Ce a însemnat distrugerea băilor publice de către Biserică şi cum îi alergau jandarmii "cu săpun" pe ţărani

Igiena în rândul românilor reprezintă o problemă. Asta dacă te iei după studiile făcute atât de Ministerul Sănătăţii, cât şi de diferite companii, care arată că, în medie, un român foloseşte pe an doar patru săpunuri şi două tuburi de pastă de dinţi.

În afara consumului de produse de curăţire personală şi dincolo de sărăcie sau educaţie, o problemă principală o reprezintă, în continuare, lipsa apei curente şi a canalizării.

Un studiu al Eurostat arăta că, în 2008,   41% din populaţia României trăia în locuinţe fără apă curentă, fără baie şi cu WC în curte sau la capătul holului.

În cele 2.605 localităţi din România, la sfârşitul anului 2009, existau fizic 658 de reţele de canalizare, din care 516 erau funcţionale şi doar 21 conforme, restul fiind în diferite stadii de execuţie, potrivit datelor  Administraţiei Naţionale „Apele Române".În aglomerări de peste 10.000 de locuitori (oraşe mari şi mijlocii, mediul urban), 78, 45% erau racordaţi la reţelele de canalizare. În aglomerări cu 2.000 - 10.000 de locuitori (oraşe mici, comune şi sate, predominant mediul rural), doar 9, 23% erau racordaţi la reţelele de canalizare.

Un studiu al Ministerului Sănătăţii arată că nu doar lipsa condiţiilor este problema. Numai jumătate dintre români se spală pe mâini după ce merg la toaletă sau după ce îngrijesc un animal, iar unul din patru români  nu se spală pe mâini după ce schimbă scutece.

Coroborând toate datele prezentate mai sus, evoluţia românilor din punct de vedere al igienei pare să aibă întârzieri.

Băile romane, devenite bordeluri

Care era însă igiena românilor înainte? Marius Diaconescu (foto), lector dr. la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, afirmă că românii au fost dintotdeauna deficitari în privinţa curăţeniei personale, dar nu au fost singurii.“În Evul Mediu, toţi străinii ne-au văzut jegoşi. Pe noi ne spăla mama ploaie. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar aşa a fost. Nu numai pe noi ne-au văzut aşa, ci şi pe unguri, bulgari sau pe alţii. Probleme erau în întreaga Europă. Doar boierii învăţaseră, în timp, câteva noţiuni de igienă. Ei mai aveau câte un lighean în care să se spele. Abia de prin secolele XIV – XV avem acest lucru. Mărturie stă instituţia medelnicerului, cel care ţinea ligheanul domnitorului. La ţărani este exclus aşa ceva. Atunci când se spălau o făceau în pârâul din faţa casei, propriu-zis, nu făceau baie”, afirmă istoricul.

Potrivit acestuia, igiena este o chestie modernă. Toţi erau “murdari” înainte, iar cauza a pornit odată cu declinul fostului Imperiu Roman care a condus la transformarea băilor publice în locuri de desfrâu. “Romanii erau foarte curaţi, aveau băile alea termale. A venit, însă, Biserica, care a distrus băile publice pentru că acestea deveniseră un fel bordeluri. Biserica a spus că le închide pentru a nu mai exista noţiunea de desfrâu. Murind aceste băi publice, a murit şi noţiunea de igienă.”

Copiii boierilor, îmbăiaţi zilnic de către doică

În secolul al XVIII-lea, casele boierilor munteni erau “foarte curate”, iar copiii “îmbăiaţi” zilnic de către doică, după cum scria florentinul Anton Maria Del Chiaro, fost secretar de limba italiană al domnului Constantin Brâncoveanu.

"Copiii sunt îmbaiaţi zilnic până la vârsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului... Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, jales, mintă, cimbru, şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii”, scria el după vizita efectuată în Ţara Românească, în 1709.

Secolul al XIX-lea aduce o „inovaţie” în societatea burgheză românească – camera de baie, ca loc destinat exclusiv igienei personale. „În mediul rural, însă, lucrurile stau ca şi înainte. Ţăranul se spală efectiv o dată pe an, vara, la rău.  El nu foloseşte săpunul, apa caldă, iar noţiunea de igienă personală este străină lui”, notează conf. dr. Alin Ciupală, şeful catedrei de Istoria Românilor din cadrul facultăţii mai sus menţionate.

„Ţăranul nu-şi spală niciodată iţarii”

După jumătatea secolului, eforturilor autorităţilor de a-i învăţa pe ţărani elemente de igienă se lovesc de o puternică rezistenţă din partea lor. “Spiru Haret, atunci când realizează politica de emancipare culturală şi spirituală a ţăranului, are în vedere şi preocupări legate de igiena personală. Totodată, în 1910, în momentul în care sunt organizate circumscripţiile medicale la sate, noii medici de sat vor încerca să schimbe starea din punct de vedere al igienei. Înainte de acest an existau medicii de plasă (un judeţ era împărţit în mai multe plase), iar unul singur nu putea face însă faţă, pentru că avea prea multe sate pentru ca activitatea lui să fie eficientă. Cel puţin, din punct de vedere medical, lucrurile încep să se schimbe din 1910. Rezistenţa ţăranilor la <<noile elemente>>va ţine până la Primul Război Mondial. Dacă vorbim de lumea satului, trebuie să ţinem cont şi de conservatorismul ţăranului român care nu apelează la medic decât în ultimă instanţă când, din păcate, medicul nu mai poate interveni”, adaugă istoricul.

Medicul oftalmolog Gheorghe Crăiniceanu afirma în lucrarea sa “Igiena Ţăranului Român” (1895) că îmbrăcămintea ţăranului “este mizeră”, iar “albiturile, cămaşa şi iţarii niciodată nu le mai spală”. “Baie caldă generală niciodată nu fac nici femeile, nici bărbaţii, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât excepţional şi unii dintre ei. Se înţelege lesne în ce stare e pielea ţăranului. Un strat de murdărie stă întotdeauna pe dânsa”, afirma, la rândul său, medicul Constantin Popescu în anul 1896.

Totodată, Constantin Baer afirma, în acelaşi an, că „ţăranul român nu se teme de gunoaie, din contră, el crede că sunt priincioase sănătăţii, şi de aceea nu se îngrijeşte să le îndepărteze dinaintea casei”.

În lucrarea „Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea” (2005), antropologii Constantin Bărbulescu şi  Vlad Popovici vorbesc despre “lenea” care este o caracteristică a ţăranului roman. Cei doi citează, în lucrarea lor, mai multe personalităţi marcante din domeniul medicinei sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX. Astfel, potrivit medicilor Nicolae Manolescu şi I. Felix ţăranul îşi depunea, la sfârşit de secol XIX, “excrementele împrejurul casei, împrejurul gardurilor, coşarelor etc. Adică oriunde găseşte un loc mai retras, fără să aibă un loc ales pentru această trebuinţă naturală”.

Sfaturile de igiena intimă ale medicului Piscupescu

Constanţa Vintilă  Ghiţulescu, cercetător la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti, scria într-un articol publicat anul trecut înDilema Veche despre numeroasele maladii venerice-leucoree, blenoragie (numită în epocă sculament), sifilis (sfrînţie sau boala galicească), scabie – prezente în secolul XIX la femeile din toate păturile sociale, ca urmare a igienei intime deficitare.  La 1780, doctorul Andreas Wolf vorbea de o „scurgere albă“, probabil leucoree, specifică multor femei din toate păturile sociale.  „Scurgerea albă este atît de deasă în toată ţara, încît majoritatea femeilor o crede ca urmare naturală a convieţuirii cu bărbatul“. Tot el arată omniprezenţa scabiei sifilitice, a blenoragiei şi a sifilisului în rândul moldovenilor. Totodată, doctorul Constantin Caracaş scria în a sa “Topografie a Munteniei” despre  bolile, născute şi propagate din cauza lipsei igienei:„Sifilisul este răspîndit astăzi în toată ţara de prostituatele păcătoase, care cutreieră fără ruşine cîrciumile satelor“.

În 1829, medicul Ştefan Piscupescu oferea soluţii “cercate” pentru eliminarea diferitelor boli venerice. Principalul sfat era folosirea, din abundenţă, a apei călduţe:“Ţinerea curăţeniei acestui mădular ce ţine frumuseţea trupului este apa cea caldă îndestul a să urma, însă nu numai îndată după toată împreunarea, ci şi canonisit pe toată ziua de două ori, pentru curăţenia balelor ce se slobod dintr-însul pe toată ziua“. Totodată, curăţenia intimă trebuie susţinută “îndată şi după toată îngălăciunea împreunării din care apoi să ţine şi virtutea a sănătăţii şi a frumuseţii chipului“.

Sfaturile medicului Piscupescu, citat de Constanţa Vintilă  Ghiţulescu, se adreseau tuturor, dar în primul rând prostituatelor. “Este întru adevăr de mirare cum să sîrguieşte fămeile de obşte cu scumpătate la curăţirea capului şi a chipului şi petrec cea mai mare parte a zilei în găteala lor, iar curăţenia trupului şi mai ales părtenia ruşinii cea de taină le năpustesc în scîrba lor ca cum n-ar fi şi acelea împreunate de chipul lor“.

Orăşenii interbelici foloseau Kalodont

Istoricul Ioan Scurtu notează că în perioada interbelică igiena pentru „covârşitoarea majoritate a populaţiei rurale” era o problemă „extrem de relativă”, însă „pentru o bună parte a orăşenilor era o chestiune importantă, căreia i se acorda o atenţie specială. Astfel, pentru igiena gurii, orăşenii foloseau pasta de dinţi Perlodont, care costa 24 de lei tubul, Kalodont dau Chlorodont.

La sate însă, în „săptămâna igienei”, jandarmii îi alergau pe ţărani, în încercarea de a-i obliga să folosească săpun.

O imagine expresivă a modului de abordare a curăţeniei la sate a prezentat-o şi regretatul scriitor Octavian Paler (foto), care în al său jurnal „Deşertul pentru totdeauna”, apărut  în 2001, vorbea despre anii ’30, perioada copilăriei sale:  „Preocupări de igienă nu existau. Peste orice rană mai mare, unde <<foaia tăieturii>>nu avea destulă putere ca să oprească sângele, puneam pământ. Dar toate acestea îmi par azi aproape neverosimile. Şi îmi dau sentimentul că sunt indiscret. Mă uit, parcă, prin gaura cheii la un copil care-mi e, pe jumătate, străin”.

“La Biserică nu puteai merge neîmbăiat”

Dacă în Evul Mediu românul se spăla doar de trei ori în viaţă-la naştere, nuntă şi moarte-deja din secolul al XIX-lea ritualul băii săptămânale era împământenit. “Ritualul băii săptămânale cu copii, părinţi sau bătrâni exista, indiferent de cât de săracă era familia respectivă, pentru că trebuiau să meargă la Biserică. Morala asta creştină a cultivat partea de igienă trupească pentru că nu puteai primi cuvântul Domnului într-un trup <<spurcat>>”, afirmă dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”.

Ca mărturie în acest sens stă şi afirmaţia lui Paler, din jurnalul său:“Dangătul clopotului de la biserică era, în fiecare duminică dimineaţă, semnalul că trebuia să mă spăl, să mă îmbrac frumos, pentru a-mi însoţi tatăl care, ca epitrop, ţinea să nu-şi lase strana goală niciodată”.

Doina Işfănoni (foto) afirmă că, oricum, “existau mari probleme legate de igiena aşa cum este ea înţeleasă astăzi”. “În privinţa igienei spaţiului de locuit, în special în secolele XVIII – XIX, lucrurile erau dramatice. Dacă vara nu era o problemă, în timpul iernii era cu adevărat dificil. În foarte multe zone de câmpie, de exemplu, modul de încălzire al casei era cu ceea ce se numeşte tizic, o balegă ucată care se băga în sobe şi crea condiţii foarte nesănătoase în încăperi. Femeile îşi curăţau, însă, casa, scoteau tot, spălau, văruiau, lipeau pe jos. Spaţiul se igieniza la o cadenţă de 5-6 luni, de marile sărbători. Existau rigori cutumiare. Dacă pereţii erau de lemn se spălau cu leşie, dacă casa era de pământ sau din paiantă se văruiau. În Muntenia şi Oltenia curţile erau mai în dezordine. Transilvania era, însă, mai riguroasă datorită Imperiului Austro-Ungar, care a obligat la sistematizare. Curtea nu mai era atât de spaţioasă, însă era mai multă ordine, având chiar şi pavaj”.

Acelaşi Octavian Paler îşi amintea că “înainte de Crăciun, mama spăla cu leşie podeaua, chinuindu-se să cureţe praful intrat în fibra scândurilor. Apoi, scotea din laviţe hainele cele mai bune”.