Cele mai grele înfrângeri ale Armatei române

De-a lungul timpului, Armata română a suferit și câteva înfrângeri grele. Vom analiza în următoarele rânduri înfrângerile suferite de soldații români la Stalingrad, în Crimeea, și la Flamânda.

În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român,  ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.

În Cotul Donului şi în Stepa Calmucă

În marea încleştare de pe Volga au luat parte două armate române. Prima dintre ele care a intrat în dispozitiv a fost Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu. La 31 august 1942, comandantul Armatei 3 care se afla în Caucaz a primit ordinul eşalonului înaintat al Marelui Cartier General, dislocat la Rostov, de a prelua, de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul Mijlociu. Concret, marile unităţi ale armatei urmau să înlocuiască două divizii germane şi cinci italiene, dispuse în marele cot al Donului. Întrucât comandamentul armatei conducea operaţiile din peninsula Taman, el a devenit disponibil pentru noua misiune abia la 16 septembrie 1942. El şi-a instalat punctul de comandă la Morozovskaia, începând cu data de 1 octombrie, preluând, în acest răstimp, şi marile unităţi care soseau din ţară, în cadrul eşalonului 2 de transport. Dispozitivul de apărare a fost constituit în perioada 12 septembrie-1 noiembrie 1942, Armata 3 fiind subordonată Grupului de armată „B”.

 Armata 3 română a fost dispusă în marele cot al Donului într-o fâşie largă de 148 de kilometri, mai mică cu 12 km faţă de cea fixată iniţial, între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepţia celor două capete de pod de la Kleţkaia şi Serafimovici, deţinute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 şi 7), efectivul ridicându-se la 143 336 de militari.

Dispozitivul trupelor române, „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”

Şi mai dramatică a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâşii ce se întindea la sud de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.

Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut şi sub numele de Operaţia Uranus, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942 de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) şi aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanţă unele de altele şi încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporţii. Această misiune a fost încredinţată unei grupări compuse din trei fronturi – „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”. Acţiunea trebuia declanşată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 şi 20 noiembrie 1942. Doresc să precizez că planul contraofensivei sovietice a fost stabilit înainte ca armatele 3 şi 4 române să intre în dispozitiv. Această subliniere este necesară deoarece s-a afirmat că Înaltul comandament sovietic şi-a fixat principalele coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută. Hotărâtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost nu dispunerea trupelor române, care nici nu se găseau în regiune la acea dată, ci conformaţia dispozitivului german, flancurile acestuia fiind slab apărate.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, pe o ceaţă foarte deasă, puternice grupări de forţe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” şi „Don” au trecut la ofensivă în fâşia Armatei 3 române. Grupările de izbire ale Frontului de „Sud-Vest”, comandat de generalul N.F. Vatutin, au fost constituite de armatele 5 şi 21 tancuri, ele declanşând acţiunea din capetele de pod Bolşoi şi Kleţkaia. După circa o oră, Armata 65 din compunerea Frontului „Don” s-a alăturat acţiunii Armatei 21.Atacul din capul de pod de la Kleţkaia s-a executat cu flancurile anterioare ale armatelor 21 şi 65 sovietice şi a vizat Divizia 13 infanterie şi flancul stâng al Diviziei 1 cavalerie. Unităţile Diviziei 13 au respins un prim atac, dar intervenţia Corpului 5 armată sovietic a dus la spargerea dispozitivului.Cât priveşte Divizia 1 cavalerie, ea a respins atacul sovietic, dar a fost manevrată pe la flancuri, prin breşa creată în sectorul Diviziei 13 infanterie. La flancul său stâng, sub presiunea inamicului s-a repliat şi „Detaşamentul Voicu”, astfel că ele au pierdut legătura cu Armata 3 română. În această situaţie, Grupul de armată „B” a hotărât ca aceste forţe să intre în compunerea Armatei 6 germane, a cărei soartă au împărtăşit-o până în final.

În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. Dispunând de o mare cantitate de tancuri, în special T.34, cel mai bun tanc din a doua conflagraţie mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două acţiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracţionat în două, pătrunderea realizată în prima zi având o lărgime de 15-18 km şi o adâncime de 15 km. Celelate mari unităţi ale Armatei 3 nu au avut prea mult de suferit, ele aflându-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1 tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fâşia Corpului 5 armată s-au executat doar acţiuni locale. Spre acest corp s-a repliat şi resturile unităţilor care au suportat din plin lovitura sovietică, ele formând aşa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 infanterie.

În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup, astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859) a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier şi trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituită din prizonieri români în URSS. Era a doua mare unitate de acest tip, prima a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea armatei române, proces început în primăvara anului 1945.

Hitler, în toamna anului 1943: „Nu se aprobă nicio retragere!”

După catastrofa armatelor 3 şi 4 române la Stalingrad, ale căror resturi fuseseră retrase în ultimele zile ale anului 1942, forţele militare române aflate pe front până în toamna anului 1943 se rezumau la 8 divizii, dintre care şase fuseseră integrate Armatei 17 germane în capul de pod Kuban, unde suferiseră pierderi grele. Celelalte două divizii, integrate Corpului Alpin român (comandat de generalul Hugo Şvab, care se va sinucide în primele zile de după 23 august 1944), asigurau în Crimeea apărarea litoralului, împreună cu un mic număr de unităţi germane.

La începutul lunii septembrie, mareşalul Antonescu a avut o întrevedere cu cancelarul german, solicitând energic retragerea trupelor române din peninsula Taman în Crimeea, concepție strategică aprobată în cele din urmă de Adolf Hitler, operaţiune declanşată la 15 septembrie 1943 şi încheiată la 9 octombrie. Cu ocazia întâlnirii, Hitler a evitat să aducă în discuţie sporirea efectivelor române pe front, preconizată pentru primăvara anului 1944, în condiţiile în care ieşirea Italiei din Axă declanşase o nouă situaţie de criză în interiorul alianţei.

Aproximativ 200.000 de soldaţi români şi germani au reuşit să traverseze strâmtoarea Kerci fără pierderi semnificative, un succes care însă nu clarifica soarta Armatei 17 germane şi, implicit, a trupelor române aflate în subordinea acesteia. De fapt, Crimeea preluase rolul de bastion îndepărtat al Wehrmacht-ului la flancul de sud, o bază a unor operaţii viitoare în Caucaz, la care Hitler visa, în ciuda deteriorării rapide a situaţiei militare, în special la nord de Marea de Azov, în toamna anului 1943. Ofensiva sovietică condusă la nivelul întregului front a dus la căderea Melitopolului, la 23 octombrie, izolând practic Crimeea de restul frontului german. De altfel, după retragerea din Kuban, sovieticii începuseră o campanie de împrăştiere de manifeste, în care Crimeea era denumită „cel mai modern lagăr din lume, cu autosupraveghere şi autoaprovizionare”.

Antonescu, preocupat de soarta diviziilor române aflate în Crimeea

Din acel moment, soarta Crimeii s-a transformat într-o confruntare nu doar pe câmpul de luptă între sovietici şi trupele germano-române, devenind şi subiectul unei dispute între Hitler, pe de-o parte, şi generalii săi, sprijiniţi de punctul de vedere al mareşalului Antonescu, pe de alta. Încă din 18 octombrie, feldmareşalul von Kleist, comandantul Grupului de Armate „A” – care avea în subordine Armata 17 – a avertizat că sosise timpul pentru evacuarea Crimeii. Însă generalul Kurt Zeitzler, şeful Statului Major al Armatei de Uscat, preciza că Hitler nu permite ca în prezenţa sa să fie rostit cuvântul Crimeea. Von Kleist a revenit, după doar o săptămână, avertizând că Armata 17, compusă acum dintr-o divizie germană şi şapte române, nu va mai putea apăra peninsula, dar răspunsul a fost implacabil:nu se aprobă nicio retragere!

Antonescu a trimis şi el o scrisoare, la 27 octombrie, prin intermediul generalului Ilie Şteflea, şefului Marelui Stat Major, în care îşi exprima îngrijorarea pentru soarta „celor mai glorioase divizii române”, aflate în Crimeea cu şanse minime de a supravieţui încercuirii. Răspunsul lui Hitler a venit prompt, la 29 octombrie, cancelarul german făcând o analiză detaliată a importanţei Crimeii şi a soluţiilor pentru salvarea Armatei 17, caracterizând Crimeea drept „cea mai importantă bază de aviaţie împotriva regiunii petrolifere româneşti”. Aprecierile nu erau greşite, doar că nu ţineau cont de evoluţia situaţiei militare din acel moment.

Generalul-colonel Erwin Jaenecke, comandantul Armatei 17 germane, fusese pe punctul de a ignora ordinul lui Hitler, pentru a-şi salva trupele aflate în încercuire, von Kleist apreciind că atmosfera din Crimeea era dominată de o „psihoză a Stalingradului”, ameninţându-l pe Jaenecke cu Curtea Marţială.

„Pierdere totală sau câştig total”

Ţinând cont de situaţia militară de la sfârşitul lunii octombrie, evacuarea pe uscat a Armatei 17 era o operaţiune cu puţine şanse de reuşită, având în vedere că trupele sovietice se instalaseră deja în istmul Perekop. În epistola sa, Hitler afirma, fără echivoc, că în cazul blocării de către ruşi a istmurilor, Crimeea va fi apărată „în orice împrejurări şi cu orice mijloace”. Ca întotdeauna, Hitler era dominat şi de eventualele consecinţe politice ale evacuării Crimeii, fiind convins că un asemenea gest ar fi determinat Turcia – o ţară neutră, principala furnizoare de crom a Germaniei – să treacă de partea aliaţilor. Pe de altă parte, amiralul Karl Dönitz, comandantul Kriegsmarine, sugerase că atât aprovizionarea trupelor, cât şi eventuala lor evacuare pe mare puteau fi îndeplinite de forţele navale germane şi române din Marea Neagră, opinie împărtăşită, în general, şi de autorităţile militare române.

Forţele sovietice au încercat să forţeze înaintarea în Crimeea, debarcând în două capete de pod. Primul a fost limitat şi apoi lichidat de Divizia 6 cavalerie română, comandată de generalul Corneliu Teodorini;în schimb, la nord de Kerci, capul de pod nu a putut fi lichidat şi a fost dezvoltat continuu până în decembrie 1943, când sovieticii dispuneau de 75.000 de oameni şi peste 100 de tancuri, eliminarea sa devenind imposibilă.

La 3 noiembrie, generalul Jaenecke a cerut o audienţă la Hitler, încercând să-l convingă de faptul că trupele române, slab echipate, nu ar fi constituit o forţă cu care să poţi susţine o apărare de lungă durată. În acel moment, trupele române din Crimeea, constituite din Corpul de Cavalerie (Diviziile 6 şi 9 cavalerie, 10 şi 19 infanterie) şi Corpul de Munte (Diviziile 1, 2 şi 3 Munte), aveau aproximativ 110.000 de ostaşi, efectiv pe care generalul Ilie Şteflea susţine că l-a redus, treptat, până la 64.000, în faţa încăpăţânării lui Hitler.

Când, la 21-22 noiembrie 1943, a avut loc o nouă întrevedere între Antonescu şi Hitler, şeful statului român a fost nevoit să asculte tirada furioasă a cancelarului german, care i-a reamintit că războiul se poartă între „două convingeri” care nu admit compromis – „pierdere totală sau câştig total”. Soarta trupelor române din Crimeea, singurele care luptau pe frontul de est în toamna anului 1943, se va decide în toamna anului viitor.

Desfăşurarea luptelor

Debarcările sovietice peste strâmtoarea Kerci şi în sectorul de nord-est al Crimeii lângă Sivaş de la sfârşitul anului 1943, ca şi atacul din Istmul Perekop au obligat Armata a 17-a să se retragă spre Sevastopol începând cu 10 aprilie 1944. OKW plănuia să apere fortăreaţa Sevastopol cu aceeaşi dârzenie cu care o făcuse Armata Roşie în timpul primei bătălii din Crimeea din 1941 – 1942. Înaintarea rapidă a sovieticilor, coraborată cu pregătirea inadecvată a apărării Sevastopolului, a făcut imposibilă o rezistenţă de durată. Pe 9 mai 1944, trupele sovietice au ocupat Sevastopolul.

Românii au suferit pierderi mari de aproape 26.000 de oameni, mulţi dintre ei fiind luaţi prizonieri în condiţiile unei evacuări necorespunzătoare.

Eşec răsunător: Operaţiunea de la Flămânda o improvizaţie dezastruoasă

La capatul a doi ani de neutralitate România-urmarind eliberarea Transilvaniei de sub stapânirea Austro-Ungariei-a trecut de partea Antantei si la 14/15 august 1916 s-a declansat Ofensiva (strategica) de eliberare la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Orientali. Conceptia de stat-major avea la baza Ipoteza B 3, cunoscuta si sub numele de Ipoteza Z;ea prevedea purtarea unui razboi pe doua fronturi si anume:a) pe frontul de Nord si Nord-Vest contra Puterilor Centrale;b) pe frontul de Sud împotriva Bulgariei.

Pentru atingerea obiectivului principal-eliberarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria-majoritatea fortelor, 65%, (respectiv Armatele 1, 2 si de Nord), urmau sa treaca la ofensiva în Transilvania si Banat, ulterior în cooperare directa cu trupele ruse din Galitia si Bucovina, pe directia generala Budapesta. Armata 3 (25%), care asigura libertatea de actiune a fortelor principale, trebuia sa respinga eventualele atacuri bulgare si sa acopere debarcarea si concentrarea fortelor ruse la linia Cernavoda-Medgidia, apoi din a 10-a zi de mobilizare sa treaca la ofensiva, cu obiectiv limitat pentru atingerea aliniamentului Rusciuk-Sumla-Varna. Rezerva strategica o forma Corpul 5 Armata (51.165 militari), concentrata la nord de Bucuresti.

Primele victorii

secul tactic al trupelor române pe frontul de Sud, la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916), a pus Înaltul Comandament român în fata unei situatii deosebit de complexe si dificile. Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu, a cerut de urgenta regelui Ferdinand I-comandant suprem al armatei-sa convoace un consiliu de razboi la Peris, la sediul Marelui Cartier General, în prezenta tuturor comandantilor de armate, care altminteri ar fi trebuit sa se afle pe front.

Întrunirea a avut loc la 2/15 septembrie 1916, cu participarea regelui, a primului ministru si a ministrului de razboi, a loctiitorului sefului Marelui Cartier General-generalul de brigada Dumitru Iliescu, generalul de divizie Ioan Culcer (comandantul Armatei 1), generalul de divizie Alexandru Averescu (comandantul Armatei 3) si generalul de divizie Constantin Prezan (comandantul Armatei de Nord). Pe timpul dezbaterilor s-au amestecat ratiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc.

Generalul Prezan sustine întarirea Armatei de Dobrogea

Pe de o parte, generalul C. Prezan a sustinut ca situatia intervenita în sudul Dobrogei, desi grava sub aspect strategic, nu impunea modificarea planului initial de campanie al armatei române;un plan de o asemenea amploare, un dispozitiv de complexitatea celui din Transilvania nu pot fi modificate la primul esec tactic, fara nici o pregatire anterioara, fara a se lua în calcul capacitatea cailor ferate, soselelor, mijloacelor de transport etc. În consecinta, el propunea ca Armata de Dobrogea sa fie întarita cu una, cel mult doua divizii de infanterie, în vederea restabilirii situatiei si respingerea inamicului de pe teritoriul national, iar pe Frontul de Nord si Nord-Vest, sa fie continuata cu energie ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei, care fusese oprita din a 12-a zi de la mobilizare, adica de la 26 august/8 septembrie, pentru a se realiza închegarea unui front comun al celor trei armate române. În fond, în Dobrogea trebuiau aduse cu promptitudine diviziile promise de tarul Nicolae al II-lea si de comandantul sau sef, generalul Alexeev (200.000 oameni).

Orgoliile generalului Averescu primeaza

Împotriva opiniei generalului Prezan, a luat pozitie generalul Alexandru Averescu, reputat specialist de stat-major, autor al variantei de plan de operatii din 1914-1915, ce viza Bulgaria ca principal inamic al României si nu Austro-Ungaria. Ocazia i se parea nimerita acestui ambitios general, ce va deveni mai târziu un om politic de glorie efemera, pentru a rasturna întreaga planificare de razboi a Înaltului Comandament, exercitând presiuni asupra regelui si primului ministru (la asemenea presiuni va recurge generalul Averescu chiar si în timpul bataliei de la Marasti, când va ignora ordinele generalului Constantin Prezan, devenit sef al Marelui Cartier General, si va interveni direct la regina Maria si regele Ferdinand pentru aplicarea propriilor idei tactice). Marele Cartier General, condus de un ofiter fara experienta de comanda, ajuns în functie în temeiul unor legaturi camaraderesti cu primul ministru, a fost ca si inexistent în disputa dintre cele doua puncte de vedere. În final, regele-altminteri militar de cariera-si primul ministru (ofiter de rezerva cu Scoala Politehnica din Paris) au decis, împotriva celor mai elementare principii de strategie si în temeiul unor promisiuni aliate (ruse si franceze, dupa cum vor face si în nefericita batalie a Bucurestiului, din noiembrie 1916):

-schimbarea planului initial de razboi;

-trecerea la aparare pe frontul principal;

-transformarea frontului de sud în front principal;

-lichidarea gruparii germano-bulgare din Dobrogea si nord-estul Bulgariei, cu sprijinul Armatei aliate de la Salonic si a Armatei ruse.

Asa s-a declansat "operatiunea Flamânda"

Astfel s-a ajuns la "Manevra de la Flamânda"-subiect de studiu excelent în manualele de arta militara-improvizatie cu efecte dezastruoase pentru începutul Campaniei anului 1916 în România. Afirmam ca a fost o improvizatie din urmatoarele motive:nu s-au studiat cu seriozitate situatia, dispozitivul, intentiile, fortele si mijloacele inamicului, calitatea trupelor si a comandamentelor;dispozitivul propriu s-a constituit "din miscare", gruparile au fost încadrate cu unitati trasportate aproape haotic de pe frontul principal si din rezervele slabe ale Marelui Cartier General;cooperarea cu trupele ruse nu a functionat normal, ca si cooperarea dintre fortele de uscat si cele fluviale (desi România rivaliza pe fluviu cu Austro-Ungaria);nu a existat practic nici o coordonare între "operatiunea Flamânda" si actiunile Armatei aliate de la Salonic, ce ar fi trebuit sa blocheze majoritatea fortelor germano-bulgare la sud de Balcani etc. Peste ani, generalul Averescu încerca sa justifice:"Faptul ca am înregistrat o înfrângere în primele zile ale razboiului a zdruncinat situatia morala foarte serios. Era, prin urmare, de cea mai mare importanta a o restabili redând populatiunei impresionate linistea, iar armatei, si chiar comandamentului, încrederea. Un asemenea scop nu putea fi atins decât printr-o actiune energica si bogata în rezultate, prin care sa fie recâstigat întreg teritoriul pierdut, facând pe inamic sa sufere o înfrângere, cel putin tot atât de dureroasa ca cea suferita de noi la Turtucaia".

Averescu-comandantul Armatei de Sud

Desfasurarea în teren a actiunilor militare a confirmat opiniile specialistilor onesti de stat-major referitoare la  principiile artei militare, îndeosebi cele ce se regasesc în exercitarea actului de conducere (planificare si comanda). Trecându-se la concretizarea hotarârilor luate de Marele Cartier General român, la 2/15 septembrie 1916, s-a stabilit constituirea unui nou comandament-Grupul armatelor de Sud-format din Armata 3 si Armata de Dobrogea, cu misiunea de a trece la ofensiva împotriva trupelor germano-bulgare din Dobrogea. A doua zi, generalul Al. Averescu a fost numit comandantul acestui grup de armate. În total, Grupul armatelor de sud avea în compunere 16 divizii-11 de infanterie române, doua de infanterie ruse, una de infanterie sârba, una de cavalerie româna si una de cavalerie rusa. Pe frontul de nord si nord-vest au ramas 10 divizii de infanterie si una de cavalerie.

Într-o saptamâna a venit dezastrul

Planul de actiune al Grupului armatelor de sud prevedea combinarea loviturilor frontale din Dobrogea cu un atac în spatele frontului dusman dat de forte din Armata 3, trecute peste Dunare-în sectorul Oltenita, Giurgiu-, la o distanta convenabila de frontul de lupta dobrogean. Acest plan a primit denumirea de "Manevra de la Flamânda", dupa numele locului unde s-a stabilit trecerea Dunarii (25 km nord-est de Giurgiu). A fost o simpla formalitate ca Marele Cartier General (ce nu-si va intra practic în atributiile normale decât în 1917) sa aprobe "ideea de manevra" la 4/17 septembrie, dupa care pregatirile operatiei au durat pâna la 18 septembrie/1 octombrie, când primele esaloane ale Armatei 3 au început fortarea Dunarii. Din pacate, vremea nefavorabila, reactia violenta a inamicului, slabul aport rusesc în Dobrogea etc. nu au permis îndeplinirea acestui plan, iar campania anului 1916 se încheie, pentru armata româna, cu rezultatele cunoscute.

Peste ani Antonescu va repeta greseala lui Ferdinand

Ce putem retine astazi din experientele lunii septembrie 1916? Ar fi la fel de interesant sa stabilim, înainte de orice, impactul acelor evenimente asupra factorilor de conducere politica si militara. Pentru început, în toamna anului 1916, acestia nu au parut prea convinsi de eroarea de conducere comisa la începutul lunii septembrie 1916. Mai mult, o data cu instalarea Misiunii Militare franceze în tara, atât regele cât si I.I.C. Bratianu au fost înclinati sa-i ofere generalului Berthelot-altfel admirator al românilor, dar în primul rând "servitor al intereselor franceze în Orient"-o pozitie exceptionala în adoptarea deciziilor strategice. Din 1917 însa, Marele Cartier General îsi recâstiga treptat prestigiul si autoritatea, dând dovada capacitatii sale reale de conducere, atât în vara anului 1917, cât si în anii 1918-1919. Mai târziu, în anii 1941-1944, maresalul Ion Antonescu, în dubla sa calitate de conducator politic si comandant sef al armatei, a transformat Marele Stat major si Marele Cartier Gerneral într-un fel de organisme tehnice pentru îndeplinirea hotarârilor sale. Alaturi de Constantin Prezan, în criticarea deciziilor din septembrie 1916, când politicul si-a depasit atributiile de a da numai directive de principiu si a nu se implica provizoriu-zis în actul de comanda militara, maresalul I. Antonescu a savârsit aceleasi erori ca si regele Ferdinand sau I.I.C. Bratianu, cel putin la Odessa în august-septembrie 1941.

Astazi, într-un climat de reanalizare fara complexe politice a trecutului, mai mult sau mai putin îndepartat, revederea critica a unor astfel de cazuri-respectiv decizia de schimbare improvizata a unui plan de razboi (companie), -nu poate decât servi specialistilor si institutiilor acreditate cu astfel de responsabilitati în stat.