O victimă a istoriei: generalul Gheorghe Argeșanu
Deși poporul român are faima de a fi un popor tolerant, totuși, viața politică a României a fost marcată mai degrabă de intoleranță, chiar violență. Viața politică a statului român modern debutează cu un prim asasinat, cel al primului premier al țării noastre, Barbu Catargiu, omorât pe 8 iunie 1862, sub cupola Mitropoliei din București. Ițele acestui asasinat încă n-au fost complet deslușite, suspiciunile – în epocă – mergând până sus, la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, al cărui adversar politic era Catargiu. Ulterior, lui Barbu Catargiu i s-au adăugat pe această listă neagră a asasinatelor politice încă patru prim-miniștri: I.G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga și Gheorghe Argeșanu. Dacă despre Duca, Iorga și Călinescu s-a scris mult, fapt firesc, având în vedere personalitățile lor de excepție, despre Gheorghe Argeșanu s-a scris mai puțin sau chiar deloc.
Gheorghe Argeșanu s-a născut la 28 februarie 1883, la Caracal. Tatăl sau a fost Vasile Argeșanu, iar mama Constance de Lapommavaye descindea dintr-o ilustră familie nobiliară franceză, fiind fiica marchizului doctor Ernest de Lapommavaye, participant la războiul Crimeei (1853-1856). Fapt mai puțin cunoscut, Gheorghe Argeșanu era văr primar atât cu Nicolae Titulescu, diplomat de excepție și ministru al Afacerilor Externe în mai multe rânduri, cât și cu Ernest Urdăreanu, mareșal al Palatului, unul dintre intimii lui Carol al II-lea și al Elenei Lupescu, omul care l-a însoțit pe rege în străinătate după abdicarea sa din 6 septembrie 1940. De altfel, soția sa, Monique Urdăreanu, avea să fie moștenitoarea legală a Elenei Lupescu, după moartea acesteia în 1977.
Gheorghe Argeșanu a urmat clasele primare la Caracal, iar liceul în București, la „Matei Basarab”, al cărui premiant de onoare a fost și unde și-a luat bacalaureatul în 1901. Ulterior se dedică carierei armelor, urmând școala de ofițeri de cavalerie de la Târgoviște, pe care a absolvit-o în 1903, ca șef de promoție. Este avansat sublocotenent la 1 iulie același an și repartizat la Regimentul 3 Roșiori din București. Între 1906 și 1907 efectuează un stagiu în armata austro-ungară în Regimentul 10 dragoni „Prinz von Lichtenstein” din Olmutz (azi Olomouc, în Cehia). În 1907, este înaintat la gradul de locotenent pentru ca următorii doi ani să-i petreacă în funcția de cursant al Școlii Superioare de Război, fiind cel mai tânăr absolvent.
Din 1910 începe să ocupe funcții de comandă, mai întâi de comandant de escadron al Regimentului 2 Călărași din Caracal (1910-1912), apoi avansat la gradul de căpitan, fiind numit șef al Biroului Operații din cadrul Diviziei 2 Infanterie. După terminarea campaniei din Bulgaria (1913) revine la Corpul I Armată, apoi în 1915 este numit în statul-major al Corpului II Armată din București.
În 1916, primește ordinul de a coordona trecerea Detașamentului „Predeal” peste Carpați, făcând astfel parte din primele trupe românești care pătrund în Transilvania la declanșarea Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1919). În noiembrie 1916, după ce ia parte la luptele de la Flămânda, este avansat maior și numit șeful Biroului Operații din cadrul Diviziei 21 Infanterie, participând la bătăliile din jurul Bucureștiului, de la Ghimpați-Naipu. La 1 septembrie 1917, primește o nouă avansare la gradul de locotenent-colonel și o nouă funcție, cea de șef al statului-major al Diviziei 4 Infanterie, cu care, de altfel, participă la acțiunile din Basarabia, de la Cetatea Albă și Tighina, contribuind la alipirea acestei provincii istorice românești, răpită de ruși în 1812, la patria-mamă.
În 1918, revine în cadrul armei favorite, fiind detașat la statul-major al Diviziei 2 Cavalerie, cu care participă la luptele din Ardeal, apoi la cele de pe Tisa și, în final, la ocuparea Budapestei pe 4 august 1919. Odată terminat războiul, Gheorghe Argeșanu, deja colonel din aprilie 1920, este numit șef al statului-major al Inspectoratului General al Jandarmeriei. În ianuarie 1921, este trimis ca atașat militar pe lângă Legația Română de la Tokio, fiind numit totodată șeful Misiunii române de la Vladivostok, însărcinată cu repatrierea prizonierilor români proveniți din armata austro-ungară și aflați în lagărele din Siberia.
Avansat la gradul de general
Revenit în țară în aprilie 1922, va rămâne până în octombrie 1927 comandantul Regimentului 2 Călărași Caracal. Ulterior va fi transferat la București, deținând funcția de șef de stat-major a Diviziei 3 Cavalerie, în intervalul octombrie 1927 - aprilie 1929. În același an, 1927, reușește să obțină primul loc la examenul pentru gradul de general. Faptul este cu atât mai meritoriu, cu cât la concurs participaseră 120 de colonei, fiind admiși doar 26, iar Argeșanu este primul cavalerist care ocupă locul I. Este avansat general cu o stea. Până în iulie 1931 va deține comanda Brigăzii 2 Roșiori din Capitală, fiind promovat la 10 mai 1931 la gradul de general de brigadă. Între 1 iulie 1931 și 1 octombrie 1933 îndeplinește funcția de comandant al școlilor de cavalerie. În același timp este trimis la Paris pentru două luni, urmând o specializare numită „Cursul Mareșalilor”. Reîntors în țară, este numit la comanda Diviziei 1 Cavalerie din Arad, apoi din iulie 1934 preia în aceeași calitate Divizia 3 Cavalerie București. Între 1935 și 1936 îl găsim la comanda Diviziei 11 Slatina, iar între 1936 și 1937 din nou în București, comandând Divizia de Gardă. La 10 mai 1937, de ziua națională a României, este avansat general de divizie și numit totodată comandantul Corpului 2 Armată cu sediul în Capitală.
Promovat de Carol al II-lea în funcții politice
Odată cu instaurarea la 11 februarie 1938 a regimului de autoritate monarhică patronat de Regele Carol al II-lea, Gheorghe Argeșanu face parte din grupul de generali promovați de rege în funcții politice, de decizie guvernamentală, în care îi mai regăsim pe Ion Antonescu (într-o primă fază doar până la 30 martie 1938), Paul Teodorescu, Nicolae Ciupercă, Gheorghe Mihail, Nicolae Marinescu, Ion Ilcuș și, mai cu seamă, celebrul Gabriel Marinescu, prefectul Poliției Capitalei și omul de încredere al monarhului.
Ca urmare, între 30 martie și 14 octombrie 1938, îndeplinește funcția de ministru al Apărării Naționale în guvernul prezidat de patriarhul Miron Cristea. Din noiembrie 1938, este numit comandant al Corpului 2 Armată, funcție în care se găsea și în fatidica zi de 21 septembrie 1939, când Armand Călinescu, prim-ministrul României, este asasinat de o echipă de legionari prahoveni condusă de Miți Dumitrescu.
Conform mărturiei doamnei Sanda Argeșanu, nora generalului, acesta se afla la manevre în sudul Dobrogei, atunci când a fost anunțat să vină la București și să se prezinte la Palatul Regal. A ajuns în seara aceleiași zile, prezidând prima ședință a noului guvern la ora 22:00. Încă de la sosire, generalul Gabriel Marinescu, noul om forte al regelui Carol al II-lea, din momentul dispariției lui Armand Călinescu, l-a informat pe Argeșanu de luarea unor măsuri drastice împotriva legionarilor internați în lagăre. Era vorba, în afară de cei nouă asasini ai lui Călinescu, de o listă de 256 de fruntași gardiști care au fost executați din ordinul expres al lui Carol. Listele fuseseră întocmite din timp de către Armand Călinescu și Gabriel Marinescu.
„Bravul general «Ghiță Ostașul»”
Iată cum descrie eminentul nostru diplomat și memorialist Grigore Gafencu, ministru de Externe în guvernele Călinescu și Argeșeanu, atmosfera extrem de tensionată ce a precedat numirea lui Argeșanu în funcția de prim-ministru: „Regele m-a primit numaidecât. Era alb, ca și mine, și ca și mine până în fundul sufletului tulburat. – Nu-l pot înlocui cu nimeni, au fost cele dintâi cuvinte ale lui. Și totuși, se impunea datoria de a nu lăsa gol scaunul de unde se exercita autoritatea statului. Într-un consiliu de miniștri restrâns, regele a arătat, un ceas mai târziu, diferite ipoteze de înlocuire a primului-ministru. Erau de față: Iamandi, Mitiță, Ghelmegeanu, Andrei și cu mine. S-au rostit câteva nume: Balif, Argetoianu, Vaida... Seara am aflat că fusese numit prim-ministru generalul Argeșanu. Noaptea, la ora 10, am avut un consiliu de miniștri. În locul prietenului meu, al cărui tovarăș nedezlipit fusesem timp de nouă luni și care cu sclipirile inteligenței sale domina ședințele noastre ministeriale, ședea, cu mustața răsucită, bravul general «Ghiță Ostașul». Eram cu toții copleșiți de durere și îngrijorare apăsătoare. Generalul Marinescu ne-a lăsat să înțelegem, fără a ne cere, de altfel, nici sfatul, nici aprobarea, că represiunea va fi strașnică”.
Într-adevăr, represaliile au fost cumplite, sfidând orice noțiune de justiție sau legalitate. Au fost executați 256 de șefi gardiști: 44 în lagărul de la Miercurea-Ciuc, 34 la Vaslui, 7 la Spitalul Militar din Brașov și 147 în restul țării. În plus, în fiecare județ au fost selectați cel puțin trei legionari care au fost executați, iar cadavrele lor atârnate de felinare și copaci sau aruncate în mijlocul piețelor.
„Copiii au fost scoși din școli și aduși să vadă trupurile, în care unii și-au recunoscut părinții sau frații” (Adrian Gabriel Lepădatu). Practic a fost lichidată toată vechea gardă codrenistă: Gheorghe Clime, formal președintele partidului „Totul pentru țară”, considerat cel mai probabil succesor al Căpitanului, Alexandru Cantacuzino, Mihail Polihroniade, Traian Cotiga, Iordache Nicoară etc. În lista incompletă întocmită în timpul regimului național-legionar, structura pe profesii includea 55 de avocați, 22 de avocați, 10 preoți și teologi, un profesor universitar, 16 muncitori.
O componentă ce arată cât de mult reușise legiunea să pătrundă în toate straturile societății românești și care acum se confruntă cu un masacru înfiorător, mai cumplit decât se așteptaseră și cei mai pesimiști. A fost cea mai mare greșeală pe care a făcut-o regele și care avea să-i aducă ura nu doar a membrilor și simpatizanților Gărzii, dar și a multora care îi fuseseră loiali, dar acum erau îngroziți de amploarea represiunilor.
Responsabilitatea acestor masacre a aparținut însă mult mai puțin șefului formal al guvernului, generalul Gheorghe Argeșanu, cât mai ales regelui și ministrului de Interne, Gabriel Marinescu, care ordonaseră represiunile chiar înainte de venirea lui Argeșanu la București.
Remarcabilul ziarist și fin observator al vieții noastre politice Pamfil Șeicaru nota în 1963, în exil, următoarele: „A recurs ( Carol al II-lea – n.n.) la represiunea cea mai spectaculară în stilul mai vechi al lui Abdul Hamid (sultan otoman 1876-1909 – n.n.). În aceeași zi a fost numit șef al guvernului generalul Gheorghe Argeșanu. Un ofițer de cavalerie mediocru, o fire pașnică, blând cu soldații, indulgent cu ofițerii. Nu bănuia ce-i rezervă regele... ca prim-ministru, generalul Gheorghe Argeșanu îndeplinea doar un rol decorativ, cel însărcinat cu misiunea represiunii spectaculare a fost generalul Gavrilă Marinescu, numit ministru de Interne. Generalul Argeșanu, complet nevinovat, a fost însărcinat cu o răspundere îngrozitoare, prezidând o represiune de care el nu a avut habar”.
Sigur, răspunderea formală a acestor sumare execuții aparține și generalului Argeșanu, dar în calitatea sa de militar de carieră loial regelui, de om al ordinii și disciplinei, nu putea decât să subscrie la niște acțiuni care păreau să pună capăt unei mișcări teroriste responsabile de asasinarea a doi prim-miniștri (I.G. Duca și Armand Călinescu) și de introducerea în viața publică românească a crimei și anarhiei. De altfel, odată represiunea încheiată, generalul Argeșanu a fost înlocuit după numai o săptămână, pe 28 septembrie 1939, din funcția de prim-ministru cu versatul și versatilul politician Constantin Argetoianu.
Supravegheat, încarcerat și omorât de legionari
Argeșanu preia de la 1 octombrie funcția de comandant militar al Capitalei, pe care o va deține până în mai 1940. La 10 mai același an este avansat general de Corp de Armată și numit comandant al Armatei a 2-a, funcție pe care o va exercita până pe 9 septembrie 1940.
Odată cu abdicarea Regelui Carol al II-lea pe 6 septembrie 1940 și venirea la conducerea statului a generalului Ion Antonescu, vechiul său dușman personal, situația se schimbă dramatic pentru generalul Argeșanu. I se fixează domiciliu obligatoriu, fiind păzit în casa sa din strada Londra 49 de către o echipă de legionari înarmați. La 9 noiembrie, sub pretextul unui interogatoriu, este dus la închisoarea Jilava și încarcerat.
Pe fondul tensionat creat de dezgroparea cadavrului Căpitanului și a celorlalți 13 gardiști, Nicadorii și Decemvirii, asasinați la 30 noiembrie 1938 din ordinul Regelui Carol al II-lea, se petrece tragedia de la Jilava în noaptea de 26/27 noiembrie 1940: sub conducerea lui Dumitru Grozea, șeful Corpului Muncitoresc Legionar, mai multe echipe gardiste pătrund în incinta închisorii de la Jilava și 64 de foști demnitari ai regimului carlist, mai mult sau mai puțin vinovați de represaliile împotriva legionarilor, sunt executați.
Printre aceștia, Gavril Marinescu (care și-a întâmpinat călăii cu un scaun în mână și înjurându-i de mamă, în timp ce celelalte victime și-au pus păturile în cap), fost prefect al Poliției Capitalei și ministru de Interne, Ion Bengliu, inspector general al Jandarmeriei, Victor Iamandi, fost ministru al Justiției, Mihail Moruzov, fost șef al Serviciului Secret de Informații, și, nu în ultimul rând, Gheorghe Argeșanu, fost prim-ministru.
În raportul medico-legal întocmit a doua zi se menționează următoarele: „La examinarea cadavrului generalului Argeșanu Gheorghe constatăm cele ce urmează: moartea generalului Argeșanu Gheorghe a fost violentă, ea se datorește suprimării funcțiunilor cerebrale consecutive fracturilor craniene și rănirii creierului prin proiectile de armă de foc. Gloanțele au urmat un traiect antero-posterior și de la stânga la dreapta”.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 285 al revistei „Historia” (revista:285), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 16 octombrie - 14 noiembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI, GETTY IMAGES