Coasta de Aur, Eldorado african

Coasta de Aur, acest Eldorado african, a cunoscut odată o perioadă de mare bogăție și influență, încât nici măcar puterile europene nu au reușit să se impună aici. Bogăția sa, construită pe negoțul cu aur și sclavi, a cunosut însă și sfârșitul, în secolul al XIX-lea, când o lege dată adoptată la mii de kilometri distanță, în Marea Britanie, a dus la prăbușirea economică a vechiului Regat Ashanti.

De la sfârșitul Evului Mediu, regiunea Akan din Africa de Vest a ocupat un loc special în imaginarul europenilor. Negustorii portughezi din secolul al XV-lea au denumit această coastă El Mina. Valurile ulterioare de negustori europeni au fost atrași de același lucru care i-a ademenit și pe portughezi și, înaintea lor, pe negustorii africani care traversau deșertul Sahara pentru a ajunge aici:aurul de cea mai bună calitate pe care-l găseau în abundență pe coastele din Africa Occidentală.

Mai târziu, când europenii s-au stabilit aici definitiv, ei au redenumit regiunea Coasta de Aur, un loc care își merita din plin numele, un El Doradoafrican-cantități incredbile de aur erau descoperite în pădurile din interior! Negustorii european știau însă că asta nu era decât o mică parte din bogăția ce se găsea în minele de aur din interiorul teritoriului, căci vedeau pepite de aur în apele râurilor și auzeau povești despre bogăția aristocrației indigene și a negustorilor. Dar nu prea aveau ce să facă. Pentru mai bine de un secol de la venirea lor în Africa de Vest, europenii s-au luptat pentru controlul minelor de aur, dar pădurile dense, umiditatea intolerabilă și localnicii îndârjiți au format o barieră aproape impenetrabilă între coasta controlată de europeni și interiorul țării bogat în aur.

În zona forestieră existau mai multe entități statale ce s-au unit într-o alianță economică și militară pentru a forma un superstat formidabil, dar difuz din punct de vedere geografic:Denkyira. Într-o vastă regiune cu zeci de comunități, multe izolate între ele de pădurile dese, regele – denumit Denkyirahene– menținea această alianță complexă prin promovarea fricii în sânul comunităților și o perseverentă strategie de expansiune constantă. Statelor vasale li se promitea securitatea, iar în schimb ele ofereau regelui aur și soldați, Denkyirahenedevenind din ce în ce mai bogat și mai puternic.

Însă în rândul statelor vasale era și dinamicul sub-stat Ashanti, condus de un lider ambițios, inovativ:Osei Tutu, care era și un foarte bun strateg militar. Acesta era conștient că ura pe care o simțea față de Denkyira era împărtășită și de statele vecine și a acționat în consecință. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Osei Tutu a început o campanie diplomatică și militară (cu ținte foarte bine alese), aducând regatele fostului imperiu Denkyira sub propriul control, izolându-l pe plan economic pe fostul rege. În cele din urmă, în 1701, Osei Tutu l-a detronat pe vechiul Denkyiraheneși i-a luat locul.

Osei Tutu, luându-și titlul de Asantehene, a devenit regele unei vaste regiuni, a avut grijă să nu cadă în capcana vechiului regim și să împărtășească soarta celui pe care-l înlocuise. Împreună cu apropriatul său, Okomfo Anokyem, a început construirea infrastructurii necesare pentru a face ca noul regat să fie cu adevărat viabil. Au construit drumuri pentru a facilita comunicațiile și comerțul, au dat legi și au creat o armată pentru a asigura securitatea statului și a populației, și au început un program de defrișare masivă. Terenul recuperat în urma defrișărilor urma să fie folosit pentru colonizare și agricultură. Acest plan a fost cel mai ambițios proiect pus vreodată în practică în această regiune:vorbim de defrișarea a mii de hectare de pădure, de remodelarea terenurilor. A fost estimat că un om ar fi avut nevoie de 18 luni pentru a defrișa un hectar de pădure. Însă cum în zonă solul este foarte subțire și de calitate proastă, o familie ar fi avut nevoie de cel puțin 6 hectare pentru a putea supraviețui. Acest plan atât de ambițios a fost pus în aplicare în ciuda condițiilor extrem de grele de muncă, la temperaturi ridicate și o umiditate ce putea să ajungă chiar la 90%. Singura problemă era lipsa forței de muncă:pur și simplu nu erau suficienți oameni în această regiune slab populată pentru a putea termina vastul program la scara și la viteza impuse de noul regim.

Munca forțată, sub diferitele sale forme, a fost mereu parte a culturii Ashanti. În această perioadă a expansiunii, s-a trecut însă de la o formă de muncă forțată legată totuși de un soi de contract la sclavie propriu-zisă. Foarte mulți oameni au fost capturați în urma raidurilor organizate de stat sau în urma războaielor purtate cu statele vecine, aceștia fiind transformați în sclavi și obligați să muncească la programul de defrișare. Având aurul din mine și munca sclavilor, statul Ashanti a cunoscut o dezvoltare semnificativă, atrăgând din ce în ce mai mulți negustori și intelectuali la curtea regală de la Kumase. Au fost stabilite legături comerciale și diplomatice cu statele din apropiere, a fost adunată o armată numeroasă și puternică, dotată cu arme importate din regiunea de coastă, iar statul și-a dezvoltat economia pe baza aurului și a sclaviei. În timp ce europenii se luptau între ei pentru a intra în grațiile Regelui Ashanti, acesta avea suficientă autoritate pentru a putea dicta termenii oricăror acorduri.

La un moment dat, statul Ashanti, din ce în ce mai încrezător, a simțit nevoia să-și creeze un nou set de simboluri. Osei Tutu a interzis promovarea culturilor existente în zona imperiului său pentru a-și putea impune propriile simboluri:producția de kente, o pânză specifică regiunii, a devenit  monopol al statului;de asemenea, Osei Tutu a investit în trupe de tobe conduse de specialiști în percuție. Aceștia au fost însărcinați să folosească muzica pentru a întâri comunicarea intrastatală și coeziunea socială. Și pentru că niciun stat nu se poate legitima fără mituri, regatul Ashanti și-a creat noi mituri de origine și a instituit o tradiție din utilizarea unor tabureți simbolici pentru reprezentarea noii ierarhii politice:șefii vasali stăteau pe tabureți ce simbolizau jurisdicția lor și răspundeau în fața unor superiori așezați pe tabureți mai înalți. Deasupra tuturor era așezat noul simbol al statului:Tronul de Aur (Sika ɗwa). Okomfo Anokye, în calitate de Mare Preot, a inventat și promovat o frumoasă poveste cunoscută și în zilele noastre de copiii Ashanti, despre acest tron de aur care a coborât din ceruri pentru a se așeza ușor pe genunchii lui Osei Tutu, arătându-le tuturor de la curte că lui îi aparține autoritatea supremă.

În 1717, Osei Tutu a fost ucis în timpul unui atac, lăsând în urmă un regat mult mai întins decât cel pe care-l preluase de la vechiul Denkyirahene. Statul întemeiat aproape de la zero de Osei Tutu a continuat să se dezvolte în secolul al XVIII-lea, nu doar în teritoriu și influență, ci și în eficiență. Statul Ashanti a devenit atât de eficient încât a ajuns la un moment dat să se confrunte cu excesul de forță de muncă. Și-au îndreptat astfel atenția către zona de coastă unde au găsit o nouă piață pentru sclavi. Pe măsură ce britanicii și-au consolidat pozițiile pe coastă, între ei și statul Ashanti s-a format o relație de dependență baată pe schimbul de arme, aur și sclavi. Pe parcursul secolului al XVIII-lea, milioane de oameni au fost transportați înspre coastă pentru a fi îmbarcați pe navele ce plecau spre Lumea Nouă.

Totul s-a schimbat în 1807. Englezii au abolit trata (comerțul cu sclavi), blocând astfel economia statului Ashanti. După decenii în care statul înflorise pe seama vânzării de sclavi, economia regatului s-a prăbușit. Neavând resurse suficiene pentru a investi în proiecte ce necesitau munca forțată sau pentru a purta războaie,  statul a ajuns să fie vulnerabil în fața disputelor interne și a rivalilor. În timpul lui Osei Tutu, s-ar fi recurs la vânzarea de sclavi pe coastă pentru a reface trezoreria statului, dar în secolul al XIX-lea acest comerț nu mai era posibil. Fără sclavie, statul Ashanti a început să se prăbușească, lăsându-le loc englezilor să-și consolideze poziția prin instituirea unui protectorat. Regatul ar fi avut nevoie, poate, de un nou Osei Tutu;a fost în schimb condus de o serie de lideri incapabili de a face față englezilor.

În cele din urmă, în 1874, britanicii au atacat Kumasa, distrugând și palatul regal. Protectoratul de pe coastă a fost transformat în colonie. În următoarele decenii, au existat și tentative din partea unor lideri Ashanti de a reveni la putere. Chiar și după ce, în 1896, englezii au interzis instituția Asantehene, și au încorporat colonia Ashanti în mai vasta unitate administrativă Golden Coast, populația Ashanti nu a renunțat la vechiul simbol al autorității supreme – scaunul de aur. Acesta este considerat și în zilele noastre adevăratul simbol al regatului Ashanti.

Sursa:http://www.historyextra.com/