Zidurile Constantinopolului: Un muzeu în aer liber

Am luat de la Poștă, după ce mi-am făcut cruce văzînd că nu e coadă, cartea lui Sir Edwin Pears, The destruction of the Greek Empire. The Story of the Capture of Constantinople by the Turks.

Am citit-o pe Internet, în variantă free, dar mult mai bine ar fi – am socotit la un moment dat – dacă aș face rost și de ediția tipărită. Cartea, mai precis ediția din 2014 a premierei din 1903, e de fapt un cărțoi. Reproducerea portretului lui Constantinos Dragases în variantă bizantină de pe copertă trimite imediat la o carte despre Bizanț.

Mi-am amintit asta după ce ieri, trecînd pe la Cărtureștii de la Băneasa, am văzut pe un întreg raft de Istorie, lîngă un întreg dulap cu cărți despre Casa Regală de la noi, semnul unei librării cu izmeneli de Mița care a devenit peste noapte, din republicană, monarhistă împătimită, cărți despre Bizanț, toate aproape la fel prin coperta expunînd de regulă o icoană bizantină.

Le-am luat la rînd cu precipitare, în speranța că voi găsi una despre Căderea Constantinopolului. Am dat peste un volum despre Mileniul bizantin, trecere în revistă a civilizației bizantine, despre Cruciade, cărți pe care le am deja, și peste una despre Erosul în Bizanț, văzută și altădată, dar care nici acum nu m-a îmboldit să dau banii pe ea.

De cum am ajuns la BAR, am deschis cartea lui Sir Edwin Pears la prefața, semnată de editorul John A. Hoedeman. M-a sedus pe loc descrierea experienței Zidurilor, încercată de Hoedeman pe parcursul vizitei ca traveler la Istanbul. Citez, deoarece îmi amintește izbitor de experiența mea:

„Interesul meu față de Turcia își are rădăcinile într-o vizită la Istanbul cu soția mea, călător pasionat. În prima seară în oraș, am urcat de la Sultanahmet pînă la al treilea deal din orașul vechi la Süleymaniye Mosque, ajungînd acolo la apusul soarelui. Din acest punct de vedere, din vîrful dealului, am început să auzim ecouri ale chemărilor la rugăciune din oraș, pînă cînd brusc apelul la rugăciune a ieșit din minarete direct deasupra noastră. Stînd deasupra orașului în amurg, peste oraș la amurg cu adhanul în urechile noastre, a devenit evident că sîntem într-o lume diferită și fascinantă.

Am petrecut zilele noastre din Istanbul într-o permanentă mișcare și cu toate acestea, nu am putut vedea ce-am vrut să vedem. Hagia Sofia și biserica de la Chora au fost spectaculoase, desigur, dar zidurile de pe uscat au fost deosebit de izbitoare. Nedecorate și imediate, ridicîndu-se din cartierele clasei muncitoare ale orașului, Zidurile stau ca o parte a orașului și nu ca un muzeu. Se poate (și noi am făcut-o) pur și simplu să intri în turnuri, să urci la parapeturile zidurilor interioare, și să privești ceea ce a fost peribolos.

Se poate vedea locul unde Mehmed al II-lea, sultanul cuceritor, a intrat în Constantinopol în triumf, și unde Constantin al XI-lea, ultimul împărat, a căzut ca un soldat comun printre oamenii săi. Magia zidurilor din Constantinopole e acolo pentru a o trăi direct, încă în mare parte neînsoțită de artificialitatea unei reconstrucții sau de constrîngerile unui muzeu.

Spre deosebire de orice alt loc pe care îl știu, poți fi fizic și imediat prezent într-un loc unde bărbații s-au războit, s-au luptat și au murit de-a lungul secolelor; un loc unde imperii au cîștigat și au pierdut. Cu această fundație, am căutat tot ce am putut citi despre asediile din Constantinopol, în special asediul final din 1453. Am găsit că Pears’s book este o carte completă, accesibilă, și o sursă utilă pentru istoria cuceririi turcești bizantine.”

Dacă aveam fragmentul ăsta la timp, l-aș fi citat în eseul din Historia, la capitolul dedicat Zidurilor, împreună cu cel – și el neconsemnat – al lui De Amicis despre urmele vizibile ale Bătăliei, descoperite de călător la finele secolului al XIX-lea.

De invidiat remarca despre locul Zidurilor în viața cotidiană a Orașului și nu într-un muzeu, cum se întîmplă cu fermele de la Watterloo.

_{Foto sus: Poarta Adrianople (reconstituită), folosită de sultanul Mehmed al II-lea pentru a intra în Constantinopol (© Carole Raddato / Wikimedia Commons)}