Ar fi putut Roosevelt să-l oprească pe Stalin?
Ceea ce a fost cândva Piața Roosevelt din capitala Ungariei a fost redenumită în 2011. Piața a primit numele președintelui american în 1947 și l-a păstrat timp de șase decenii, sub comunism, sub tirania stalinistă, sub gulaș comunism și în democrația de după 1989. Însă în anul 2011, noul consiliu al orașului a decis să redenumească piața. De ce?
În cele cinci decenii de comunism, din 1948 până în 1989, liderii comuniști ai Ungariei – indiferent de cât de antiamericani au fost – l-au omagiat pe Roosevelt și pe aviatorii americani uciși pe cerul Ungariei în Al Doilea Război Mondial. Însă mulți maghiari, dacă nu chiar majoritatea, vedeau în Roosevelt nu un mare eliberator, ci omul care a dat Ungaria pe mâna lui Stalin (ca în cazul lui Churchill în România). De aceea, consiliul orășenesc a decis în 2011 că Roosevelt merită să intre în obscuritate.
Sentimente negative privind politica de cooperare a lui Roosevelt cu Stalin persistă în Europa de Est și astăzi, mai ales în Polonia, singura țară din regiune care nu a colaborat niciodată cu naziștii. Poporul polonez a luptat împotriva Germaniei chiar și atunci când era clar că nu are nicio șansă;cu toate acestea, Aliații occidentali au acceptat destrămarea teritorială a Poloniei și subjugarea ei politică de către URSS.
Istoricul Frank Costigliola, profesor la Universitatea din Connecticut și specialist în istoria politicii externe americane, autorul lucrării Alianțele pierdute ale lui Roosevelt:cum au contribuit relațiile personale dintre liderii politici la izbucnirea Războiului Rece, vrea să combată judecățile negative la adresa lui Roosevelt și să demonstreze că, contrar opiniei generale, președintele a făcut tot ce a putut pentru a atenua efectele inevitabilei prezențe dominante ale Uniunii Sovietice în estul Europei. FDR a făcut asta, spune Costigliola, nu prin amenințări și presiuni la adresa lui Stalin, ci promovând o relație funcțională cu acesta. Presiunile și amenințările nu puteau fi de folos împotriva sovieticilor, care erau prin natura lor extrem de suspicioși.
Din nefericire, în ultimul an al războiului și în perioada imediat postbelică, argumentează profesorul american, din ce în ce mai mulți politicieni occidentali – inclusiv Truman și Churchill – au crezut că singura modalitate de a interacționa cu barbarii ruși era printr-o politică de presiune. După cum declara Churchill într-unul din discursurile sale postbelice, „sovieticii nu admiră nimic mai mult decât puterea și nu este nimic pentru care să aibă mai puțin respect decât pentru slăbiciune, mai ales slăbiciunea militară.” Cu toate acestea, cât a fost prim ministru, Churchill a acceptat în mai multe rânduri impunerea intereselor sovietice în Europa de Est.
În viziunea lui Costigliola, Roosevelt spera că, cel puțin în primii ani postbelici, Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică vor colabora ca un fel de apărători ai păcii mondiale. El n-a aperciat niciodată noțiunea – tipică lui Stalin și Churchill – de împărțire a lumii în sfere de interese;însă – într-un mod ilogic – a acceptat totuși ideea că acolo unde armatele americane, britanice și sovietice au ajuns în timpul războiului puterea lor va prevala. Dar aceasta urma să fie o situație temporară, credea Roosevelt;odată cu sovieticii se vor convinge de bunăvoința Occidentului de a juca un joc cinstit, pacea mondială putea fi o posibilitate reală, iar Uniunea Sovietică – argumentează Costigliola – putea abandona ideea necesității statelor-tampon la frontiere.
Profesorul american afirmă cu încredere că atât Roosevelt, cât și Stalin intenționau să continue coaliția din timpul războiului, și că Stalin era suficient de pragmatic pentru a urma orice cale care asigura securitatea Uniunii Sovietice și oferea posibilitatea extinderii puterii sale. În ochii lui Roosevelt, spune Costigliola, primul obstacol în crearea unei lumi postbelice în armonie nu era Stalin, ci colonialistul și imperialistul Churchill. Așa s-ar explica și tonul sarcastic cu care Roosevelt i s-a adresat premierului britanic la Teheran în 1943 și la Ialta în 1945. Însă Roosevelt știa că slăbiciunea economică a Marii Britanii și dependența sa de SUA vor face inevitabilă resemnarea englezilor. În acel moment, cele mai importante probleme pentru Roosevelt erau propria lui sănătate, pierderea unor consilieri apropiați și convingerea că va avea nevoie de ajutorul sovieticilor pentru învingerea Japoniei.
Roosevelt a murit chiar înainte de terminarea războiului, în aprilie 1945;astfel, scrie Costigliola, un Truman slab pregătit și cu mai puțină imaginație a ajuns sub influența sfătuitorilor săi. Dacă Roosevelt nu ar fi murit înainte de vreme, poate că lumea ar fi fost scutită de agoniile Războiului Rece. Sau, în cuvintele autorului, „dacă Roosevelt ar fi trăit puțin mai mult..., ar fi reușit să influențeze tranziția către o lume postbelică administrată de Cei Trei Mari”.
Pentru a-și demonstra punctul de vedere, Costigliola examinează anii timpurii, caracteristicile personale, țelurile, reușitele și problemele personale ale lui Roosevelt, Churchill și Stalin. O muncă deloc ușoară, pentru că deși există foarte multe documente despre tinerețea celor doi lideri occidentali, cunoaștem mai puține lucruri despre fiul cizmarului georgian. În plus, Costigliola a folosit doar surse în limba engleză, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă este posibil să scrii un studiu bun despre efectele celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa fără a fi măcar puțin familiar cu limbile celor doi mari inamici:Germania și Rusia. Astfel, deși Roosevelt’s Lost Alliances se citește ușor și poate fi chiar foarte convingătoare, ca mulți alți specialiști în istoria politicii externe americane, autorul se bazează pe puținele traduceri existente ale lucrărilor străine pe politică externă.
Cartea lui Costigliola este o istorie diplomatică ce nu încearcă să abordeze efectele fizice și morale ale deciziilor politice care au influențat viețile unor națiuni. Profesorul american a citit faimosul volum al lui Timothy Snyder, Tărâmul morții, care – mai mult decât orice altă monografie pe acest subiect – descrie iadul care a fost Europa de Est în timpul războiului, dar cititorul lui Costigliola nu va afla aproape nimic despre tragediile care s-au întâmplat în acești ani. Autorul nu explică așa cum trebuie operațiunile NKVD-ului și ale polițiilor secrete cu care s-a aliat pentru a aresta, interoga și ucide mii de opozanți politici în Europa de Est. Nici nu precizează suficient de clar ce rol a jucat acordul dintre Cei Trei Mari privind inevitabila și necesara retrasare a frontierelor politice în Europa de Est în războaiele civile, distrugerile, deportările și foametele din regiune.
În fine, așa cum cunoaștem noi istoria, putem spune că nimic din ce s-a întâmplat în anii 1944-1945 nu ar fi putut opri avansul lui Stalin în Europa de Est și nu vom ști niciodată dacă Roosevelt ar fi putut, într-adevăr, să oprească marile tragedii prin care au trecut țările est-europene.
