Al Doilea Război Mondial și povești cu tunuri

Secolul al XX-lea putea să fie unul deosebit pentru societatea de la nivel planetar, oamenii putând să profite de bunurile realizate de industria aflată în plin avânt și modernizare. Conducătorii politici și militari aveau alte planuri și au făcut totul pentru dirija evoluția comunităților spre o nouă confruntare devastatoare pentru obținerea de și mai multă putere.

Evenimentele începute la 1 septembrie 1939 au fost analizate de cercetători din întreaga lume și au fost scrise vagoane de cărți și articole, specialiștii fiind prinși într-o confruntare pe viață și pe moarte pentru obținerea de titluri academice și importante onorarii. Impunerea propriilor idei în lumea savanților este un vis pentru care se duc lupte crâncene și nu numai prin mijloace științifice și onorabile. Se ține cont foarte mult și de interesele unor centre de putere, cele ce oferă frumoase recompense dacă istoria este scrisă astfel încât să servească la manipularea mulțimilor și la veșnica lor supunere.

Istoricii, acum și cu ajutorul computerelor, au lăudat performanțele forțelor germane, ale Wehrmacht-ului și ale S.S.-ului, faptele de arme fiind dublate de cele de cruzime. Marile unități motorizate au făcut să intre în legendă termenul de Panzer împreună cu cel de Blitzkrieg.

Industria germană asigura aprovizionarea cu armament modern cu mult peste ceea ce avea inamicul din punct de vedere calitativ și chiar cantitativ. Era o mașină de război perfect pusă la punct. Această imagine este derulată prin toate mijloacele oferite de tehnica modernă și nici de hârtie nu se face economie.

Mareșalul V. I. Ciuikov a cunoscut personal potențialul inamicului apusean și ar fi avut tot interesul să laude forța de izbire pentru a explica eșecurile trupelor sovietice din vara și toamna anului 1942. Surpriză! Comandantul stalinist a observat multe fisuri în această imagine perfectă și le-a amintit în cartea „Început de drum”.

Este un volum ce nu prea se mai studiază pentru că este trecut la grămadă în domeniul maculaturii de propagandă. Orice publicație din epocă era străbătută de interesul pentru cultivarea presupuselor valori comuniste, dar erau incluse și unele observații utile pentru viitorii ofițeri.

Artileria germană executa în 1942 un bombardament anemic cu tunurile și cu aruncătoarele de mine, ținta principală fiind primele poziții defensive. Era și normal să fie așa din moment ce armata deținea un număr redus de guri de foc și, mai ales, erau probleme în ceea ce privea aprovizionarea cu muniții. Erau executate tiruri asupra pozițiilor identificate și se făcea economie de proiectile. Nici tanchiștii germani nu erau suficient de îndrăzneți dacă nu aveau în apropiere infanterie pentru sprijin apropiat împotriva vânătorilor de care blindate.

Această prudență a permis sovieticilor să se îngroape la teren și să încetinească multe acțiuni ofensive. Aviația era forța de temut a trupelor naziste și cele mai îngrozitoare erau bombardierele în picaj de tip Ju-87 Stuka. Precizia asaltului creștea dacă trupele terestre sau avioanele de recunoaștere indicau centrele de rezistență. Chiar dacă era un aparat de zbor cu performanțe reduse, putea să fie devastator dacă era ocrotit de avioanele de vânătoare inamice. Dacă era cazul, atacurile în picaj puteau fi executate și cu Ju-88, bombardier cu o mare capacitate de transport.

Tunul a rămas principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă

Informația despre artilerie este însă cea mai interesantă. Tunul a rămas principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă pentru că era aproape de trupe și putea să acționeze aproape instantaneu din momentul solicitării infanteriștilor. Industria germană a livrat prea puține exemplare și numai cu cele de captură au reușit să reziste până în anul 1945.

Nici la capitolul aruncătoare de mine nu se stătea prea bine, mijloacele de distrugere cu țeavă lisă putând să neutralizeze infanteriștii adăpostiți în șanțuri sau să oprească asalturile în valuri ale forțelor sovietice. Informația despre aceste tunuri ale săracului combate și o teorie dragă istoricilor români: germanii n-au vrut să livreze trupelor române acest tip de tehnică militară. Regimul nazist a produs un adevărat haos în producție și a fost normal să scadă cantitățile de armament util și eficient.

Wehrmacht-ul a obținut mari succese, uimitoare chiar, numai și numai pe fondul greșelilor tactice și strategice ale adversarilor. Dotarea cu tehnică de luptă a fost precară la aproape toate categoriile de arme, mai ales că generalii au fost obligați să-și risipească în mod barbar trupele, efectivele din ce în ce mai numeroase fiind dotate cu ceea ce se putea produce sau strânge repede din depozitele inamicului sau de pe câmpurile de luptă.

Era un adevărat coșmar pentru serviciile logistice să găsească piesele de schimb pentru mașini sau proiectile pentru diferitele tunuri, multe dintre acestea nefiind în producție de ani buni. Armata germană a apreciat în mod deosebit mitralierele sovietice de calibrul 7,62 mm cu răcire cu apă, ideale pentru tir din poziții fixe și bine camuflate. Nici tunurile n-au fost uitate și chiar s-a trecut la producția de muniție pentru câteva modele.

Numai diferențele de calibru și problemele de inginerie inversă au împiedicat o trecere la producția în masă a unor guri de foc net superioare celor livrate de industria Reich-ului. Este interesant de observat că Uniunea Sovietică a reușit să producă mari cantități de proiectile pentru a putea realiza bombardamente de distrugere pe mari suprafețe și cu o durată deosebită în timp. Liderii naziști, lăudați pentru organizare și eficiență, au fost mai mult cu lauda decât cu munca.

_{Foto sus: Tun german din al Doilea Război Mondial (Das Bundesarchiv Bild 101I-299-1803-01)}