Bătălia pentru Alexandria
În secolul I î.H., Alexandria, capitala Regatului Lagid, a fost scena unor încrâncenate lupte politice între mostenitorii tronului egiptean. Orasul, întemeiat de Alexandru cel Mare în anul 331 î.H., rivaliza cu Roma în privinta numarului de locuitori, fiindu-i însa mult superior în privinta energicului spirit mercantil, talentului mestesugaresc si simtului pentru stiinta si arta.
Moartea regelui Ptolemeu al XII-lea Auletes (80-51 î.H.) a creat premisele unui razboi civil. Conform testamentului, copiii regelui, Ptolemeu al XIII-lea (în vârsta de 10 ani) si Cleopatra (16 ani) urmau sa împarta puterea în calitate de sot si sotie, potrivit obiceiului local. Însa traditia si dorinta tatalui nu este respectata, rivalitatea dintre cei doi spunându-si cuvântul. Tânarul suveran, influentat de tutorele sau, Potheinos, o exileaza pe Cleopatra în Siria.
Între timp, în Europa, se consumau ultimele clipe ale primului triumvirat din istoria Romei. Doi generali vestiti prin cuceririle lor, Iulius Cezar si Cnaeius Pompei s-au confruntat la Ilerda (2 august 49 î.H.) si Pharsalos (9 august 48 î.H.) pentru detinerea puterii totale în Republica romana. Desi avea o armata superioara numeric, Pompeius a cunoscut gustul amar al înfrângerii si a fost nevoit sa se retraga în NE Africii (Egipt). Aici, fugarul a cazut victima jocurilor politice egiptene urzite de consilierii lui Ptolemeu al XIII-lea-Potheinos, Teodot din Chios si Achillas. Pompeius a fost omorât chiar în fata sotiei sale Cornelia si a fiului cel mic Sextus. Asasinii-Septimius si Salvius-au decapitat cadavrul si l-au abandonat la baza unei dune, de unde a fost recuperat de Philippos, un credincios al generalului roman si incinerat. Motivele asasinarii au reflectat interesele de moment ale demnitarilor egipteni:eventuala recunostinta din partea lui Cezar, un aliat puternic în conflictul cu Cleopatra si evitarea transformarii "darului Nilului" în teatru de razboi între romani. Ajuns în Alexandria pe 19 octombrie 48 î.H., în urmarirea rivalului sau, Cezar nu se arata recunoscator fata de cei care îl ucisesera pe Pompei. Dimpotriva, porunceste arestarea lui Teodot si recuperarea ramasitelor celui ucis, pentru a le depune, cu mare pompa, la templul zeitei Nemesis. Dupa care a ordonat trupelor sa debarce si s-a instalat la palatul Lochias. Apoi, în calitatea sa de protector se implica în rezolvarea conflictului dinastic dintre urmasii lui Ptolemeu Auletes. Speriati, Ptolemeu al XIII-lea si apropiatii sai ordona asasinarea Celopatrei. Numai ca prezenta surprinzatoare a acesteia în tabara romana-adusa de negustorul Apolodor înfasurata într-un covor-si fulgeratoarea iubire dintre regina si Cezar le-a dejucat planurile.
Cazut în dizgratie, Ptolemeu al XIII-lea a fost nevoit sa accepte propunerea romanului de a împarti tronul cu Cleopatra. Populatia Alexandriei a asistat la solutionarea pasnica a conflictului, fiind impresionata de discursul Cleopatrei care a vorbit ca o adevarata regina, în timpul unei ceremonii fastuoase desfasurate la palatul regal.
Abil, Cezar încearca sa câstige bunavointa alexandrinilor, oferind copiilor mai tineri ai fostului rege, Arsinoe si Ptolemeu cel Tânar (viitorul Ptolemeu al XIV-lea) stapânirea insulei Cipru. Comandantul roman nu uita însa nici o clipa ca reprezinta cel mai puternic stat al timpului si a cerut egiptenilor sumele datorate Romei-nu mai putin de 17.500.000 de drahme. Graba manifestata în perceperea obligatiilor pecuniare a reprezentat o insulta pentru localnicii care priveau cu mânie cum tezaurele templelor si vesela de aur erau topite pentru baterea monedelor romane. Amestecul unui strain în treburile interne ale Egiptului si, mai ales rezolvarea defavorabila nu convenea regelui si apropiatului acestuia, Potheinos. Sfetnicul nu a ezitat sa se foloseasca de armata stationata la Pelasium (având în componenta ei multi fosti soldati de-ai lui Pompeius), care, sub conducerea lui Achillas, patrunde la sfârsitul lunii octombrie 48 î.H în capitala, unde se bucura de simpatia populatiei, si înconjoara palatul lui Cezar. Acesta, constient de situatia dificila în care se afla armata sa (dispunea doar de 4.600 de soldati fata de cei 28.000 ai lui Achillas), si-a chemat flota din Rhodos, si a cerut ajutor din Cilicia, din Creta, din Siria de la Mithridate si de la Malchus, regele nabateilor, pentru echilibrarea raportului de forte. Apoi s-a baricadat în partea estica a cetatii, nu înainte de a distruge flota egipteana. De asemenea, Arsinoe si Ptolemeu au fost tinuti ostatici în palat. Achillas încearca pe toate caile sa înfrânga rezistenta celor din palat, dar în fata nereusitelor repetate, recurge la o masura extrema:incendiaza flota lui Cezar, pentru a-i rupe legaturile cu Italia (exista si versiunea care spune ca Cezar si-ar fi incendiat propria flota pentru a nu cadea în mâinile dusmanilor). Numai ca pârjolul nu-i atinge doar pe romani, ci si pe alexandrini. Flacarile, purtate de vânt, ajung la depozitele de grâu din port si de acolo la faimoasa Biblioteca, distrugând opere de o valoare inestimabila. Profitând de uluiala populatiei si a armatei egiptene, Cezar reuseste sa puna stapânire pe farul de pe insula Pharos, putând astfel sa mentina legaturile cu Roma.
Locuitorii Alexandriei îl fac responsabil pe Achillas de dezastru. De acest lucru se foloseste printesa Arsinoe, care evadeaza din palat si, cu ajutorul eunucului Ganimede, îl îndeparteaza pe Achillas de la conducerea armatei si declanseaza o revolta contra oaspetilor nedoriti. Arsinoe, o fiinta foarte ambitioasa, la fel ca si sora ei, are un plan îndraznet:taie conductele de apa dulce din partea estica a orasului. Cezar reuseste însa sa salveze situatia, punându-i pe soldati sa sape puturi care le-au asigurat necesarul de apa.
Situatia pare sa se schimbe în bine în momentul în care Legiunea a XXVII-a debarca la vest de Alexandria. Cezar pleaca în întâmpinarea ei, având si intentia de a ocupa insula Pharos, dar aceasta tentativa este împiedicata de Ganimede, astfel ca romanii sunt nevoiti sa se retraga pe pozitiile initiale.
Egiptenii îsi dau seama ca Cezar poate fi înfrânt daca este atacat de pe mare, asa încât în scurt timp reusesc sa-si refaca flota distrusa (douazeci si doua de corabii cu câte patru vâsle si cinci cu câte cinci rânduri de vâsle si alte corabii mai mici). Legionarii, profitând de faptul ca egiptenii degajasera portul Eunoste, fac o noua tentativa de a ocupa insula Pharos si digul ce asigura legatura acesteia cu tarmul. Si de aceasta data sortii sunt potrivnici, interventia energica a egiptenilor provocând romanilor pierderi umane considerabile-400 de soldati-Cezar însusi salvându-se înotând spre o corabie si lasând în urma ca trofeu pentru alexandrini mantia purpurie de imperator.
Asediul palatului Lochias se prelungeste însa foarte mult si alexandrinii îi propun lui Cezar un armistitiu:acesta sa-l elibereze pe Ptolemeu, ei oferindu-i în schimb pacea si acceptând protectia Romei. Romanul accepta, numai ca imediat ce se vede în mijlocul trupelor sale, Ptolemeu reia ostilitatile. Cezar câstiga însa suficient timp pentru ca aliatul sau, Mitrhridates din Pergam, sa strânga o armata si, la sfârsitul lunii februarie 47 î.H., sa soseasca cu ajutoare la Pelasium, de unde începe înaintarea spre Alexandria. Ptolemeu al XIII-lea, care preluase din nou puterea de la Arsinoe, hotaraste sa-l atace pentru a împiedica jonctiunea cu armata lui Cezar, si reuseste sa-l opreasca pe Mithridates lânga Cherea, la 30 de kilometri de capitala. Cezar porneste în ajutorul aliatului sau si dupa o zi de mars fortat ajunge în fata taberei acestuia, obligându-i pe egipteni sa ridice asediul. A doua zi, pe 26 martie, cele doua armate reunite dau asaltul asupra trupelor regale, care, luate prin surprindere se napustesc spre corabiile ancorate pe Nil. Multi îsi pierd viata înainte de a ajunge, si mai multi se îneaca dupa scufundarea barcilor supraîncarcate. Peste 20.000 de egipteni îsi pierd viata, alti 12.000 se predau. Printre cei care si-au gasit sfârsitul în apele fluviului se numara si Ptolemeu al XIII-lea.
Moartea regelui i-a îndemnat pe alexandrini sa revina la sentimente mai bune fata de romani. Cezar a dat dovada de generozitate, iertându-i pe razvratiti. Tronul faraonilor a fost împartit de Cleopatra si fratele ei Ptolemeu al XIV-lea, iar printesa Arsinoe a fost trimisa în Italia. Roma, prin geniul politic si militar al lui Cezar, iesise din nou învingatoare.
