Răscoala din 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan
Azi, 28 februarie 2024, comemorăm trecerea a 239 de ani de la groaznicul supliciu la care au fost supuși conducătorii răscoalei de la 1784, din Transilvania, mai exact Horea și Cloșca, pentru că, anterior (25 ianuarie 1875) Crișan își pusese singur capăt zilelor în închisoare, spânzurându-se cu nojițele de la opinci.
Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a reprezentat cea mai importantă acțiune socială din secolul al XVIII-lea a românilor din Transilvania, majoritari din punct de vedere etnic, dar și ca statut social, fiind în mare parte țărani iobagi. Potrivit unor statistici austriece, din perioada 1784-1787, se remarcă că din cei 2.489.147 locuitori ai Transilvaniei, românii reprezentau 63,5%, maghiarii – 24,1% iar sașii și șvabii – 12,4%, scrie Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe pagina de Facebook a instituției.
Cauzele care au dus la izbucnirea revoltei își au rădăcini mai adânci în istorie, însă au început să fie evidente o dată cu trecerea în secolul al XVIII-lea, când în partea centrală a Transilvaniei se instalase administrația austriacă. Dacă până atunci locuitorii Minților Apuseni se bucuraseră de o serie de avantaje, în ceea ce privea serviciul militar și obligațiile în produse, odată cu transformarea zonei în domeniu de stat, în 1715, s-a intensificat și ritmul lor de aservire.
Se generase de fapt o dublă exploatare a țăranilor iobagi, o dată de către statul austriac, iar a doua oară de către nobilii maghiari, care rămăseseră în continuare stăpânii pământurilor din zonă. Astfel, împovărarea cu „slujbe tot mai grele” - după cum se exprima Gheorghe Crișan, unul dintre capii răscoalei - ajunsese de nesuportat în deceniile șapte și opt ale aceluiași secol. Dintre aceste apăsătoare obligații sunt de amintit: creșterea numărului de zile-muncă la patru pe săptămână, pentru iobagii care lucrau cu brațele sau cu animalele altora, la trei zile pe săptămână pentru cei care lucrau cu animalele proprii și două pentru jeleri.
Intensificarea tuturor constrângerilor pe care țăranii le suportau cu greu, a generat fuga a mulți dintre ei peste Carpați, în Țara Românească și Moldova, ceea ce a determinat pe împărăteasa Maria Tereza (1740-1780) să ordone constituirea unei comisii de stat pentru analiza și stoparea fenomenului. Așa a apărut în anul 1769 „Certa puncta”, adică ordonanța provizorie prin care Curtea din Viena încerca reglementarea unor noi raporturi dintre nobilii și șerbii din Transilvania, prin fixarea sarcinilor de muncă ale țăranilor la două zile pe săptămână, reglementare care însă va fi și ea încălcată de către nobilimea asupritoare.
La acestea se adăugau și alte dări: zeciuiala din produsele agricole și animale, plocoanele, cărăușiile, cazarea funcționarilor ce încasau birurile, încartiruirea militarilor. De asemenea, nobilimea deținea monopolul vânatului, pescuitului și morăritului; cotropise păduri, pășuni și alte multe terenuri agricole. Până și căsătoria iobagilor avea loc doar cu aprobarea nobililor ș.a.
Maria Tereza pentru a ameliora starea de tensiune din Transilvania dăduse și un decret de toleranță pentru românii de religie ortodoxă sau neunită, prin care le permitea numirea unui episcop ortodox, însă măsurile nu au avut efectul imediat scontat. Și fiul său, Iosif al II-lea, coregent în acea perioadă, a ajuns în Transilvania de mai multe ori, timp în care a strâns în jur de cca 19.000 petiții, la prima vizită din anul 1773, dar și la cea de-a doua, în anul 1783. De asemenea, și din partea iobagilor luaseră drumul Vienei mai multe delegații, pentru a se plânge împărăției de asupririle pe care erau nevoiți să le suporte. Astfel, Horea (Nicola Ursu) din Albac fusese de patru ori la Viena, iar ultima audiență o avusese chiar în acel 1784, în aprilie. A fost prilejul în care reprezentantul moților, și de această dată, i-a prezentat împăratului nedreptățile la care erau supuși țăranii români din Transilvania.
Semnele de început ale unei revolte în Transilvania
Cu toate acestea, unele incidente produse între timp prevesteau semnele de început ale unei revolte în Transilvania. De pildă, la un târg de la Câmpeni, din 24 mai 1782, localnicii vărsaseră „buțile cu vin” ale arendașilor armeni, datorită numeroaselor lor abuzuri. Îndrăzneala lor a fost pedepsită de autorități, care i-au obligat pe țărani să plătească despăgubiri, dar și prin arestarea a 23 de moți, dintre care cinci au suportat pedeapsa capitală. Printre cei urmăriți era și Horea, cel care avea să devină conducătorul răscoalei transilvănene.
Dar, atmosfera dezlănțuirii adevăratei revoltei s-a creat în jurul conscripției militare ce fusese dată la 31 ianuarie 1784, de către împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) și prin care se prevedea constituirea unor noi regimente de grăniceri, cu beneficii de netăgăduit pentru cei înrolați. Aceștia urmau să primească arme și să nu mai facă slujbe iobăgești, iar pământurile și casele pe care le aveau în folosință intrau în proprietatea lor. Asemenea beneficii au atras numeroși iobagi, depășind însă cu mult așteptările autorităților. Centrele de înscriere erau luate cu asalt, țăranii nu mai ascultau de stăpânii lor, așa că, la presiunea nobililor maghiari care-și simțeau amenințate privilegiile, guvernatorul Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, a anulat conscripția, fapt ce a nemulțumit și mai mult pe țărani și i-a îndemnat să ia măsuri.
Convins de intențiile „bunului” împărat Iosif al II-lea, la 28 octombrie 1874, la târgul de la Brad, Crișan (Marcu Giurgiu) a chemat țăranii — în numele lui Horea — să se adune la Mesteacăn în duminica ce urma, câte 4-5 oameni din fiecare sat sau chiar mai mulți, pentru a merge la Alba Iulia să se înscrie în regimentele de graniță și să primească arme.
De remarcat este faptul că zona montană respectivă, fiind una accidentată și cu case răsfirate, s-a urmărit realizarea acestor întâlniri mobilizatoare în localitățile unde se țineau de obicei târguri, pentru că se știa că acolo se vor aduna în număr mare țăranii iobagi.
Așadar, potrivit chemării, la 31 octombrie 1784 se strânseseră la biserica din Mesteacăn în jur de 500-600 de țărani iobagi, iar Crișan i-a îndemnat să se îndrepte spre Alba Iulia, pentru a se pune în slujba împăratului, timp în care le-a arătat o cruce aurită pe care zicea că o primise Horea de la împăratul habsburgic, ca semn al împuternicirii sale pentru îndrumarea iobagilor, în sensul de a-și hotărî singuri soarta: fie să rămână iobagi, fie să se elibereze prin conscripția ce-o emisese.
Pornind, așadar, spre destinația stabilită și gândindu-se să nu fie opriți de nobilii maghiari, țăranii au ocolit orașul Brad și la 1 noiembrie s-au oprit în satul Curechiu pentru înnoptare. Însă trupele de husari, în încercarea de-ai opri, i-au atacat în timpul nopții, numai că iobagii i-au învins și i-au dezarmat. Așa că, la cererea țăranilor, Crișan a ridicat steagul răscoalei, iar alături de el s-au aflat între conducători și Cloșca (Ion Oargă) din Cărpiniș, precum și Ioan Horea (fiul lui Nicola Ursu).
Atacul de la Curechiu a schimbat planurile răsculaților, care s-au întors spre Brad și în ziua de 3 noiembrie 1784, au atacat curtea nobiliară Kristyory din Crișcior.
Cu repeziciune apoi, răscoala a cuprins zonele Apusenilor, Hunedoarei, regiunile Sibiului, Clujului și Văii Mureșului, ajungând și în Maramureș. Țăranii au atacat cu furie domenii și castele nobiliare, distrugându-le, iar pe stăpânii acestora i-au batjocorit și chiar ucis.
Programul politic și social al răscoalei
Pe măsura intensificării răscoalei, s-a conturat și programul politic și social al acesteia. De altminteri Horea îl rostise în cuvântările de la Blăjeni (4 octombrie) și Bucium (8 noiembrie), după cum îl înscrisese și în ultimatumul de la Deva. Răsculații ajunși la marginea acestui oraș, la 5 noiembrie 1784, și eșuând în încercarea lor de a-l cuceri, au adresat nobililor refugiați acolo un ultimatum, la 11 noiembrie. În cuprinsul acestuia, printre altele, Horea înscrisese următoarele cerințe: „Nobilul comitat, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”.
Cu alte cuvinte, „craiul” moților exprima în limbajul popular al epocii dorințele țăranilor de îmbunătățire a regimului de muncă și viață, prin: desființarea nobilimii, a iobăgiei și împroprietărirea lor cu pământ, impunerea tuturor la dări în mod egal; fiecare nobil să trăiască din slujba îndeplinită iar pământurile lor să fie împărțite; și, totodată, eliberarea țăranilor arestați. Iar pe lângă componenta feudală, programul lui Horea preconiza și eliberarea națională și organizarea după planuri proprii a unei „republici populare”, ca expresie a afirmării conștiinței naționale a românilor din Transilvania.
Din această perspectivă, pe bună dreptate presa europeană l-a numit „Rex Daciae” și i-a atribuit gândul de a reface Dacia.
Însă, la 12 noiembrie 1784, vestea răzmeriții transilvane ajungând și la împăratul Iosif al II-lea, care, aflat în pragul unui război cu Olanda, a cerut autorităților locale, respectiv guvernatorului Samuel Brukenthal, precum și comandantului trupelor, baronul Preiss, să pacifice cu orice preț regiunea. În această idee și pentru a câștiga timp, în perioada ce-a urmat autoritățile militare și civile au semnat o serie de armistiții cu răsculații: la Tibru, Valea Bradului și Sălciua. Cu toate acestea, au mai avut loc și alte lupte grele între răsculați și trupele imperiale, cum au fost cele de la Brad (27 noiembrie), Lupșa și Remeți (29 noiembrie), de fiecare dată izbânda fiind a țăranilor. Dar, la 7 decembrie 1784, la Mihăileni, răsculații au fost învinși, iar peste o săptămână, datorită condițiilor grele de iarnă, Horea a cerut oamenilor săi să se retragă la casele lor, cu gândul unei continuări la venirea primăverii.
Autoritățile însă au luat măsuri de prindere și pedepsire a capilor răscoalei: trecerile înspre Țara Românească și Moldova au fost riguros supravegheate, ca nu cumva capii revoluției să fugă acolo; iar guvernul din Viena a intervenit și la Constantinopol, pentru ca turcii să nu dea azil răsculaților transilvani; după cum au pus în joc și mari premii pentru răsplata celor care aveau să sprijine prinderea lui Horea, Cloșca și Crișan. Într-o asemenea conjunctură, la 27 decembrie 1784, prin trădarea pădurarului Anton Melzer din Abrud, și a țăranilor Ștefan Trif și Nuțu Matieș, alături de alți 5 țărani, au fost prinși Horea și Cloșca, în pădurea Scorușetului din Munții Gilăului. Apoi, a căzut prizonier și Crișan, la 30 ianuarie 1785, tot în aceleași condiții de trădare, prin aportul a nouă țărani din Cărpeniș, în frunte cu preoții ortodocși din acel sat, tată și fiu (Popa Moise și Popa Moise cel Tânăr).
Arestații au fost apoi duși și închiși la Alba Iulia, iar din ordinul împăratului s-a constituit o comisie condusă de baronul Anton Iankovic, care trebuia să analizeze desfășurarea răscoalei și să-i interogheze pe cei trei conducători ai acesteia. Primul interogat a fost Cloșca. El a trebuit să răspundă la 134 întrebări în decursul a șapte zile. Despre răscoală, de la începutul și până la sfârșitul ei, el nu a răspuns aproape nimic și chiar a tăgăduit că ar fi luat parte la ea.
Horea a început să fie chestionat la 28 ianuarie 1785, iar până pe 24 februarie a fost interogat de șapte ori. În toată perioada i s-au pus 118 întrebări, dar de la care nu s-a obținut nici o informație. In ceea ce-l privește pe Crișan, acesta a fost interogat doar în zilele de 2 și 5 februarie, timp în care i s-au pus 47 de întrebări, la care a răspuns parțial.
De altminteri, pentru toți trei se gândiseră pedepse aspre, care trebuiau să fie luate de exemplu de masa mare de iobagi și astfel să le fie astâmpărat spiritul de revoltă.
Despre pedeapsa celor trei capi ai răscoalei din 1784, academicianul David Prodan, cel mai avizat pe această temă, a redat în lucrarea sa „Răscoala lui Horea” (volumul I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979) imagini cutremurătoare. El ne spune că, începând cu data de 5 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost purtați timp de două săptămâni, sub escortă militară, pe itinerariul Vinț-Șibot-Binținți (azi Aurel Vlaicu)-Orăștie-Deva, iar mai departe pe malul drept al Mureșului prin Șoimuș-Rapolt-Bobâlna-Geoagiu-Inuri-Vurpăr-Alba Iulia, adică „pe unde răscoala bântuise cu furie mai mare”, pentru ca țăranii români să se convingă că într-adevăr cei doi au fost prinși.
Crișan s-a sinucis în celulă
În ceea ce-l privește pe Crișan, se știe că acesta a fost găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, el sinucigându-se prin strangulare, știind ce-l așteaptă la finalul așa-zisei judecăți. Chiar și așa, a doua zi, 14 februarie, s-a pronunțat sentința asupra cadavrului său, hotărându-se să fie târât la locul de execuție și să i se taie capul, iar trupul să-i fie despicat în patru bucăți. Apoi, capul său a fost expus în țeapă la Cărpiniș, iar cele patru bucăți ale trupului i-au fost expuse pe roată astfel: o parte de sus a trupului - la Abrud, cealaltă parte de sus - la Brad, o parte de jos - la Bucium, iar cealaltă parte de jos - la Mihăileni. Sentința s-a și executat, la 16 februarie 1785.
Hotărâre în privința lui Horea și Cloșca a fost dată pe data de 26 februarie 1785, ei fiind condamnați la moarte prin tragere pe roată, după care trupurile lor, dezmembrate, trebuiau expuse în diferite părți din Munții Apuseni, pentru a fi exemplu și avertisment pentru toți cei care ar mai fi îndrăznit să se răscoale. Condamnarea lor s-a făcut potrivit prevederilor din „Constitutio Criminalis Theresiana”, în baza articolelor 62 și 90, care vizau „tulburări”, „tumulturi” și „tâlhării”.
S-a interzis aplicarea loviturii de grație, condamnații fiind lăsați să moară în chinuri. Sentința a fost publicată în aceeași zi și s-a făcut publică în fața clădirii gărzii mari a cetății Alba Iulia, fiind citită în limbile maghiară, germană și română, în fața unei mari mulțimi.
Supliciul celor doi condamnați a fost pregătit de autorități cu mare grijă. Mai întâi s-a făcut o mare mobilizare, așa încât la 28 februarie, la Alba Iulia, se aflau – după unele surse – peste cinci mii de oameni. Locul execuție fusese și el pregătit, la sud de cetatea Alba Iulia, spre Partoș, pe un mic deal de deasupra viilor. La ora opt și jumătate, în ziua de 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost aduși la locul execuției. Fiecare era transportat în câte un car și era însoțit de câte un preot ortodox. Îi escorta apoi un escadron de husari din regimentul de Toscana, în ținută de paradă, plus trei sute de infanteriști din regimentul Orosz, la care se adăuga un număr neprecizat de oameni din administrația de stat (haiduci). Toți aceștia, odată ajunși la locul eșafodului au făcut un careu, după care Friedrich Freiherr von Eckhard, membru al comisiei de anchetă, a citit sentința în fața mulțimii, în limbile maghiară, germană și română.
Horea și Cloșca au fost luați în primire de călăul orașului Alba Iulia, Grancea Rokoczi, și de ucenicii acestuia. Primul care a suportat supliciul a fost Cloșca.
Pentru a înțelege fiecare dintre noi suferința ce-a trebuit îndurată de cei doi condamnați, chiar dacă sunt momente tulburătoare, ele trebuie știute, din respect pentru cei care le-au suportat. Astfel, aflăm că „au fost legați la pământ, cu membrele întinse în formă de X, iar sub mâini și picioare li s-au introdus din loc în loc bucăți de lemn. Între bucățile de lemn călăul avea să aplice lovituri cu o roată de execuție, provocând fracturarea porțiunii respective de os și provocând mari chinuri condamnatului. Roata de execuție era o roată obișnuită de car, cu butucul plin și neferecată, prevăzută cu o lamă de fier ca un cuțit. Intervalul prescris pentru loviturile cu roata era de 3 minute, pentru a prelungi suferința condamnatului. Dacă acesta leșina după o lovitură, el trebuia trezit prin aruncarea peste el a unei găleți de apă, iar supliciul continua. Scopul călăului era să țină condamnatul treaz și în viață cât mai mult, pentru a-l tortura cât mai îndelungat. Lovitura de grație se dădea asupra inimii și era letală. După moartea condamnatului, trupul îi era despicat în bucăți de către călău și ajutoarele sale, după cum era prevăzut în actul de condamnare” (David Prodan, op. cit., vol. II, pp. 486-489).
Înainte de a fi executați, Horea și Cloșca au fost împărtășiți de preotul ortodox Nicolae Raț din Maierii Albei Iulii, cel care le și scrisese celor doi testamentele. Primul care a suportat pedeapsa a fost Cloșca. Execuția lui a ținut aproape o oră, timp în care a primit aproximativ douăzeci de lovituri de roată, tortură în urma căreia a murit. În tot acest timp Horea a fost ținut de ajutoarele călăului, pentru a asista la execuție. Trupul lui Cloșca fiind îndepărtat, locul i-a fost luat de Horea. De această dată execuția lui a durat mai puțin, pentru că numai cu câteva lovituri i-au fost frânte picioarele, iar la ordinul lui Friedrich Eckhard, călăul i-a aplicat mai devreme lovitura de grație, peste piept. După moartea lor, inimile și intestinele le-au fost îngropate la locul execuției, iar trupurile le-au fost tăiate în bucăți și au fost expuse de către autoritățile austriece în diferite locuri publice din satele transilvane, drept avertisment pentru iobagii români. În tradiția populară se spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost dusă la Țebea, fiind apoi îngropată sub Gorunul lui Horea.
Și alți țăranii capturați au suportat ororile nobilimii maghiare, fără vreo judecată, în timp ce alți întemnițați au fost eliberați, doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru participanții la răscoală.
În urma acestei răsunătoare mișcări sociale, au fost emise și unele decrete imperiale, cu rol în a ușura situația economică a țăranilor, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ. Ei au rămas în continuare în starea de iobăgie, până la 1848. Cu toate acestea, Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan a avut un rol important în cristalizarea conștiinței naționale a românilor din Munții Apuseni, cu serioase implicații în deceniile ce aveau să vină, contribuind la succesul revoluției române din Transilvania, din anul 1848, precum și la Marea Unire, din anul 1918.
Astăzi, mărturie a cruntului supliciu de la 28 februarie 1785, se înalță la Alba Iulia, în fața Porții a III-a a Cetății, OBELISCUL „HOREA, CLOȘCA ȘI CRIȘAN”, un monument maiestuos de 20 m înălțime, ce a fost inaugurat la 14 octombrie 1937. El a fost realizat în stil „Art Deco” și este opera arhitectului Octavian Mihălțan și a sculptorului Iosif Fekete, ei ridicându-l la comemorarea a 150 de ani de la execuția lui Horea și Cloșca, din 28 februarie 1785.
Foto sus: Spațiu din expunerea de bază a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, dedicat Răscoalei conduse de Horia, Cloșca și Crișan
Mai multe pentru tine...
