Sesiunea comemorativă „Iuliu Maniu (1873-1953). Un patriot în slujba Țării”

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) organizează, vineri, 3 februarie 2023, ora 11.00, sesiunea comemorativă „Iuliu Maniu (1873-1953). Un patriot în slujba Țării”.

Sesiunea comemorativă va avea loc în amfiteatrul Ion Heliade Rădulescu al Bibliotecii Academiei Române din Calea Victoriei, numărul 125.

Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei. Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurențiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699. Ioan Maniu (1833-1895), tatăl lui Iuliu, va fi luat în grijă de unchiul său Simion Bărnuțiu încă de la vârsta de doi ani, imediat după moartea tatălui său (1835). Studiile teologice, apoi cele juridice, ale tânărului Ioan (primul membru al familiei care își schimbă numele din Man în Maniu), încununate în 1862 cu titlul de doctor, vor fi permanent încurajate, stipendiate și supravegheate atent de către Bărnuțiu.

Născut și crescut în atmosfera naționalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu nu avea cum să nu-și dedice viața emancipării românilor din Ardeal și îndeplinirii idealului de unitate națională, un vis ce părea îndepărtat, dar pe care Maniu l-a realizat.

Copilăria și-o va petrece în orașul său natal, Șimleul Silvaniei, apoi va urma școala primară în „mica Romă”, Blajul „Școlii Ardelene”, studiile liceale continuându-le la liceul calvin „Wesseleny” din Zalău, unitate școlară ce oferea cursanților săi, pe lângă o disciplină rigidă, o serioasă cultură umanistă.

Urmand tradiția familiei, tânărul Maniu va urma studiile juridice la Cluj, Budapesta și Viena, în 1896 luându-și doctoratul în drept. Chiar dacă, educațional, Iuliu Maniu a fost format în centre școlare sau universitare străine, el a trăit totuși în atmosfera bisericii și nobilimii greco-catolice românești, continuatoarea idealurilor politice și culturale ale Școlii Ardelene.

Încă din timpul studenției, Maniu își începe activitatea politică, chiar într-un moment extrem de sensibil pentru românii din Transilvania: acțiunea memorandistă din 1892.

În iunie 1915, Maniu a fost mobilizat ca simplu soldat, devenind ulterior sublocotenent de artilerie, și trimis pe frontul italian. În timpul celor trei ani de război, petrecuți pe frontul italian (1915-1918), Iuliu Maniu revine de câteva ori în Transilvania, în permisie, pentru a discuta cu ceilalți lideri ai Partidul Național Român (PNR), asupra acțiunilor ce trebuiau întreprinse în vederea eliberării Transilvaniei de sub asuprirea maghiară.

În vara lui 1918, Maniu se afla tot pe frontul italian, ca și comandant de baterie în regimentul 14 artilerie. Înfrângerea Puterilor Centrale, în special a Austro-Ungariei, nu era decât o chestiune de timp. Și timpul a venit la sfârșitul lunii octombrie 1918, când milenarul imperiu habsburgic se prăbușea sub loviturile înfrângerilor externe, ale pacifismului ce cuprinsese armatele austro-ungare și ale mișcărilor de emancipare națională.

Pe 11 noiembrie, ultimul împărat habsburg, Carol I, abdică, a doua zi Austria se proclamă republică. În acele momente de derută pentru Austro-Ungaria, Maniu dezertează de pe front și vine la Arad, unde se afla întrunită conducerea PNR. Primește misiunea de a reprezenta interesele externe și militare ale Transilvaniei, așa încât pleacă la Viena, capitala muribundului imperiu. Aici el inițiază energic și rapid organizarea militarilor români din armata imperială.

Iuliu Maniu a participat la adunarea de la Alba-Iulia, de la 1 decembrie 1918, ca delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos, fostul său fief politic din vremea când era deputat în Parlamentul de la Budapesta.

În urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu a fost ales președinte al Partidului Național Român. În 1926, Partidul Național a fuzionat cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache.

Conducerea noului Partid Național Țărănesc (PNȚ) era asigurată de către Iuliu Maniu, flancat de către doi vicepreședinți din fiecare formațiune: Ion Mihalache și Nicolae Lupu de la țărăniști, Vaida-Voevod și Pavel Brătășanu de la nationali.

Prin întregul său program (o nouă legislație agrară, sprijinul acordat cooperației, lupta contra analfabetismului, reorganizarea Băncii Naționale etc.), PNŢ se situa la stânga eșichierului politic românesc, lăsând dreapta să fie ocupată de PNL, care, natural, lua locul conservatorilor dispăruți la sfârșitul războiului. Așa se și explică furibundele atacuri ale comuniștilor din perioada 1944-1947 împotriva PNŢ, văzut drept cel mai de temut adversar, concurentul cel mai redutabil la simpatia electoratului de stânga.

Ca prim-ministru, Iuliu Maniu a condus trei cabinete (10 noiembrie 1928 - 7 iunie 1930; 13 iunie 1930 - 19 octombrie 1930; 20 octombrie 1932 - 14 ianuarie 1933), guvernarea țărănistă dintre 1928-1933 mai fiind acoperită și de două guverne Vaida-Voevod și două conduse de Gheorghe G. Mironescu.

După 23 august 1944, PCR și-a luat imediat ca țintă politică Partidul Național-Ţărănesc și în special pe liderul acestuia, Iuliu Maniu. Comuniștii români, ca și stăpânii lor sovietici, au intuit corect că pentru aservirea țării către satrapul roșu de la Kremlin principala piedică o reprezintă partidul condus de Maniu.

Înscenarea de la Tămădău

Neabătut în crezul său, Maniu se decide să trimită în Occident un grup de fruntași țărăniști, în frunte cu vechiul său prieten și colaborator politic, Ion Mihalache, în ideea că vor putea forma în exil un guvern care să reprezinte cu cinste adevăratele interese ale României.

Fiindcă era evident că plecarea legală era imposibilă, nu rămânea decât soluția fugii sau, în termenii juridici de atunci, a „trecerii frauduloase a frontierei”. Din nefericire, între cei care trebuiau să organizeze plecarea liderilor țărăniști s-au infiltrat agenți ai Serviciului Special de Informații, condus de către Emil Bodnăraș, și aflat în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri.

Astfel, s-a ajuns, în dimineața zilei de 14 iulie 1947, la ceea ce s-a numit „înscenarea de la Tămădău”, după numele localității aflate la 46 de kilometri de Bucuresti, unde exista un aeroport auxiliar de pe care trebuia sa decoleze avionul I.A.R-39, ce urma să-i scoată din țară pe Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino, unii fiind însoțiți de soții.

Fruntașii țărăniști au fost arestați chiar în momentul în care urmau să se îmbarce în avion, și au fost duși la București. În aceași zi de 14 iulie 1947, lui Iuliu Maniu i se fixa domiciliul obligatoriu la sanatoriul doctorului Jovin din Bulevardul Dacia, unde se afla internat. Apoi a fost ridicat și de aici și depus la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.

Deși pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Codul penal din aceea vreme prevedea o pedeapsă de maximum 6 luni, liderii comuniști au decis că este cazul să termine definitiv cu Partidul Național-Ţărănesc și cu Iuliu Maniu.

Procesul

Pe 24 octombrie este numit completul de judecată în frunte cu colonelul Alexandru Petrescu, un magistrat șantajabil prin faptul că fusese implicat în procesele intentate împotriva comuniștilor din timpul războiului și trecut pe lista criminalilor de război, de pe care fusese scos de Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul comunist al Justiției.

O zi mai târziu începea procesul propriu-zis, cu acuzații aduși în zeghe de ocnași, mai puțin Maniu, care refuzase să apară altfel îmbrăcat decât cu cămășile, gulerele, cravatele și hainele sale. Acuzațiile constau în „crimă de complot, înaltă trădare, tentativă de surpare a ordinii constituționale, răzvrătire, insurecție armată etc.”.

Ca un veritabil lider, Iuliu Maniu și-a asumat răspunderea pentru toți cei care îl ascultaseră, declarând că este singurul responsabil de deciziile luate de conducerea partidului. Demn, de asemenea, s-au purtat Ion Mihalache și Ilie Lazăr, care s-au solidarizat cu Maniu. Nu același lucru se poate spune despre Vasile Serdici și Nicolae Penescu, care, confruntați cu perspectiva pușcăriei, au cedat, dând declarații folositoare acuzării.

Sentința

Oricum, soarta tuturor era hotărâtă de mult, sentința din 11 noiembrie 1947 nefiind o surpriză pentru nimeni. Iuliu Maniu era condamnat la „temniță grea pe viață”, degradare civică pe 10 ani și plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50.000 de lei. Astfel, la 74 de ani, Iuliu Maniu ajungea în celularul închisorii din Galați, alături de Ion Mihalache, Ilie Lazăr și Nicolae Carandino.

La sfârșitul anului 1951 este mutat la penitenciarul din Sighet, unde se aflau internați și alti foști prim-miniștri precum Ion Gigurtu sau Constantin Argetoianu, dar și străluciți intelectuali, precum Simion Mehedinți sau Gheorghe Brătianu. La Sighet, starea de sănătate a lui Maniu s-a deteriorat grav, și pe fondul unor boli netratate în tinerețe.

Stă în aceeași celulă cu Nicolae Carandino, fostul director al „Dreptății”, care, cu un devotament de călugăr franciscan, îl ajută pe cel căruia nu încetează să i se adreseze cu apelativul de „domnule președinte” să treaca mai ușor peste mizeriile cotidiene ale vieții de pușcărie. Începuse să paralizeze, mai întâi o mână, apoi un picior, trebuia să fie ajutat „în cele mai umile acte de viață”.

Sfârșitul

Despre ultimele clipe de viață ale celui ce fusese Iuliu Maniu avem mărturiile celor doi deținuți care au asistat la drama sfârșitului său, Carandino și un deținut pe nume Pompiliu. Iată declarația ultimului:

„Într-o noapte m-au mutat în altă celulă, unde era un bărbat foarte bătrân și bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat și nu se mai putea da jos din pat. Nu-l torturaseră, dar îl lăsaseră să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală și fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat, l-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, mi-a spus:«După ce te eliberezi, du-te la Roma și spune-i Papei că am trăit ca unit, dar că doresc să mor ca romano-catolic». Apoi a spus:«Iartă-mi păcatele, Doamne!»”.

Mai teatrală, versiunea lui Carandino sună ușor diferit:

„Ultimele cuvinte pe care le-a rostit, le-am auzit distinct:«Ce frumoasă femeie era Clara». Retrăind anii tinereții sale sacrificate, omul acesta de reflexie rece, dar de patimi mocnite, a făcut abstracție chiar de propria lui statuie, pentru a trece dincolo cu imaginea farmacistei din Șimleu în inimă și în privire. Maniu pleca spre groapa comună și gloria eternă... Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier atunci când i-am închis pleoapele și când, pentru întâia oară, a putut cineva să-l vadă cu capul plecat“. Era 5 februarie 1953.