Apostolii Epocii de Aur, episodul #26. Corneliu Mănescu, omul care a dus cuvântul lui Ceauşescu la ONU

Corneliu Mănescu a fost primul comunist ales preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Distins, cu vorbele la el şi cu o atitudine de aristocrat, demnitarul a promovat în întreaga lume ideile a doi dictatori comunişti, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, motivând până la sfârşitul vieţii că tot ce a făcut în diplomaţie a fost să servească interesele României.19 septembrie 1967, New York, Statele Unite ale Americii.Corneliu Mănescu, ministrul de Externe al României din 1961, e ales cu 122 de voturi „pentru“, cinci abţineri şi un vot împotrivă, cel al Tanzaniei, preşedinte al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) pentru un an. Mănescu devine astfel primul comunist ales într-o asemenea funcţie, rămânând, până la căderea regimurilor comuniste din Europa, unul dintre cei cinci demnitari din „blocul socialist“ care au ocupat poziţia.În spatele alegerii lui Mănescu în funcţia de preşedinte al Adunării Generale pentru un an (19 septembrie 1967-23 septembrie 1968), se afla munca depusă de diplomat de mai mulţi ani la înalt nivel internaţional, la care contribuia, însă, şi poziţia regimului de la Bucureşti în chestiuni delicate de politică externă. Ultimul exemplu era dat de poziţionarea României în „Războiul de şase zile“, purtat în perioada 5-10 iunie 1967 între Israel, pe de o parte, şi statele arabe Egipt, Iordania şi Siria, pe de altă parte. Aproape toate ţările din „lagărul socialist“ au fost de partea arabilor, singura ţară care a evitat să condamne Israelul şi să-l considere „agresor“, adică să se poziţioneze alături de arabi în acest conflict, a fost România.Susţinerea preşedintelui SUA

Occidentul primeşte bine reacţia celor de la Bucureşti. O delegaţie a României e invitată de americani să facă o vizită în SUA. Pe 23 iunie 1967, şeful Guvernului român, Ion Gheorghe Maurer, şi Mănescu sunt invitaţi la o întrevedere bilaterală cu secretarul american de Stat, Dean Rusk, iar câteva zile mai târziu, la 26 iunie 1967, cei doi români sunt primiţi la Casa Albă de preşedintele Lyndon B. Johnson. Scopul vizitei era felicitarea românilor pentru faptul că începuseră să dea dovezi cât mai clare de nesupunere faţă de Moscova. La întâlnirea cu liderul de la Casa Albă, Mănescu va primi şi susţinerea celei mai importante puteri pentru preşedinţia Adunării Generale a ONU.  „La sfârşitul discuţiei de la Casa Albă, preşedintele John­son ne-a poftit afară. Acolo este o peluză unde cred că sunt cei mai frumoşi trandafiri din lume. Am avut alte câteva schimburi de cuvinte, am făcut fotografii, iar la sfârşit, preşedintele Americii s-a întors către Maurer şi a spus cam aşa:«Ştim că dumneavoastră (n.r. – România) vreţi să ocupaţi postul de preşedinte al sesiunii ONU ce va urma. Deşi noi nu obişnuim să spunem înainte dacă sprijinim sau nu pe cineva, vă anunţ că vom avem încredere în omul vostru»“, povesteşte Corneliu Mănescu în volumul de dialoguri cu Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr“. România-Ungaria:1-0

Americanii se vor ţine de cuvânt, însă nici ruşii nu îi vor pune probleme lui Mănescu. Lagărul socialist mai avusese candidaţi pentru acest post, dar nu reuşiseră să obţină un vot majoritar. Chiar în 1967, în cărţi era ministrul maghiar de Externe, Peter Janos, însă marea problemă în alegerea acestuia pentru a fi aruncat în luptă erau evenimentele sângeroase din timpul Revoluţiei din Ungaria. În noua funcţie, Mănescu avea drept atribuţii coordonarea activităţilor organizaţiei pentru asigurarea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor de cooperare economică şi socială între state, precum şi atragerea atenţiei la nivel internaţional când drepturile omului nu erau respectate de statele semnatare ale Convenţiei ONU. Nu era o situaţie prea roz pentru Mănescu în condiţiile în care în acea perioadă se desfăşura Războiul din Vietnam.Românii îşi vor asuma rolul de punte de legătură în negocierile între cei de la Hanoi şi administraţia de la Washington. În timpul negocierilor purtate în acei ani, Mănescu era responsabil pentru întâlnirile cu secretarul de Stat american Rusk, în timp ce demnitari comunişti ca Emil Bodnăraş, Ion Gheorghe Maurer şi Paul Niculescu-Mizil răspundeau de discuţiile cu vietnamezii şi principalul susţinător al acestora, China. Tot ceea ce vor reuşi în anii 1967-1970 Mănescu şi ceilalţi comunişti vor fi încetări temporare ale bombardării Vietnamului de Nord. Era puţin, însă tot era un progres, după cum susţine şi diplomatul Mircea Maliţa în „Secolul meu scurt“.Intervenţia sovietică în Cehoslovacia

Marea problemă cu care se va confrunta Mănescu în mandatul său de preşedinte al Adunării Generale a ONU va ţine de intervenţia sovieticilor în Cehoslovacia. În noaptea de 20-21 august 1968, forţele militare sovietice ajutate de state ca Polonia, Ungaria, RDG şi Bulgaria intră în Cehoslovacia şi-l arestează pe prim-secretarul Partidului Comunist din Cehoslovacia, Alexander Dubcek, liderul care voia să impună ample reforme regimului socialist, neagreate, însă, de Moscova. Singura ţară din Tratatul de la Varşovia care condamnă acţiunea sovieticilor e România, prin vocea lui Nicolae Ceauşescu. În rândul nomenclaturii române se vorbea chiar de o posibilă intervenţie şi în România a trupelor tratatului. Începe panica. Ceauşescu merge în secret să discute cu Iosip Broz Tito, liderul Ligii Comuniştilor din Iugoslavia şi preşedinte al Iugoslaviei, la 24 august, despre o posibilă susţinere armată a statului său în cazul în care România ar fi invadată de ţările din Tratatul de la Varşovia. Însă vecinul de la Vest va face un pas în lateral. Tot ce putea promite era primirea comuniştilor români în cazul în care ar fi vrut să fugă de „invadatorii“ conduşi de sovietici. Pentru o minimă susţinere din partea Occidentului, Ceauşescu îl trimite de urgenţă pe Mănescu la ONU pentru a  prezenta organizaţiei şi varianta unei ţări comuniste neimplicate în intervenţie. Şef al diplomaţiei şi al Adunării Generale a ONU în acel moment, Mănescu fusese prins de evenimente în Algeria, unde a mers pentru o misiune ONU. Prin urmare, revine de urgenţă în ţară, discută cu dictatorul român şi e trimis la New York. „A decis să plec la ONU. Nu conducerea colectivă a decis asta, ci numai Ceauşescu. În privinţa indicaţiilor, însă, eu am fost cel care a sugerat că nu e cazul să facem valuri“, mărturisea Mănescu în volumul „Partea lor de adevăr“. Pe lângă informarea occidentalilor, lui Mănescu îi este dat ordinul de a împiedica punerea în discuţie a invaziei Cehoslovaciei, în cadrul Consiliului de Securitate. Va reuşi acest lucru, însă tot cu ajutorul sovieticilor, direct implicaţi.Situaţia se va detensiona în următoarea săptămână, după ce Dubcek va fi eliberat, iar comuniştii de la Bucureşti vor primi semnale că nu va fi nicio intervenţie în România. Mănescu revine, astfel, la sarcinile sale obişnuite de şef al diplomaţiei române şi de lider al Adunării Generale a ONU.America Latină şi Africa Neagră

La 23 septembrie 1968, Mănescu îşi termină mandatul de preşedinte al Adunării Generale a ONU, locul său fiind luat de Emilio Arenales Catalan, ministrul de Externe al Guatemalei. După mandatul de la ONU, Mănescu încearcă să redeschidă negocierile României cu ţări din America Latină, dar şi să le iniţieze cu numeroase state din Africa Subsahariană, scopul fiind vădit de natură economică. „Aveam un gol în ceea ce priveşte relaţiile, am mers spre America Latină. Nu aveam relaţii nici cu Africa Neagră“, afirma Mănescu în volumul de dialoguri „Partea lor de adevăr“, semnat de Lavinia Betea. În perioada 11 octombrie–12 noiembrie 1968, pleacă într-un turneu în America Latină, pentru consolidarea relaţiilor bilaterale cu ţări ca Mexic, Venezuela, Columbia, Peru, Chile şi Uruguay. Anterior, tot Mănescu efectuase o vizită în America Latină la începutul anilor ’60, pentru iniţierea de contacte diplomatice cu ţările latine de peste ocean.   Demnitarul comunist alege să exploreze şi Africa Neagră pentru a sta de vorbă cu lideri exotici. Ţări ca Gabon, Congo, Camerun, Nigeria, Burundi, Tanzania şi Republica Malgaşă (în prezent, Madagascar, după schimbarea denumirii în 1975) sunt vizitate în perioada 3-26 mai 1970.„Lucrat“ de „clubul oltenilor“

Succesul lui Mănescu în politica internaţională stârneşte invidia oamenilor din anturajul lui Ceauşescu. O parte dintre cei care alcătuiau aşa-zisul „club al oltenilor“, cum erau Ştefan Andrei şi Cornel Pacoste, persoane responsabile de Secţia Relaţii Internaţionale a CC al PCR, alături de Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa, doi dintre liderii serviciului extern de informaţii, încep chiar să-i cânte prohodul lui Mănescu în întâlnirile cu Ceauşescu. Dovadă stă şi o analiză făcută de Comisa de anchetă în urma fugii lui Ion Mihai Pacepa. Astfel, documentul datat 29 august 1979 preciza:„Manea Gheorghe raportează că, în astfel de ocazii, tovarăşul Ştefan Andrei, Doicaru Nicolae şi trădătorul Pacepa Mihai ar fi discutat cu privire la necesitatea înlocuirii tovarăşului Corneliu Mănescu şi a tovarăşului George Macovescu din funcţia de miniştri de Externe (n.r. – în perioada când au deţinut aceste funcţii), precum şi a tovarăşului Ioan Avram din funcţia de ministru al MICIM. În acelaşi timp, tovarăşul Ştefan Andrei împreună cu cei doi, în discuţiile purtate, preconizau să acţioneze pentru numirea tovarăşului Pacoste Costel în funcţia de ministru al Afacerilor Externe“, arăta nota destul de consistentă a Comisiei care ancheta defectarea lui Pacepa. În tăcere, era pregătită debarcarea lui Mănescu. Era doar o problemă legată de timp şi de găsirea unui nod în papură. Cum a ajuns Mănescu urmaşul lui Ceauşescu

Noiembrie-decembrie 1971. Nicolae Ceauşescu, liderul PCR, demarează discuţiile în partid privind susţinerea ministrului de Externe, Corneliu Mănescu, pentru funcţia de secretar general al ONU. Mandatul celui care deţinea funcţia, birmanezul U Thant, expira la 31 decembrie 1971. Problemele încep, însă, chiar din sânul propriului partid. Maurer nu vede cu ochi buni această mutare, motivul fiind că România ar fi ajuns să supere diferite state membre ONU. Cu toate acestea, Ceauşescu continuă susţinerea lui Mănescu. Românii vor fi însă dezarmaţi în momentul în care marile puteri Occidentale anunţă, aproape de sfârşitul anului, că nu-l vor sprijini pe demnitarul român pentru această funcţie. Nu se mai întâmplă ca în septembrie 1967. 

Continuarea articolului pe Adevărul.ro