Sfârșitul primei regine a României. „De ce nu mă lăsați să mor, nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul pe lumea asta?”

Pierderea soțului ei, Regele Carol I, a fost un moment greu pentru Elisabeta. În România domnea o atmosferă apăsătoare, căci Primul Război Mondial începuse, iar bătrânul suveran avea de rezolvat dilema carierei sale: să declare război ţării unde se născuse sau să urmeze poporul căruia îi era rege de 48 de ani?

S-a pus în acel moment și problema abdicării, ceea ce ar fi însemnat părăsirea țării de către întreaga familie regală, inclusiv principele moștenitor Ferdinand și familia sa.

Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece regele, suferind încă din 1908 și frământat de situația existentă, s-a stins din viață la Castelul Peleș, pe 27 septembrie 1914. Momentul a fost prezentat astfel de I.G. Duca în amintirile sale:

„Primul meu sentiment a fost de uşurare, soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega. Iată ieşirea aşteptată şi zadarnic căutată! A găsit-o bătrânul suveran părăsind scena pe care piesa nu se mai putea juca cu el, a găsit-o nu retrăgându-se de pe tron, ci retrăgându-se de pe lumea aceasta. Mai apoi, cuprinzându-mă simţăminte mai omeneşti, mi-am mărturisit păcatul. M-am gândit la lunga lui domnie ce sfârşea într-o aşa de tragică luptă sufletească, m-am gândit la omul care adormise pentru veci, la însuşirile lui, la binele pe care l-a făcut, la binele pe care a vrut să-l facă. La tot ce opera lui reprezenta în evoluţiunea poporului nostru, iar mintea mea i-a adus dreptul, cuvenitul şi cuviinciosul prinos de recunoştinţă”.

După dispariția soțului său, Regina Elisabeta s-a retras la Curtea de Argeș, în Palatul Episcopal, tocmai pentru a fi cât mai aproape de mormântul celui pe care l-a iubit și admirat toată viața. Purta mereu veșminte de doliu, continua să scrie și să-și petreacă timpul cu nepoata sa preferată care îi purta numele, principesa Elisabeta.

În 1915 a venit la București pentru o nouă operație de cataractă, care a reușit, ca și celelalte trei pe care le făcuse înainte. Cu toate acestea, Regina văduvă Elisabeta nu mai avea nicio bucurie de a trăi și chiar i-a declarat lui I.G. Duca, care a venit la sfârșitul lui ianuarie 1916 într-o vizită de curtoazie: „De ce nu mă lăsați să mor, nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul pe lumea asta, nu mai am niciun rol de jucat?”

„M-am străduit să fac binele, să sădesc în inima-mi caritatea, să încurajez frumosul”

Totul s-a sfârșit la data de 18 februarie 1916, când, în urma unei răceli transformate în pneumonie, Regina Elisabeta s-a stins din viață la Palatul Regal din București. Regina a fost înmormântată la Curtea de Argeș fără prea mult fast, ținându-se o slujbă ortodoxă și apoi una protestantă.

Presa din București și din străinătate a relatat despre dispariția reginei, despre complexa ei personalitate – scriitoare, pictoriță, iubitoare de muzică și de frumos. Nu a fost uitată nici opera sa caritabilă, unde a excelat, lucru ilustrat și de testamentul reginei, unde se specifica faptul că majoritatea banilor de care dispunea mergeau către societățile de caritate.

Regina îşi redactase testamentul după moartea Regelui Carol I, la data de 11 octombrie 1914, la Curtea de Argeș, la vârsta de 71 de ani. Testamentul se deschidea cu următoarele cuvinte:

„Având aproape 71 de ani, socotesc că a sosit vremea să iau cele din urmă măsuri. De când, călăuzită de voința Cerului, am călcat pe pământul acestei țări, m-am străduit să fac binele, să sădesc în inima-mi caritatea, să încurajez frumosul. Mulțămită generozității marelui meu soț și însușirilor sufletești ale iubitului meu popor, am satisfacțiunea de-a vedea propășind o sumă de instituțiuni menite să susție sufletește și să ajute materialicește pe cei nevoiași”.

Cei 3 milioane de lei primiţi moștenire de la Regele Carol I, cu mici excepții, au fost împărțiţi între societățile de caritate: 1.000.000 de lei avea să fie cuprins într-un fond numit „Fondul Reginei”, din care să se acorde anual două burse a câte 3.000 de lei la doi artiști români pentru perfecționarea lor în străinătate, iar 10.000 de lei trebuiau folosiți pentru căsătoria a două fete sărace; 500.000 de lei urmau să constituie un fond din care trebuia înzestrată o fată de ofițer din Armata Română și care nu beneficia de zestre.

„Institutul Surorilor de Caritate” urma să primească 100.000 de lei, iar alți 100.000 de lei să fie atribuiți Azilului de orbi „Regina Elisabeta”. Câte 50.000 de lei aveau să primească „Societatea profilaxia tuberculozei-Limanul”, „Policlinica Regina Elisabeta”, „Pâinea zilnică” și „Munca”. Societățile „Obolul”, „Furnica”, „Tibișoiul” și „Țesătoarea” primeau 25.000 de lei. Pentru întreținerea unei școli de grădinărie, pomicultură și sericicultură la Curtea de Argeș, Ministerul Agriculturii urma să primească suma de 300.000 de lei.

Regina Elisabeta își încheia testamentul cu următoarele cuvinte: „Sfârșind, înalț rugi fierbinți cătră Cel Atotputernic, să aducă asupra scumpei mele Românii toate binecuvântările pe care sufletul iubitor al Reginei Sale le-a dorit pentru ea, să-i lumineze cărările, pregătindu-i un viitor vrednic de însușirile sufletești ale poporului blând și bun care o locuiește”.

Un ultim elogiu, semnat de „femeile române din Ungaria”

Un frumos omagiu, în numele femeilor românce din Transilvania, i-a adus, în paginile ziarului „Gazeta Transilvaniei”, din 25 februarie/9 martie 1916, Maria C. Baiulescu, în articolul intitulat „Reginei Elisabeta. Prinos de pietate”:

„Tot neamul românesc ia parte la această jale, cu deosebire femeile române sunt conștiente de această imensă pierdere, că atâta strălucire intelectuală a residat în acest suflet ales și nobil, încâtRegele Carol I, a dus faima departe peste hotarele țării, ridicând prestigiul femeii și numele neamului nostru. Toată bunătatea, toată înțelepciunea, toată virtutea și toată caritatea ce umpleau inima acestei alese crăiese s-au stins dimpreună cu ea. […] Închinăm acest prinos postum de pietate și de venerațiune, noi, femeile române din Ungaria, marii defuncte Regina Elisaveta, până la timpurile fericitoare ale păcii, când în semn de devoțiune vom putea face pelerinajul la vecinicul său lăcaș”.

Acest text este un fragment din articolul „Elisabeta, prima noastră regină”, publicat în numărul 230 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.