Maruca Cantacuzino. Mit, miraj, realitate

Maruca, un nume faimos în urmă cu un secol, prințesă fără să fie din naștere, soție a celui mai mare muzician român, femeie frumoasă, inteligentă, dar perfect iresponsabilă, pe scurt, una dintre cele mai enigmatice figuri ale veacului al XX-lea. Despre încurcatele ițe ale vieții Marucăi va fi vorba în continuare ‒ să le descoperim, atât cât se lasă ele descoperite, împreună…

Născută la 18 iulie 1879, Maruca Rosetti-Tescanu era urmașa a două vechi familii boierești moldovene, Rosetti și Jora. 

Familia boierească Rosetti avea origini italiene și se stabilise în Moldova cu două secole în urmă, dând și doi domnitori ai acestei țări. Multele ramuri ale familiei se identificau după locul moșiei pe care își aveau reședința: Roznovanu, Solești, Tescanu ș.a. 

Printre personalitățile pe care familiile Rosetti le-au dăruit României, îi amintim pe C.A. Rosetti, Elena Cuza, născută Rosetti, fratele ei Theodor, fost prim-ministru, generalul și memorialistul Radu R. Rosetti, lingvistul Alexandru Rosetti și chiar cantautorul anilor ʼ70, Evandro Rosetti. 

Tatăl Marucăi, Dumitru Rosetti (1852-1897), era un om învățat, terminase două facultăți, în principal Dreptul la Lausanne, și va fi traducătorul operelor filosofului Vasile Conta în franceză. Se căsătorește cu Alice Jora (1854-1937), nepoata lui Costache Negri, mătușa viitorului compozitor și dirijor Mihail Jora, „femeie de mare cultură și cu personalitate marcantă, o figură impunătoare în societatea românească”, așa cum o descria (mult prea puțin înclinatul spre aprecieri laudative) Constantin Argetoianu. 

Din rațiuni neînțelese, Dumitru se va sinucide la vârsta de 45 de ani, în 1897, gest urmat și de unicul său fiu, Constantin, în 1933, și încercat în câteva rânduri chiar de Maruca. Adăugând la acestea și lungile perioade de depresie ale celeilalte fiice, Nellie (1884-1938), care a sfârșit într-un sanatoriu pentru boli mintale din Elveția, avem imaginea unei familii încercate de o ereditate morbidă, fapt care se va răsfrânge și asupra comportamentului și vieții Marucăi. 

„Nu era ca celelalte femei. Era altfel!”

Conform standardelor de astăzi, Maruca n-ar fi fost considerată o femeie frumoasă, dar probabil nici Cleopatra sau Maria Stuart nu ar trece testul exigențelor actuale. 

„Nu era frumoasă, dar era belle, arăta bine. Acest cuvânt în franceză definește mai complet înțelesul cuvântului frumos, adăugându-i și calitatea de eleganță, distincție... Avea ceea ce francezii numesc port de tête, adică maniera în care capul se personalizează în mod special, un gât lung, cu umerii ușor căzuți, semnul fizic al aristocrației, cum spunea Talleyrand. Nu era foarte înaltă, ținuta ei maiestuoasă o arăta mai înaltă decât era în realitate. Accentua această ținută purtând tocuri înalte și rochii lungi... Avea mâini frumoase, degete lungi, subțiri, ochii erau mari, negri și te priveau totdeauna în mod susținut. Nu era ca celelalte femei. Era altfel!” (Ilie Kogălniceanu). 

Sub semnul acestui „era altfel”, remarcat și de Regina Maria, va înțelege Maruca să treacă prin viață.

Maruca Rosetti-Tescanu devine prințesa Maruca Cantacuzino

Tânăra face un mariaj fabulos, prin statutul și averea mirelui, nimeni altul decât Mihai Cantacuzino, fiul celebrului „Nababul”, căsătorie care îi aduce și titlul de prințesă, foarte îndrăgit și apreciat de Maruca. 

Mândri de originea lor imperială bizantină, Cantacuzinii se stabiliseră în Țările Române la sfârșitul veacului al XVI-lea și au dat noii patrii numeroși domnitori, dar și intelectuali de prestigiu: stolnicul Constantin Cantacuzino, savantul Ioan Cantacuzino, arhitectul G.M. Cantacuzino, precum și junele prim al anilor ’60, actorul Șerban Cantacuzino, nepot și al celebrei artiste Maria Filotti.

Și deși fiul Nababului avea reputația unui afemeiat, nicio clipă Maruca nu-și putuse închipui că Nellie, sora ei, pe care o adusese în București pentru a o introduce în lumea bună, va ceda avansurilor amoroase ale cumnatului ei. 

După doi copii, Alice (1899-1979) și Bâzu Constantin (1905-1958), viitorul mare pilot al României, căsnicia părea reușită. Idila dintre soțul ei și Nellie va pune capăt iluziilor Marucăi, care acceptă să rămână formal soția lui Mihai Cantacuzino, în realitate cei doi convenind să-și trăiască viața așa cum considera fiecare de cuviință. Libertate de care vor profita amândoi. 

Întâlnirea cu Enescu

Debutul relației Marucăi Cantacuzino cu George Enescu poate fi pus și pe seama vulnerabilității afective a amândurora din momentul întâlnirii. Compozitorul tocmai își pierduse mama pe care o adorase, Maruca se afla încă sub șocul descoperirii relației dintre soțul ei, Mihai Cantacuzino, și propria soră, Nellie. 

Atunci a apărut Enescu în viața Marucăi, „un tânăr zvelt în gri, cu frunte frumoasă”, după propria-i mărturisire. Inițial o relație de adorație platonică, ea se va sublima, probabil în anii 1914-1915, într-una de pătimașă atracție fizică, devoalată de scrisorile lui Enescu, care începeau întotdeauna cu „Mon adorée”. 

Întâlnirea dintre cei doi are loc la Sinaia, la Castelul Peleș, și capătă pentru amândoi proporțiile unui eveniment cosmic. „Afară furtuna creștea, lumina cu violență munții, tunetul făcea să tremure geamurile. Trăsnetul căzuse la câțiva pași de casă, peste unul dintre cei mai frumoși copaci din grădină. În aceeași clipă, ușile salonului s-au deschis de o parte și de alta și majordomul anunța: «Domnul George Enescu!». Bărbat, zeu sau demon, este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă, ca de jasp negru?”. 

Exaltată, dar sinceră, prințesa continuă în același registru ușor apocaliptic: „Destinul în persoană înaintează spre mine, fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui... Nu știu ce cuvinte importante mi-au scăpat, fără ca măcar să-mi dau seama de ce se întâmplă; căzusem într-o prăpastie, cu o minunată senzație de prăbușire”.

Sigur, ei se iubesc, dar asta nu o împiedică pe Maruca să dea frâu liber pornirilor ei amoroase, mai ales că era convinsă că pentru a-și menține prospețimea trebuia să aibă trei amanți simultan. Lipsită total de empatie, i-ar fi pus pe răniții aflați în convalescență la un spital din Iași, în timpul refugiului din 1917, să danseze jocuri populare, spre amuzamentul invitaților ei. Moartea a mai mult de 50 de soldați în urma acestor practici declanșează un imens scandal, potrivit ziaristului și scriitorului Nichifor Crainic, aflat în serviciu activ în acei ani în capitala Moldovei. Dar cum soțul Marucăi era ministrul Justiției, scandalul este îngropat.

(...)

Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 283 al revistei „Historia” (revista:283), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.

FOTO: CASA DE LICITAŢII HISTORIC, INSTITUTUL NAŢIONAL AL PATRIMONIULUI ‒DIRECŢIA PATRIMONIULUI DIGITAL (CIMEC.RO), MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU”, MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI ‒ GALERIAPORTRETELOR.RO, ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI