Cartea omului matur - Google-ul anilor `20

În perioada 1866‑1914,  învăţământul a devenit o componentă importantă a politicilor culturale. În România de atunci, cu o populaţie care nu depăşise încă şase milioane de oameni, procentul de 87% al analfabeţilor era de‑a dreptul alarmant.

Cum locuitorii oraşelor reprezentau un mic procent, în jur de 20%, majoritatea celor fără ştiinţă de carte erau din mediul rural. Ceea ce s‑a reuşit a fost orientarea învăţământului românesc pe o direcţie naţională, adoptarea limbii române ca limbă de predare, precum şi modele de evoluţie pe o direcţie modernă. Fireşte că în contextul dezvoltării generale a României a avut un rol important apariţia Legii învăţământului din 1864, prin care învăţământul primar de patru clase a devenit obligatoriu şi gratuit. Cu toate acestea, cele patru clase erau insuficiente. Mulţi terminau ciclul primar fără să fi deprins pe deplin tainele abecedarului. Cât de-spre formarea unei minime culturi generale, nici nu putea fi vorba.

O carte ce a sprijinit evoluţia culturală

Apariţia „Cărţii omului matur“ de I.  Popes­cu‑Băjenaru, trebuie încadrată în sistemul vieţii politice al acelei perioade, care a avut ca bază un regim democratic inaugurat prin Constituţia din 1866. Democratizarea societăţii româneşti a avut loc însă foarte lent, deoarece limitele reformei agrare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Dar Regele Carol I şi‑a păstrat rolul de arbitru.

[[nid:27507]]

Evoluţia culturală a României în perioada 1866‑1914 s‑a datorat şi fundaţiilor regale ori altor fundaţii particulare înfiinţate în această perioadă, dar şi diferitelor societăţi culturale. Statul, prin legea din 1869, putea sponsoriza activitatea acelor societăţi şi asociaţii culturale înscrise pe listele Academiei Române, instituţie care de altfel a avut un rol extrem de important, inclusiv în apariţia lucrării de faţă.

„Cartea omului matur“ a fost tipărită între anii 1914‑1919, ea fiind ulterior reeditată în perioada interbelică. Autorul, director al Şcolii de băieţi numărul 29, unde activase zece ani neîntrerupt (fiind ulterior transferat, pe 1 septembrie 1919, la Şcoala de băieţi nr. 17 „Principele Mihai“ din Capitală), a fost de asemenea institutor la Şcoala de adulţi a Regimentului 6 „Mihai Viteazul“.

Cele peste o mie de pagini cuprind o mare varietate de cunoştinţe utile, foarte dibaci gradate, de la primele litere ale alfabetului şi până la noţiuni de cosmografie. Sfaturi înţelepte, îndemnuri morale, proverbe, poezii, pagini de istorie, noţiuni elementare din ramurile tuturor ştiinţelor, fericit alese şi aşezate într‑o succesiune metodică şi raţională. Ministerul de Război (cartea este rezultatul unei „scrupuloase experienţe făcute cu ostaşii neştiutori de carte din regimentul «Mihai Viteazul»“) şi Ministerul Ins­trucţiunii Publice au aprobat lucrarea lui Popescu‑Băjenaru.

Cea mai bună lucrare didactică

Instrucţiunile lăudabile, menite mai ales să scurteze drumul, să‑l ajute pe omul matur, analfabet, să poată ajunge mai degrabă în stare să scrie şi să socotească şi, mai mult decât atât, să devină un adevărat cetăţean în stare să se comporte civilizat în societate, să nu scuipe la masă şi să se spele pe mâini înainte de a mânca, întreaga strădanie a autorului de a alcătui o lucrare ce poate fi inclusiv astăzi baza nu numai a culturii, ci şi a educaţiei civice a oricărui român, au fost premiate de Academia Română pentru meritul de a fi contribuit la dezvoltarea învăţământului public.

Cartea a fost socotită cea mai bună lucrare didactică tipărită între anii 1914‑1919. „Cartea omului matur“, un abecedar şi o carte de citire în acelaşi timp, o lucrare ce se deosebeşte mult de toate cele apărute până atunci, dar şi de atunci încoace, a fost scrisă cu gândul la puţinul timp pe care omul vârstnic îl poate sacrifica pentru învăţătura de carte, a fost alcătuită având totuşi în vedere puterea superioară de pricepere a omului matur, pricepere care în mod firesc întrece cu mult pe aceea a elevului de curs primar. O structură absolut uimitoare!

Practic, această carte, pe nedrept uitată în arhive, reprezintă un reper de viaţă. La finalul ei, cititorul de atunci – fie el un ţăran analfabet, fie el un orăşean neinstruit, fie femeie, fie bărbat – ştie nu numai să scrie, să citească şi să socotească, dar are toate indiciile necesare pentru a deveni pe de o parte, un bun cetăţean, pe de altă parte regăseşte întreg bagajul necesar de cunoştinţe elementare din toate domeniile de interes general.

Cele câteva sfaturi de bună-cuviinţă inserate într‑un capitol special ar fi valabile astăzi în absolut toate mediile noastre sociale. „Când te afli între oameni, caută să fii:nici prea îndrăzneţ, nici prea sfios. Vorbeşte puţin şi ascultă mult. Înainte de a vorbi, gândeşte‑te la ceea ce ai de spus“. Dacă acum o sută de ani autorul simţea nevoia să adreseze aceste învăţăminte cititorilor, ei bine, exact aceasta este esenţa cursurilor, tratatelor pe care se străduiesc specialiştii în resurse umane să o imprime celor care apelează astăzi la ei, aflându‑se în căutarea unui loc de muncă.  

„Munca şi economia sunt temelia fericirii“, scria I. Popescu‑Băjenaru prin anul 1914. Să‑i spui aceasta astăzi, unui român, ar crede că‑i jigneşti „inteligenţa“. „Cine nu ştie să muncească, nici slugilor nu ştie să le poruncească“. Sfatul acesta ar fi rejectat din start de orice parvenit care ar râde în nasul sfătuitorului ca de o glumă bună. Şi totuşi, destui oameni au ascultat aceste sfaturi de acum o sută de ani, dovadă fiind poveţele pe care le mai auzim din când în când spuse de către bunici, nepoţilor.

Dările către stat aduc beneficii

Cartea are inclusiv povestiri scurte, ce conţin elementele necesare unei minime instruiri. De pildă, într‑o scurtă nuvelă intitulată „Despre dările către stat“, scrisă de Andrei Mureşianu este redat dialogul dintre învăţător (al cărui rol era important în comunitatea acelor vremuri) şi neica Vasile care se duce necăjit „spre percepţie să‑şi plătească nişte angarale“, supărat nevoie mare pentru că „ne‑am spetit cu dările astea. Sunt atâtea că nu le mai dai de socoteală!“, în vreme ce „strânge stăpânirea comori nepreţuite“.

Când învăţătorul se apucă să‑i enumere câte beneficii are el, neica Vasile, de pe urma statului, câte face statul cu banii plătiţi ca dări, neica Vasile îi dă dreptate şi pleacă să‑şi plătească dările dacă nu fericit, măcar împăcat că‑şi face datoria faţă de statul al cărui cetăţean este.

Neştiutorii de carte aveau şi acum o sută de ani, ca de altfel şi acum, mari probleme cu băutura. Drept care autorul selectează în cuprinsul cărţii sale, în dreptul prezentării lui Gheorghe Adamescu, noi povestiri cu tâlc, în fapt o pledoarie împotriva beţiilor, intitulate „Doi fraţi de cruce:şpriţul şi tutunul“ şi „Spovedania unui beţiv“. „Dacă beţia şi fumatul v‑au înrobit, pentru Numele Marelui Dumnezeu şi pentru binele mult încercatului nostru ­neam, luptaţi să scăpaţi din ghearele acestor viţii!“ este îndemnul cu care se încheie una dintre povestiri. Şi în zilele noastre, pe programele anti-alcool şi anti-fumat se cheltuie sume enorme, însă procentul vicioşilor se încăpăţânează să nu scadă.

„Cartea omului matur“ conţine o succintă prezentare a biografiei, dar şi selecţia unor lucrări ale lui Vasile Alecsandri, Gheorghe Adamescu, Victor Eftimiu, Petre Dulfu, George Coşbuc, C.D. Aricescu, Gheorghe Tăutu, Ion Creangă, G.A. Dima, Anton Pann, Andrei Mureşianu şi Ioan Găvănescu, lucrările selectate fiind incluse în capitolul „Comoara minţii e învăţătura“. Autorul a dorit de fapt să se folosească de autoritatea morală şi notorietatea marilor cărturari pentru a le servi celor fără cunoştinţă de carte poveţe, pilde care să le sporească analfabeţilor gradul de cunoaştere.

Să înţeleagă pe ce lume trăiesc şi cum se aşteaptă alţii de la ei să se comporte în societate. O societate în care puteau pătrunde numai dacă acceptau reguli de bună conduită, de instruire şi de cunoaştere. Lucrarea lui I. Popescu‑Băjenaru selectează chiar şi cele mai importante capitole ale Bibliei şi Noului Testament, aşterne printre filele cărţii rugăciunile cele mai des rostite.

România prezentată în amănunt

Lucrarea trece la noţiuni despre natură şi univers, despre organismul omenesc, cele mai importante poveţe igienice nu lipsesc, la fel cum nici puţină ştiinţă doctoricească nu strică. Viaţa gospodărească îşi are şi ea importanţa ei şi se vorbeşte inclusiv despre „creşterea gândacilor de mătase“. Geografia pământului este inclusă, de asemenea, în bagajul cunoştinţelor legate de alfabetizare.

De la înfăţişarea pământului, la starea timpului şi clima României, ţinuturile româneşti de la acea vreme cu harta, apoi bogăţiile fireşti ale ţării. Urmează geografia lumii, cu cele cinci continente prezentate în amănunt.

Istoria, în fapt „Povestea neamului românesc din vremurile cele mai depărtate până în zilele noastre“, cu 150 de ilustraţii, o sută de portrete şi şapte hărţi, are rezervat un capitol ceva mai amplu. Nici n‑ai spune că în cele cu puţin peste o mie de pagini au încăput atâtea cunoştinţe relevante de-spre popoarele sciţilor şi agatârşilor, iliri şi traci, geţi şi daci, până la istoria Munteniei, năvala fanariotă în Muntenia ori redeşteptarea conştiinţei naţionale. Urmează istoria Moldovei la fel de temeinic întocmită. Alexandru Ioan Cuza are un capitol aparte.

Constituirea dinastiei române, despre Carol cel Înţelept, despre Regele Ferdinand, toate datele se regăsesc până la desăvârşirea unirii tuturor românilor. Urmează istoria Bucovinei, Basarabiei, pagini din istoria României Mari. Într‑un final, citim capitolul „Cartea marilor români“, în care fiecare mare personalitate are câte o scurtă prezentare. După capitolul rezervat istoriei, autorul revine şi, considerând că alfabetizarea nu a fost suficientă, prezintă regulile de gramatică şi punctuaţie, apoi matematică şi cunoştinţe de geometrie.

Cartea lui Popescu‑Băjenaru a reprezentat pentru zeci de mii de femei şi bărbaţi un veritabil Google în care găseai absolut orice căutai. Un simplu cuvânt de căutare şi ajungeai în lumea civilizată. Acel cuvânt, numit simplu învăţătură, i‑a adus pe mulţi la stadiul în care au putut întrezări un viitor mai bun pentru ei şi copiii lor. Însă, ce‑a distrus ulterior comunismul, avem, din păcate, de reparat astăzi. Acum, pentru salvarea educaţiei naţionale ni se propune să învăţăm copiii să caute ştiinţa nu la şcoală, ci pe Internet. Atunci, pentru suplinirea neputinţei învăţământului în faţa marelui val de analfabeţi exista „Cartea omului matur“.