HISTORIA, Nr. 85, Ianuarie 2009

Cu puține și notabile excepții, istoriografia militara romanească, înainte, dar și după decembrie 1989, a tratat într-o manieră triumfalistă și descriptiv-evenimențial-cronologică perioada construirii armatei române moderne în timpul lui Alexandru Ioan Cuza. O epocă de prefaceri importante în viața tânărului stat român, fără nicio îndoială, dar intrată, din păcate, de cele mai multe ori, pe făgașul ditirambic al înșiruirii realizărilor cu iz de epopee homerică. Crearea armatei române moderne nu a fost lipsită de dificultăți și controverse, determinate, pe de o parte, de statutul internațional al noului stat român care își căuta propriul loc pe harta unei Europe în plină reconfigurare, iar pe de alta parte, de inerentele așezări ale oricărui început. Armata româna s-a aflat, în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub influența militară franceză, în baza unor considerente de natură politică, economică, militară (armata franceză era socotita, pana la 1870, cea mai bună armată), dar și sentimentală, cooperarea militară româno-franceză, promovata atât de Cuza, cât și de împăratul Napoleon al III-lea vizând toate compartimentele esențiale care conferă forța și eficiența unei armate, de la organizare și înzestrare la învățământ și pregătire de luptă.