul străzii Regale cu Bulevardul Brătianu. Avea 12 etaje, parter și două subsoluri; 92 apartamente, garsoniere și birouri, iar la subsol o mare sală de cinematograf. În total erau aproximativ 200 locatari, din care doar câțiva au putut fi salvați – aflându-se la subsol, au cerut ajutor prin rețeaua telefonică ce rezistase.
Unii au murit și din cauza incendiului declanșat de la sistemul de încălzire din subsol, pe bază de păcură. (Proprietarii terenului nisipos pe care fusese construit blocul erau D. Bragadiru, Donici, Șaraga, Roxana Soutzo; planurile au fost făcute de arhitectul G.M. Cantacuzino, calculul rezistenței aparținuse inginerului G. Schüssler; constructor firma „Frații Schindl” din București. Suprafața totală era de 793 mp. Cele două fațade – spre str. Regală și spre Bdul Brătianu – aveau 24, 30 m și respectiv 25 m înălțime, iar pe colț era un turn de 44, 10 m înălțime, susținut doar de un piton, care nu putea face față și unor mișcări telurice pe orizontală.
Construcția – deși planurile ridicau probleme semnalate de specialiști – a fost aprobată de Primărie la 27 iulie 1935. S-a lucrat cu mare grabă, chiar iarna, încălcându-se normele tehnice, și mascându-se deficiențele flagrante de construcție – mai ales la stâlpii de susținere turnați defectuos. Sala de spectacole de la subsolul I a fost construită chiar fără autorizație, pe 556 mp și o înălțime de 12 m. În raportul anchetei se afirmă că din aproape 1.000 blocuri ale Bucureștilor, numai „Carlton” a picat, deși era nou; vinovate erau greșelile de construcție. Procurorii i-au arestat pe frații Schindl și pe șefii de șantier, și i-au depus la închisoarea Văcărești pe 12 noiembrie 1940.
Blocurile „Wilson” și „Pherichide”, cu același constructor, fuseseră și ele avariate. – cf. „Curentul” din 13 și 20 noiembrie 1940.) „Curentul” din 12 noiembrie consemna producerea la „Carlton” a două minuni: s-au salvat câteva persoane din subsolul blocului și sergentul Bâgu, care în momentul cutremurului era la postul de observație, cu sirenă de alarmare antiaeriană, de pe acoperișul blocului; s-a trezit în stradă, doar ușor rănit, și imediat a fugit la Cazarma de pompieri „Regele Ferdinand”, pentru a da alarma. Cu privire la locatarii blocului s-au vehiculat cifre diferite „Almanahul Cuvântul” pe 1941 (p. 195-198) indica 140 morți și zeci de răniți. Dar, statistica oficială finală dădea, pentru toată Capitala, 136 morți.
Primele măsuri luate de autorități
Chiar în dimineața de 10 noiembrie, Ion Antonescu a ordonat intervenția Armatei. Instituțiile Statului care puteau contribui la salvarea sinistraților și apoi, la reconstrucție, s-au antrenat imediat în acțiunea coordonată de Guvern. Rolul principal îl avea Ministerul Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, condus de Ion Protopopescu. Apoi Ministerul Agriculturii și Domeniilor; Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale; Educației Naționale; Apărării Naționale; Finanțelor; Justiției. Fiecare în parte a avut rolul său. Mișcarea Legionară și-a mobilizat și ea toate forțele. S-a primit, de asemenea, și un ajutor extern.
Autoritățile aflate în București în noaptea de 9/10 noiembrie 1940 au mers în locurile cele mai afectate din Capitală: generalul Petrovicescu, ministrul de Interne; I.G. Vântu, primarul general al Capitalei; Ștefan Zăvoianu, prefectul Poliției Capitalei. S-au luat primele măsuri pentru înlăturarea dărâmăturilor și salvarea celor aflați sub ele; molozul era dus pe Arena Venus. Locurile unde se lucra cel mai intens au fost înconjurate de cordoane formate din legionari, jandarmi și soldați germani. Toate spectacolele au fost suspendate pentru trei zile. Ajuns în București în seara lui 10 noiembrie, Ion Antonescu și-a dat seama că esențială era, în acel moment, încurajarea populației; de aceea, a alcătuit un Apel către români, transmis la Radio și publicat în ziare. Aparent pompos, era totuși adecvat momentului și așteptării sinistraților:
„Soarta ne-a supus la o nouă încercare. [...] Este învins numai cine se dă învins. [...] orice a fost, orice ne mai așteaptă, să privim înainte. [...] Omul cade când se crede căzut. Omul moare când se lasă să moară. [...] Munca fiecăruia; munca în frăție și unire; munca fără cârtire și fără șovăire; munca din zori și până în zori, a tuturora, ne va duce încet, dar sigur, la capăt. [...] Români, a vrut Voința, în contra căreia nu te poți împotrivi, ca o nouă greutate să fie adăugată la acelea pe care le-am găsit în calea mea la 6 septembrie. Nu dau înapoi. Pentru voi, numai cu voi și prin voi, voiu învinge. Români, Sus inimile !”
Cutremurul a constituit tema principală a ședinței Consiliului de Miniștri din 11 noiembrie, ora 16, 10, sub președenția lui Ion Antonescu. Ca de obicei în ședințele prezidate de acesta, nu a fost o dezbatere, ci șefii diverselor departamente erau chemați, militărește, la raport, primind apoi ordine ferme de acțiune.
Miniștrii dau primele rapoarte
Miniștrii au venit cu date mai mult din București și aprecieri generale, unele influențate evident de emoția momentului. Cu toate acestea, stenograma este interesantă pentru identificarea corectă a priorităților pe care și le impune Guvernul. Ministrul de Interne, generalul C. Petrovicescu, avea informații doar despre moartea a 267 oameni și 476 răniți, la nivelul țării; și stabilea trei categorii de zone afectate: zona cu consecințe grave (București, Valea Prahovei, Galați, Focșani); cu consecințe moderate (Roman, Putna, Neamț, Bacău, Brașov, Pitești, Craiova, Giurgiu, Ilfov, Tulcea, Constanța); zona fără nicio urmare (restul județelor din Oltenia, Moldova, tot Ardealul și Banatul).
Centrul discuției era Capitala, toți miniștrii arătându-se impresionați de ce văzuseră. Mihai Antonescu, ministrul Justiției, vizitase și Institutul Medico-Legal: „Este acolo – spunea –, din nenorocire, un spectacol înfiorător. Toți cei transportați din București, de la «Carlton» în special, sunt expuși acolo mutilați.” Foarte interesantă prima întrebare pe care i-o pune Ion Antonescu: cere numărul victimelor de la Penitenciarul Doftana. Mai târziu, în timpul ședinței, se va explica: „Este vorba de o problemă destul de delicată, pentru că în unul din aceste penitenciare [Doftana și Mărgineni] avem comuniști, iar în altul avem ocnași, care nu trebuie să scape în țară [...], deoarece ordinea internă este baza dominării situației în astfel de împrejurări.”
Cum era evident că dezastrul fusese amplificat de construirea defectuoasă a unor clădiri, se cereau anchete serioase. Pentru blocul „Carlton” deja prim-procurorul Tribunalului Ilfov începuse urmărirea, constatându-se că cei care au construit blocul știau că pilonul fundamental era viciat.
Tr. Brăileanu, ministrul Educației Naționale, Cultelor și Artelor, anunța că avuseseră de suferit mai mult clădirile învățământului superior, și propunea suspendarea generală a cursurilor; avariate erau și clădirile unor muzee („Aman”, „Simu”, de antichități, „Toma Stelian”, „Kalinderu”, Pinacoteca Statului ș.a.), teatre (în primul rând Teatrul Național și cel de Operă), și o singură biserică, Popa Tatu. V. Iasinachi, ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale, indica gavele urmări ale cutremurului asupra spitalelor (Pantelimon, Colentina, Colțea, Brâncovenesc); dar, avea numărul de medici necesar și o cantitate suficientă de material sanitar. I. Protopopescu, ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, indica efectele asupra căilor ferate, considerate, însă, ca remediabile urgent. În sfârșit, era trecută în revistă și situația clădirilor Armatei, multe trebuind evacuate.
Concluziile-ordine erau ale lui Ion Antonescu. Amploarea distrugerilor o raporta la „puținele mijloace pe care le avem la dispoziție” și la „grelele împrejurări la care trebuie să facem față în același timp”. Soluția: „Energie intelectuală, energie fizică și exemplu.” Indica drept prim obiectiv asigurarea funcționării normale a Statului: „Atâta timp cât Statul nu va sta pe loc din cauza acestei catastrofe, nu ne amenință o a doua catastrofă, socială.”
Cerea repararea rapidă a căilor de comunicație; școala să nu fie întreruptă („Școala trebuie să funcționeze, pentru că nu putem să facem o generație nepregătită.”). Justiția să blocheze tentativele unora de a profita de pe urma cutremurului (la acest capitol, generalul Petrovicescu cerea „împușcarea pe loc”; „Nu împușcarea pe loc – îi răspundea Ion Antonescu –, fiindcă atunci înseamnă că intrăm în proceduri întrebuințate de regimul trecut, ceea ce nu vreau”.); evacuarea tuturor clădirilor care periclitează viața oamenilor și demolarea celor ce nu mai rezistau, aici rolul principal trebuind să-l aibă Mișcarea Legionară și Armata; familiile nevoiașe vor fi ajutate să-și îngroape morții, în memoria cărora, în toată țara, urmând a avea loc servicii religioase; se va acorda un ajutor pentru refacerea locuințelor, în funcție de puterea economică a sinistraților; rechiziționarea, cu plată, a tuturor lucrătorilor în construcții din țară, pentru reparații în județele afectate de cutremur.
Se indica și deschiderea unor credite extraordinare. La acest capitol, Ion Antonescu anunța posibilitatea recuperării de la fostul rege Carol al II-lea a două miliarde lei; Malaxa oferise 500.000.000, iar Auschnitt dăduse intreprinderile sale Titanul și Nădragul, astfel: „o parte din cheltuieli o să putem să le acoperim cu ceea ce va intra în patrimoniul Statului din ceea ce a fost furat.” Și, imperativ, cerea date exacte asupra efectelor cutremurului, din toată țara.
Pierderile umane și materiale
Deja, MAI ceruse prefecților rapoarte urgente despre situația din județele lor. Prima centralizare a lor – făcută în fugă și, de aceea, cu multe inexactități –, datează din seara lui 10 noiembrie. Până la sfârșitul lunii au venit raporte aproape zilnice, modificând mereu datele inițiale. Rămân de bază ultimele centralizări de informații, cele din ultima parte a lui noiembrie 1940. Pentru București, o situație generală a imobilelor afectate era întocmită după rapoartele comisariatelor de poliție. În total erau 1.268 clădiri, majoritatea cu avarii grave, amenințând să se prăbușească. Între acestea și casele unor personalități publice, inclusiv aceea în care locuia (cu chirie) Ion Antonescu.
Foarte multe clădiri publice au fost afectate; printre ele, clădiri ale BNR, CEC, Poșta Centrală, Societatea Generală, hoteluri (precum Grand), cinematografe, teatre etc. Și județele vor trimite astfel de rapoarte amănunțite. Din punct de vedere al distrugerilor, după epicentrul cutremurului și București, urma județul Prahova – 67 localități afectate, cel mai grav Câmpina și Vălenii de Munte (aici majoritatea așezămintelor culturale ale lui N. Iorga și chiar casa acestuia fuseseră grav atinse). Tabloul centralizator final, pe județe, întocmit de MAI, indica: în București, 136 morți și 121 răniți; în Prahova, 100 morți și 250 răniți; în Putna, 85 morți și 276 răniți; în Covurlui, 41 morți și 81 răniți; în restul județelor erau mai puțini. Total 429 morți și 1.092 răniți.
Repararea clădirilor publice era una dintre urgențe. O primă ședință, întrunind reprezentanți ai mai multor departamente, pentru rezolvarea problemei, va avea loc pe 12 noiembrie; o a doua pe 19 noiembrie. Lucrările s-au mișcat rapid. Consiliul de Miniștri a cerut Marelui Stat Major să pună la dispoziție meseriașii concentrați în Armată, pentru a fi oferiți prefecturilor; până la 17 noiembrie deja se organizaseră detașamente de lucrători pentru județele Fălciu, Tutova, Râmnicu Sărat, Putna, Buzău, Prahova, cu efective între 145 și 330 meseriași, depinzând de corpurile de Armată 1, 4, 6, 7. Li se puneau la dispoziție uneltele necesare, cazarea și hrana, materialele de construcție și erau plătiți. Aceste detașamente urmau să se alăture celor formate de prefecturi, din civili. O serie întreagă de decrete-legi și hotărâri de Guvern ordonate de Ion Antonescu, vor veni în ajutorul sinistraților.
Implicarea legionarilor
Mișcarea Legionară s-a antrenat și ea imediat în acțiunea de salvare a celor prinși sub dărâmături. Unii legionari au acționat organizat, în cadrul unor detașamente; alții s-au oferit voluntari individuali. Pe total, nu se știe numărul legionarilor antrenați în eliminarea efectelor cutremurului, dar prezența lor a fost foarte vizibilă. A existat și o dorință de a se impune simpatiei populației, simpatie pe care, încă din septembrie 1940, Ion Antonescu era acuzat, în anumite cercuri ale Mișcării, că vrea să o monopolizeze. Dorința de a fi consemnat aparte meritul legionarilor răzbate și din stenograma ședinței Consiliului de Miniștri din 15 noiembrie, desfășurată în absența lui Ion Antonescu, plecat în Italia.
A condus ședința Horia Sima, care spunea apăsat: „În ce privește problema ajutorării celor sinistrați, este o acțiune de Stat, pe care a ordonat-o dl. general, și este o acțiune pusă la cale de Mișcarea Legionară.” Presa vremii a reflectat pe larg activitatea legionarilor; la fel și multe documente ale instituțiilor de Stat. Unii adepți ai Mișcării Legionare au avut și unele note de exagerare; cu toate acestea, antrenarea plenară a legionarilor în înlăturarea efectelor cutremurului este o realitate. În prima zi de după cutremur, 10 noiembrie, numai la blocul „Carlton” au lucrat 1.600 legionari, împărțiți în opt echipe de câte 200.
Tot la „Carlton” au venit voluntari legionari din țară. Cea mai mediatizată a fost sosirea a 14 legionari din Avrig; ziarele scriau că au venit pe jos, 400 km! Apoi, echipe de mineri legionari, venite din Petroșani, au săpat la subsolul blocului. Întrebați de Nicolae Pătrașcu, secretar general al Mișcării, de ce au venit, legionarii din județul Alba au răspuns: „Din dragostea pe care o avem pentru legiune și Căpitan.” Iar Pătrașcu le-a spus: „Să țineți mereu trează în mințile și sufletele voastre amintirea Căpitanului, luptând în fiecare clipă în spiritul lui.” Ca să-și individualizeze activitatea la „Carlton”, legionarii aveau un comandant propriu de șantier, Sandu Valeriu.
Iar militarii erau conduși de coloneii Sever Slătineanu și Dimitrie Vasiliu. Și Horia Sima a venit deseoripe șantier, de unde cerea câte trei rapoarte pe zi. De altfel, toți înalții demnitari legionari au fost prezenți la „Carlton”. La sfârșit, Sima s-a declarat impresionat de „zelul și spiritul de jertfă al legionarilor”, iar pe 25 noiembrie, ora 20, 30, i-a convocat pe toți conducătorii grupelor de legionari de pe șantier, la sediul Mișcării din strada Gutenberg, spre a le mulțumi.
Mihai Antonescu s-a arătat și el impresionat; în ședința Consiliului de Miniștri din 11 noiembrie, declara: „Vreau să semnalez onoratul Consiliu, că astă noapte [10/11 noiembrie], la orele 4, am asistat la o scenă impresionantă. Era nevoie ca o echipă de sacrificiu să intre sub dărâmături. Până la orele 3 și jumătate se scoseseră de sub planșeu morți și mai erau unii care gemeau dedesupt. În momentul când a strigat comandantul că îi trebuie o echipă de sacrificiu, peste 80-90 legionari au strigat «Eu» sau «Noi». Era o luptă înverșunată, fiindcă fiecare voia să-și ofere viața și să meargă să sprijine acțiunea de salvare.”
Organizația Ajutorul Legionar, condusă de Ilie Gârneață, a coordonat întreaga acțiune a Mișcării Legionare de susținere a sinistraților. Fondurile au fost strânse, începând din 12 noiembrie 1940, prin liste de subscripție, donații din partea Statului, resursele obținute din acțiuni proprii. Munca în cadrul organizației era voluntară. Ziarele vremii sunt pline cu relatări ale acțiunilor Ajutorului Legionar: înființarea unor cantine pentru sinistrați; împărțirea unor colete cu haine și alimente; sume de bani.
Tot sub patronajul Ajutorului Legionar se anunțau acțiuni de reconstrucție. Horia Sima însărcinase pe prof. C. Stoicănescu cu organizarea unor detașamente de legionari din județele nesinistrate, care se ofereau să lucreze, gratuit, în județele sinistrate; se considera că, astfel, va fi reînviată tradiția taberelor de muncă. Cea mai spectaculoasă acțiune proiectată de Ajutorul Legionar a fost reconstrucția orașului Panciu: „Din ruinele orașului distrus de cutremur, se va ridica strălucitor în soare primul oraș clădit de sufletul și munca legionară.”Reconstrucția urma să înceapă în primăvara lui 1941. Numai că, la momentul proiectat, Mișcarea Legionară nu mai era la Putere, șefii ei erau în Germania, iar majoritatea membrilor de rând erau în închisori.
Ajutorul german
Un ajutor important a venit din partea trupelor germane cantonate în România. Acestea au acționat mai ales la blocul „Carlton”, la Societatea „Steaua Română” din Câmpina și la Penitenciarul Doftana. Germanii au fost dirijați de generalul Hansen, conducătorul Misiunii Militare Germane din România. Ofițerii germani, care locuiau la Hotelul Ambasador, fiind în apropierea blocului „Carlton”, au fost primii care au ajuns la locul dezastrului; au dat, telefonic, ordin trupelor de geniu din subordine și ambulantelor sanitare să coopereze cu autoritățile române. Eficiența specifică și-a spus cuvântul: în câteva minute au sosit în centrul Capitalei, în camioane, trupe de geniu și din aeronautică, cu unelte pentru degajarea dărâmăturilor. Au lucrat împreună cu militarii români și cu legionarii.
Ion Antonescu îi va propune Regelui Mihai, pe 19 mai 1941, să-i decoreze pe ostașii germani ce se distinseseră în momentul cutremurului, acordându-le Medalia „Bărbăție și Credință”; Regele a semnat în aceeași zi Decretul prin care erau decorați 59 ofițeri, subofițeri și soldați. La începutul lui noiembrie 1940, se aflau în vizită în București câteva sute de tineri italieni din Academia „Fornesina” și germani din „Hitlerjugend”; toți vor participa voluntar la salvarea celor prinși sub dărâmături. Solidaritatea cu românii s-a manifestat și în alte forme. Guvernul Germaniei a donat, prin Crucea Roșie, bunuri necesare sinistraților în valoare de 5.000.000 lei; W. Fabricius, ministrul Berlinului la București, a oferit o sumă din fondurile proprii; Hitler a donat 10.000.000 lei.
Tot din Germania, reprezentantul Uzinelor de armament Herman Göring a donat 2.000.000 lei. Alte donații vin de la mai multe reprezentanțe diplomatice în România: Italia, Scaunul Papal, Suedia, Danemarca, Egipt, Japonia, SUA. Din și mai multe părți au venit mesaje de simpatie și solidaritate cu poporul român, trimise fie pe adresa Regelui, fie a Guvernului; inclusiv din statele cu care România avea, în acel moment, relații reci. Tuturor li s-a răspuns.
Printre aceste răspunsuri, și acela semnat de Horia Sima către ministrul SUA la București, Franklin Mott Gunther: „Cele mai călduroase mulțumiri și asigurarea că sentimentele de simpatie pe care le-ați exprimat țării noastre încercate, neau impresionat adânc.” A fost și o telegramă de solidaritate transmisă de președintele SUA Franklin D. Roosevelt și una a lui Hitler: Regele le răspundea „profund mișcat”.
Cel mai important ajutor a venit din partea Germaniei. Pe lângă contribuția menționată deja, de la Berlin a fost trimisă în România o Misiune medicală care, în decembrie 1940, a vizitat toate zonele sinistrate, colaborînd cu Ajutorul Legionar. Va înainta Guvernului de la București un raport strict științific despre situația din aceste zone, cauzele care au agravat consecințele cutremurului și măsurile ce trebuiau luate. În localitățile vizitate, membrii Misiunii au împărțit populației și o mare cantitate de bunuri, cadou din partea lui Adolf Hitler.
Antonescu a coordonat toată acțiunea de salvare și refacere În general, se poate constata că militarizarea aparatului administrativ a dat rezultate bune în ceea ce privește combaterea efectelor cutremurului: a înlăturat acțiunile anarhice; au fost înregistrate corect consecințele cutremurului; s-a acționat cu rapiditate și în ordine pentru salvarea victimelor și, apoi, pentru reconstrucție. Ion Antonescu și-a impus, și acum, stilul de lucru. Deși în noiembrie 1940 a trebuit să părăsească de două ori țara – pentru a se întâlni cu Mussolini și cu Hitler –, a dirijat cu fermitate activitatea de salvare și refacere. Și în lipsa sa, Guvernul a acționat conform ordinelor pe care le dăduse la plecare.
A făcut foarte multe inspecții inopinate în zonele afectate sau la instituțiile direct implicate; unele inspecții erau făcute chiar noaptea. Pe 11 noiembrie, împreună cu Regele Mihai și cu mama acestuia, a vizitat Spitalul Colțea, rămânând foarte rău impresionat: delăsare, murdărie, lipsă de organizare; toate nedatorându-se cutremurului, Spitalul beneficiind de mijloace materiale suficiente (avea chiar și moșii în posesie). În noaptea de 10/11 noiembrie a făcut o vizită inopinată la Câmpina, la Asistența Socială, unde erau internați deținuții din Doftana „în condiții foarte proaste”; iar Spitalul a fost găsit „într-un hal fără de hal”.
Reajuns la București, în aceași noapte, va vizita Spitalul Maternitatea, din Calea Griviței, găsind „aceeași murdărie”; la fel la Spitalul de Urgență de pe Cheiul Dâmboviței. Ion Antonescu concluziona, în ședința Consiliului de Miniștri din 11 noiembrie: „Acești domni de la spitale să fie nițel luați la cravașe, pentru că, dacă sunt unele lucruri pe care nu pot să le facă, dacă n-au mijloace, sunt altele pe care le pot face, dacă au inimă de român și energie.”
În noaptea de 19/20 noiembrie va face o nouă inspecție în toată Capitala, chiar cu câteva ore înainte de a pleca în vizită la Berlin. A fost însoțit de Iasinschi, ministrul muncii, sănătății și ocrotirilor sociale; era interesat în primul rând tot de spitale. La Spitalul Colentina a verificat situația clădirii după cutremur; modul de îngrijire a bolnavilor și starea răniților aduși.
În Comunicatul publicat a doua zi se scria: Ion Antonescu „atrage atenția tuturor acelora, mici și mari, cari au în sarcina lor răspunderea bunei îngrijiri și întreținerii bolavilor, că este necesar să se remedieze cu un minut mai devreme, prin muncă și conștiinciozitate, nu numai starea provocată de recenta catastrofă, dar și aceea rezultată dintr-o mentalitate și o ușurință care ne-au dus unde suntem.” Era aspru criticată defectuoasa îngrijire a răniților și bolnavilor, ca și felul cum se prezenta personalul medical. Iar „laboratoaele, birourile, farmacia, sălile bolnavilor, culoarele, closetele erau într-o dezordine provocată mai mult de personal, decât de cutremur”.
Generalul încheia cu o formulă aplicabilă tuturor instituțiilor publice ale momentului: „Nu banul ne-a lipsit, ci altele. Trebuie să se sfârșească odată cu trecutul. Controlul permanent, inopinat și sever al acelora care conduc instituțiile, ar remedia multe rele și ar înlătura parte din aspectele de azi.” Ceea ce găsise în spitale, unde trebuiau salvate viețile răniților, l-a indignat profund pe Ion Antonescu; își va arăta indignarea chiar și peste jumătate de an, în ședința Consiliului de Miniștri din 15 aprilie 1941:
„Acolo [la Spitalul de Urgență] am fost eu în noaptea cutremurului și am găsit o oroare: murdărie, dezordine și lipsă totală de higenă [...] Toată instituția era în debandadă.” La fel de critic s-a arătat și față de celelalte instituții publice antrenate în eliminarea efectelor cutremurului. Armatei i-a ordonat să intervină ferm împotriva tendințelor anarhice și a hoților. Teama de apariția inopinată a generalului și de ordinele date de acesta au avut efect benefic în toată țara, grăbind acțiunea de salvare a sinistraților și apoi aceea de reconstrucție.
