100 de ani de la Revoluția rusă: va avea Putin soarta şahului iranian?
Centenarul revoluției ruse ar putea anunța un viitor tectonic pentru regimul lui Vladimir Putin. În martie zeci de mii de oameni au ieşit să protesteze în mai mult de 100 de oraşe din întreaga Rusie. Totul pornise de la un montaj online care îl acuza pe premierul Medvedev de corupție. Tot atunci, Konstantin von Eggert un celebru comentator rus, vizita Bucureştiul pentru a discuta despre starea de spirit care prinde contur în anumite părți ale societății ruse. El fusese invitat la seria evenimentelor intitulate “Dialoguri cu Rusia pentru o noua generație de experți”, un proiect implementat de către Experts for Security and Global Affairs (ESGA). Redăm extrase din prezentarea sa publicate în ediția de vară a revistei Foreign Policy România.
Protestele din Rusia au fost motivate de o idee: corupția este parte intrinsecă din sistemul care există astăzi în Rusia. Oamenii au început să realizeze că țara este condusă de un principiu foarte simplu: impunitate în schimbul loialității. Protestele îl transformă pe Aleksei Navalny în ceva mult mai mult decât o simplă celebritate moscovită. A devenit un politician cunoscut la nivelul întregii națiuni. Trei sunt personalitățile care astăzi au capacitatea de a declanşa manifestații publice de o asemenea amploare: Putin, Patriarhul şi Navalny. În sine protestele demonstrează că Rusia are o nouă opoziție şi că figurile uzate ale anilor ’90 trebuie să facă un pas înapoi.
Amănuntul semnificativ este conferit de faptul că protestele reflectă o mare participare a studențimii şi a tinerilor în general. În Rusia anului 1991, dar şi în cea din 2011-2012 protestele erau apanajul generației de mijloc. Protestele au distrus ideea că majoritatea pasivă îl sprijină la unison pe Putin. Navalny are acum oportunitatea să coopteze o parte din majoritatea pasivă. Se amorsează o atmosferă în care autoritățile, chiar şi Putin, pot fi contestate foarte uşor.
Protestele sunt un eşec major pentru preşedinte. Foarte probabil guvernul va pune o imensă presiune pe directorii de şcoli şi pe universități să-şi controleze studenții. Vor fi arestați oligarhi, guvernatori şi miniştrii, totul pentru a demonstra că guvernul luptă împotriva corupției. O eventuală arestare a lui Navalny ar exacerba problema, transformându-l într-o celebritate internațională. Putin nu are nevoie de un nou Hodorkovski.
Necesitatea diversiunilor externe
Pe termen scurt creşte potențialul pentru eventualele diversiuni externe mai ales în contextul în care economia aflată sub impactul sancțiunilor nu dă semne de redresare. Putin este “un organizator de evenimente” fără rival. Este posibil un dezgheț al conflictului din Ucraina, inclusiv perspectiva recunoaşterii republicilor separatiste sub pretextul că salvează populația vorbitoare de limbă rusă. Toate aceste nuanțe aduc politica externă în discuția internă a legitimității.
Te poți legitima prin diferite modalități. Poți avea alegeri libere şi corecte, dar ele ar pune în pericol întreg sistemul şi ar pune sub semnul întrebării însăşi existenţa actualului regim politic. Din perspectiva regimului democrația este imposibilă. Există şi calea asiatică, după modelul lui Lee Kuan Yew şi a Singaporelui - o economie eficientă care produce suficienți bani încât oamenii nu se vor gândi decât în ce vacanțe vor putea să plece şi ce plasme îşi vor mai cumpăra. Până la un punct acest lucru s-a întâmplat în primele două mandate ale lui Putin când creşterea economică ajungea la 4,5% în fiecare an, când prețul petrolului creştea în fiecare zi şi când vedem pentru prima dată emergența vizibilă a unei clase de mijloc la nivelul oraşelor mari.
Însă modelul “dezvoltării fără democrație”, cum ar spune chinezii a fost complet compromis în ochii lui Putin de protestele din 2011-2012. El le-a resimțit ca pe o trădare, drept protestele marilor beneficiari ai mandatelor sale. În aceste condiții, singura modalitate prin care regimul rus îşi poate confecționa legitimitatea este modelul Rusiei fortăreață: ”inamicii externi ne înconjoară, trebuie să apărăm patria”. Totodată regimul exploatează complexul de inferioritate post-imperială care a rezultat din pierderea inexplicabilă a Războiului Rece şi din colapsul Uniunii Sovietice. Imaginea pe care regimul o impune este aceea a unei Rusii care devine din nou puternică, respectată, care se ridică din genunchi.
Mesajul pe care Kremlinul îl răspândeşte este acela că nu ne permitem să repetăm momentul 1991 şi că trebuie să ne luăm revanşa pentru înfrângerea suferită în timpul Războiului Rece. Și tocmai pentru că Uniunea Sovietica a dispărut atât de uşor, regimul speculează frica oamenilor de haos. Orice este mai bun decât haosul. Este o emoție încă foarte puternică. Toate aceste lucruri aduc o serie de dividende interne.
Pe fond, politica externă şi interesele naționale ale Rusiei sunt ținute ostatice de conjunctura politică internă. Anexarea Crimeii nu are nimic de a face cu perspectiva transformării Sevastopolului într-o baza NATO. Din perspectiva Kremlinului, totul a depins de oportunitatea de a înhăța ceva ce se putea. Ucraina trebuie privita tot din această perspectivă de politică internă. Preşedintele îşi scrie numele cu litere de aur în manualele de istorie şi va avea o recunoştință eternă. În esență avem un guvern care este limitat în opțiunile sale politice şi economice, banii sunt tot mai puțini astfel că trebuie să inventeze ceva la fiecare 6 luni care să mobilizeze opinia publică. Întreaga situație începe să semene cu monociclul de la circ care nu se poate opri, care trebuie să pedaleze tot timpul pentru că altfel se prăbuşeşte.
Acest regim şi-a petrecut ultimii 16-17 ani, transformând Rusia într-o grădiniță uriaşă. Îi tratează pe oameni ca pe nişte copii, cărora li se spune întotdeauna ce trebuie să facă şi care niciodată nu sunt de încredere. Rezultatul este o națiune în care este greu să îți asumi responsabilitatea. Nu este deloc o rețetă ideală pentru stabilitate. Pentru regim stabilitatea înseamnă inamovibilitate şi stagnare.
Spectrul revoluției
Dacă protestele persistă atunci o realiniere politică este inevitabilă. Întregul context îmi reaminteşte de situația explozivă din Iran de la sfârşitul anilor ‘70. Încă din studenție m-a pasionat istoria Iranului din secolul XX. Am citit întreaga literatură dedicată răsturnării şahului. I-am intervievat în detaliu pe protagoniştii revoluției iraniene, inclusiv pe membrii familiei Pahlavi. Ce se întâmplă astăzi în Rusia îmi aminteşte de Iranul din anii 1977-1978, desigur fără existența unui Khomeini. Însă vedem câteva paralele evidente.
Pare să se dezvolte aceeaşi dinamică. Avem aceeaşi orbire a elitelor-o clasă politică, un leadership convins că deține controlul, care se dedică unor probleme foarte înguste, marginale, fără a înțelege ce se întâmplă cu masele. Istoria revoluției iraniene ne arată cum poliția secretă a şahului a eşuat în înțelegerea stării de spirit a maselor. Căderea prețului petrolului a generat în mare parte criza regimului şahului. Parlamentul şahului avea exact rolul pe care Duma îl are astăzi în Rusia. Este o instituție de fațadă. Lipseşte doar elementul religios şi desigur rata de alfabetizare este mult mai mare în Rusia.
Deocamdată teama de haos rămâne încă o dimensiune care temperează potențialul exploziv. Însă nu cred în dezvoltarea unei dictaturi hipernaționaliste cu accente naziste care să înlocuiască regimul. Sahul era convins că poporul său îi era recunoscător pentru creşterea standardului de viață. Un apropiat al şahului mi-a spus că niciodată nu poți să ştii care este cea mai mare eroare făcută. Sentimentul meu este acela că deocamdată regimul politic din Rusia se comportă exact la fel.
Konstantin von Eggert este comentator la TV Rain în Moscova. A fost corespondent diplomatic pentru ziarul Izvestia în anii ‘90, șeful redacției BBC din Moscova în perioada 2002-2008 și redactor-șef al Kommersant FM între 2012-2013 unde a acoperit conflictele armate din Irak, Afganistan și Balcani. În 2008, pentru serviciile aduse BBC, regina Elisabeta II i-a acordat titlul de Membru Onorific al Ordinului Imperiului Britanic. Între 2009-2010, Eggert a fost vicepreşedinte pentru afaceri publice la ExxonMobil Rusia.
