Cine a fost Odoacru, barbarul care i-a alungat pe ultimii lideri ai Imperiului Roman de Apus?

Odoacru, cunoscut şi ca Odovacar sau Flavius Odoacer, avea să se remarce din plin pe scena tulbure a Imperiului Roman de Apus. Mai precis, el este cel care l-a alungat pe Romulus Augustulus, ultimul conducător roman din această parte a imperiului care mai avea, cel puţin teoretic, o vagă autoritate, respectiv mai controla Italia şi sudul Galliei. La vremea in cauză nu era însă ceva nou ca un general barbar să preia frâiele puterii.

Ascensiunea unui barbar

Estul trimisese anterior doi împăraţi aici, pe Anthemius şi Iulius Nepos, nerecunoscând legitimitatea celor care au dominat scena politică după acestia, prin urmare am putea spune că de fapt Nepos a fost ultimul împărat legitim. Oricât de mult s-ar fi transformat şi “barbarizat” vestul, acesta era perceput tot ca parte din Imperiu Roman şi nu putem vorbi despre o prăbuşire propriu-zisă, aşa cum se mai spune uneori. Să vedem însă mai exact ce anume a întreprins acest Odoacru până să rămână în istorie drept cel care l-a depus pe împăratul din vest, dar şi ce măsuri a luat după actul respectiv. Odoacru a avansat în gradul de general în armata romană şi a fost aclamat de către soldaţi după ce fostul general Orestes, tatăl lui Romulus, a refuzat acordarea de pământ în Italia. Ridicat la rang de patrician, lui Odoacru i-a fost recunoscută autoritatea. Împăratul roman în această parte nu mai avea oricum putere de facto.

Apartenenţa sa culturală este destul de incertă, cea mai populară variantă considerându-l fiul lui Edico Hunul (deşi unii istorici cred că este vorba de alt lider, Edica, fără legătură cu hunii), şeful tribului scirilor şi consilierul lui Attila. După destrămarea imperiului hun, Odoacru a luptat mai întâi cu tatăl său, pentru ca apoi să se înroleze în armata romană şi să îşi croiască drum spre puterea supremă. Până în 470 reuşise să devină ofiţer. Tot cam în acel timp împăratul din Răsărit Leon I l-a trimis pe Iulius Nepos ca omolog al său în vest, iar acesta l-a însărcinat pe Orestes cu treburile militare în ciuda aversiunii senatului, din cauza faptului că nu era patrician, luptase şi pentru Attila şi se bucura de o popularitate prea ridicată în rândul soldaţilor. Şi într-adevăr, Orestes l-a forţat pe Nepos să plece în exil şi l-a numit pe fiul său adolescent împărat. Probleme iscate cu soldaţii săi, care cereau nişte pământuri pe care însă rezidau deja cetăţeni romani, l-au forţat pe general să se reorganizeze militar la Padua şi Piacenza, dar Odoacru l-a înfrânt şi executat.

Pe 23 august 476, Odoacru a fost aclamat rege (în sensul de căpetenie, mai degrabă) al Italiei, iar după câteva lupte cu restul armatei care nu îl accepta şi după ce îl depune pe Romulus Augustulus, puterea imperială în apus părea să se fi dizolvat. Mai exista totuşi senatul, care i-a scris împăratului Zeno că nu mai considera oportună trimiterea unui alt împărat în vest. Zeno însă s-a înfuriat la aparenta dezordine şi a cerut reprimirea lui Nepos. Lipsit de mijloace de legitimare, Odoacru a recurs la tactica de comandant militar:s-a autoproclamat rege, în ideea că se simţea demn de a sta pe picior de egaliatate cu orice alt monarh. Ulterior Zeno a acceptat situaţia, în ideea că până la urmă ar fi rămas singurul conducător al Imperiului şi va găsi mai târziu o cale de a-l elimina pe Odoacru.

Putere si decădere

Supuşii nu îl numeau însă rege al Italiei, ci dominus noster sau cel mult rege în sensul de şef tribal. Relaţia cu trupele, cărora le-a acordat terenuri, se baza pe admiraţie reciprocă. A încercat să-şi consolideze puterea dobândind Sicilia printr-un tratat cu vandalii, iar după asasinarea lui Nepos în Dalmaţia, a ucis făptaşii şi a anexat provincia. Generalul barbar rămânea totuşi fidel modelelor romane, menţinând administraţia civilă prin prefectul pretorian şi subordonaţii săi sau asigurându-şi susţinerea populară prin critica asupra taxelor stabilite de magistraţi pentru populaţie. Totodată a tolerat doctrina trinităţii deşi era adeptul arianismului. Se bucura de sprijinul senatului, dar Zeno avea să îi decidă soarta. S-a petrecut în contextul războiului cu rugii, când Odoacru a invadat valea Dunării pentru a le opri influenţa crescândă, dar Zeno a profitat de acţiunea sa “tiranică” pentru a justifica o intervenţie militară. Pe lângă independenţa sa faţă de Constantinopol, pe Zeno îl mai deranja şi sprijinul acordat revoltei lui Illus. aşadar, Zenon recurge la serviciile gotului Theoderic, căruia i-a oferit stăpânirea asupra Italiei până la sosirea unui nou împărat roman.

Şi Theoderic era un factor perturbator pentru Constantinopol, gotul întelegând foarte bine cum se poate traduce puterea militară în autoritate politică. După ce l-a învins pe Illus, pretenţiile sale au crescut şi armata sa a făcut ravagii în Balcani, ameninţând apoi şi capitala bizantină. Aşa că Zeno a încheiat cu el un pact în vederea eliminării lui Odoacru, pact ce convenea amândurora. Pentru Zeno, indiferent de deznodământ, ar fi însemnat un duşman în minus.

Theodoric l-a întâlnit pe Odoacru în bătălia de la podul Isonzo, pe 28 august 489, unde l-a învins. L-a urmărit apoi până la Verona unde l-a învins iarăşi, după care Odoacru a fugit la Ravenna. Gotul îşi continua cu succes cucerirea Italiei, fiind încetinit doar de trădarea lui Tufa, comandant din armata lui Odoacru care s-a prefăcut că a trecut de partea lui Theodoric. Ostilităţile nu au încetat până pe 25 februarie 493, moment în care episcopul Ravennei a propus un tratat care stipula o domnie comună a celor doi. Theodoric a intrat în Ravenna pentru a participa la cina formală pentru a celebra tratatul, dar lucrurile au luat o întorsătură deloc suprinzătoare:gotul l-a înjunghiat mortal pe Odoacru, poate şi din răzbunare pentru triburile rugilor, cu care era înfrăţit.

Deşi un episod întunecat al tulburatei antichităţi târzii europene, efemera domnie a lui Odoacru a contribuit totuşi la menţinerea stabilităţii în regiune într-un timp foarte haotic. A apărat peninsula italică de invazii, a menţinut ordinea internă şi a susţinut încă puţin modelul cultural şi valoric roman, vestigiile unei civilizaţii în colaps.

Mai multe:

Heather, P,  Empires and Barbarians:The Fall of Rome and the Birth of Europe, Oxford, 2012.