⬆

Cum a încercat Ceauşescu să ungă osiile economiei

Autor: Lavinia Betea

În a doua jumătate a anilor '60, doar demnitarii auzeau scârţâitul economiei centralizate şi etatizate. Ei ştiau şi că ţara va intra în criză energetică din 1970

Din stenogramele şedinţelor nucleului de decizie reiese că, de la început, Nicolae Ceauşescu a fost mai mult decât un ambiţios. Realitatea nu s-a îmblânzit însă după voia lui, deşi căutase prin diverse mijloace să-şi atingă ţintele.

Creşteri spectaculoase în industrie

Întruniţi bilunar, de regulă, în şedinţă, membrii Comitetului Executiv al CC al PCR abordează „probleme" multe şi diverse. Căci „partidul e-n toate", cum spune şi-o poezie predată în şcoala primară. Prima şedinţă din februarie 1966, spre exemplu, debutează obişnuit, cu situaţia sarcinilor de plan şi de export pe luna precedentă. Bilanţul lor, necosmetizat încă, merită atenţie.În prima lună a anului 1966, producţia industrială înregistrase o creştere de 9, 5% comparativ cu aceeaşi lună a anului precedent. În paranteză fie spus, creşteri precum acestea şi programul modernizării prin tehnologie vestică şi americană atrăgeau atenţia experţilor economiei mondiale.Aşa se face că, în 1966, Alexandru Bârlădeanu a răspuns invitaţiei de a conferenţia, pe această temă, la Academia Franceză. Răspunzând întrebărilor unor personalităţi precum Raymond Aron şi Alfred Sauvy, demnitarul a mărturisit căutările de „arcuri noi" pentru economia românească. Vulnerabilă mai ales la capitolul mecanismelor de „cointeresare materială" a salariaţilor şi ţăranilor cooperatori.

Birocraţie şi criză energetică

Scârţâitul roţilor economiei româneşti e auzit la această oră doar de coordonatorii ei. Ca benigne „nerealizări" tratează şi ei, deocamdată, indicatorii productivităţii muncii. Căci sporul din ianuarie 1966 faţă de ianuarie 1965 se baza pe creşterea cu 15.800 de angajaţi a numărului de salariaţi din economia naţională. Numai în aparatul central al ministerelor lucrau atunci 32.000 de funcţionari. Uimit de mulţimea în continuă creştere a acestor birocraţi, Ceauşescu recomanda să fie „puşi la treabă" în cercetare şi proiectare. Se întrevăd, în amintita şedinţă, ca viitoare mari dificultăţi, eficientizarea utilizării resurselor interne şi apropiatul deficit de energie electrică. În 1964, energeticianul Gaston Marin iniţiase negocieri pentru achiziţionarea unei centrale atomo-electrice din America. Dar, afirmă Marin, întâlnirea lui Ion Gheorghe Maurer cu Charles de Gaulle, la Paris, în iulie 1964, s-a soldat şi cu achiziţionarea licenţelor de construcţie pentru termocentralele Turceni şi Rovinari. Acestea n-au funcţionat însă niciodată la indicii proiectaţi, din cauza lignitului de slabă calitate extras din Oltenia. Abia după 32 de ani de la primele negocieri de achiziţie a intrat în funcţiune Centrala nucleară de la Cernavodă. Astfel că ţara a intrat în criză energetică de la începutul anilor '70, fără să se facă declaraţii publice în acest sens (Gheorghe Gaston Marin, „În serviciul României şi al lui Gheorghiu-Dej. Însemnări de viaţă", Editura Evenimentul românesc, Bucureşti, 2000).Înstrăinat din tinereţe de normalitatea relaţiei muncă-bani, Ceauşescu a tratat totdeauna cu scepticism şi zgârcenie cointeresarea materială. A admis, bunăoară, abia 1.500 de lei indemnizaţie lunară pentru posesorii titlului de Erou al Muncii Socialiste - cea mai înaltă distincţie din România. Cele câteva duzini de cetăţeni care-l deţineau în 1965 primeau, aşadar, cu patru sute de lei mai mult decât salariul mediu pe economie.În februarie 1966 s-a decis însă crearea unui centru de perfecţionare a cadrelor de conducere a întreprinderilor cu asistenţa Fondului Special al Naţiunilor Unite şi a Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Managerii instruiţi în viitorul CEPECA nu vor izbuti însă în decursul anilor să grefeze pe scheletul economiei centralizate şi etatizate mecanismele suple şi eficiente ale pieţelor libere.

Dreptul ţăranului la câştigul orăşeanului

Departe de visul promis la colectivizare erau şi rezultatele agriculturii. Avem la îndemână, pentru aceste aprecieri, date privind unităţi etalon. De pildă, CAP Sântana (Arad), cu pământuri fertile cooperativizate şi dotate în condiţii deosebite. Această unitate a fost condusă, vreme lungă, de preşedintele Gheorghe Goina, deputat în MAN şi membru al CC, distins, în 1966, cu titlul de „Erou al Muncii Socialiste".Sosit în vizită de lucru la Sântana, în februarie 1966, lui Ceauşescu i s-au raportat producţii medii la hectar de 2.250 kilograme la grâu şi 3.450 kilograme la porumb boabe. Dar veniturile cooperatorilor-26 de lei pentru ziua de muncă, din care doar 16 lei plătiţi în bani, restul în produse, la o medie de 302 zile de muncă într-un an-sunt net inferioare salariului mediu pe economie. „Suntem mulţi", îi spune mucalitul preşedinte de CAP lui Ceauşescu, „fetele noastre sunt pretenţioase, nu mai umblă cu rochii de tort, ci cu rochii de mătase, cu fuste de tergal".Noul conducător a fost însă dintru-nceput surd la semnele de nemulţumire. Şi dintru-nceput a „indicat" investiţii tot mai mari. Să nu fi plecat, atunci, copiii ţăranilor la oraş, unde trăiesc mai uşor şi câştigă mai bine decât la sat?

De la bio, la chimicale

În ansamblul agriculturii, prin extensia suprafeţelor cultivabile ale antreprizelor cooperatiste şi de stat, producţia de cereale crescuse în decursul a zece ani cu circa un sfert (12.600 tone în 1965, faţă de 9.956 în 1955). 90.000 de tractoare şi peste 11.000 de specialişti lucrau în agricultura socialistă a anului 1965. Dar suprafeţele irigate abia depăşeau 200 de hectare, consemnează statisticile din arhive.Speranţele agriculturii intensive se legau de industria chimică. În 1965, producţia acesteia crescuse de 21 de ori faţă de 1950. Anii '60-'70 sunt timpul marilor „cetăţi ale chimiei". În 1966 s-a pus, bunăoară, piatra de temelie a Combinatului Chimic de la Râmnicu Vâlcea, Oltchimul de azi.

Stâlpii puterii lui Ceauşescu

Noua generaţie era reprezentată în Secretariatul Comitetului Executiv prin Paul Niculescu-Mizil, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin şi Manea Mănescu.Demnitarul Niculescu-Mizil se formase şi evoluase sub bagheta lui Leonte Răutu, promovat în Comitetul Central încă din 1955. Apropiat ca vârstă şi socotit prieten de familie cu Ceauşescu, mulţi remarcau între cei doi şi o oarecare asemănare fizică. Dacă soţia lui Ceauşescu optase pentru un multiplu statut de femeie de carieră, Lidia Niculescu-Mizil aflase plăcere în gospodărirea unei familii numeroase. Cuplul Niculescu-Mizil dăduse naştere la trei copii şi adoptase încă trei.După preceptul lui Lenin potrivit căruia din orice copil poţi face un bun comunist, copiilor Niculescu-Mizil nu li s-a spus care dintre ei sunt copii adoptivi şi care copii naturali. „Toţi aţi fost adoptaţi şi cu asta gata!", le-a declarat, la masă, hâtrul tată de familie. Pe replica aceasta s-a închis definitiv discuţia lansată de supărarea unuia dintre copii. Venise necăjit acasă deoarece prietenii de joacă i-au spus povestea aducerii sale în selectul Cartier Primăverii de la o casă de copii din Constanţa. Donca şi Serghei Mizil erau şi stâlpi ai găştii create în jurul lui Nicu, mezinul Ceauşeştilor.Virgil Trofin fusese adjunctul lui Ceauşescu, iar din 19 martie 1965 a fost promovat în locul lui ca şef al Secţiei organizaţiilor de partid şi secretar al CC al PCR. Vasile Patilineţ, celălalt protejat şi ridicat de la Armată, a trecut în locul lui Trofin, devenind adjunctul acestuia, dar şi membru al Secretariatului CC al PCR. Trofin şi Patilineţ şi-au menţinut reputaţia de duri. Iar Ceauşescu i-a folosit în primii ani de putere în misiuni delicate, ascunse de ochii seniorilor din partid.

Popescu-Dumnezeu

Omul de bază al lui Ceauşescu în relaţia cu intelectualii a fost multă vreme Dumitru Popescu. Din februarie 1965, acesta preluase conducerea oficiosului partidului. De la Congresul al IX-lea al PCR şi până la căderea regimului, Popescu a fost în Comitetul Central. Iar din 1968 şi până în 1971, membru al Secretariatului CC. Încredinţat de „integritatea" şi „principialitatea" taciturnului şi orgoliosului licenţiat în ştiinţe economice care intrase însă în câmpul muncii ca ziarist cu muncide răspundere, pe Dumitru Popescu şi-l va alege Ceauşescu ca „vătaf" al culturii şi al educaţiei cu misiunea „ridicării conştiinţei socialiste".Lui Ceauşescu i-a părut omul potrivit în relaţia dificilă cu mediile intelectuale, literare şi artistice. S-a menţinut aproape de vârful puterii până la capătul regimului prin morga de filosof al vremurilor noi, „dăruirea" în muncă, disciplina riguroasă şi severitatea cu care-şi trateză, în spirit partinic, subalternii şi colaboratorii. Intimidaţi mai ales de impenetrabilitatea înaltului activist la „limbile de catifea", inapetenţa la „deschiderea inimilor" în agape tovărăşeşti ori la întâlniri de taină cu vedetele epocii, subalternii direcţi şi-au poreclit superiorul Popescu-Dumnezeu.