Ion I. Moţa - Spiritul de jertfă i-a adus sfârşitul

Ion I. Moţa s-a născut la data de 5 iulie 1902, la Orăştie, într-o familie preoţească cu tradiţie în lupta naţională. Tatăl său a fost una dintre personalităţile cunoscute ale mişcării naţionale din Transilvania. În această perioadă, apare gazetaLibertatea, ce va juca un rol deosebit atît în viaţa tatălui, cît şi a fiului, care în 1936 va prelua conducerea ei.

Începuturile antisemitismului lui Moţa

Şcoala primară şi primele clase de liceu Ionel Moţa le-a urmat în Ardeal, dar în 1914, împreună cu familia s-a mutat în Vechiul Regat. El a urmărit evoluţia războiului de la distanţă, dorind să facă ceva pentru ţară, ajuta voluntar la munci în agricultură.   

 Îşi continuă studiile la liceul “Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. După terminarea războiului şi încheierea păcii şi-a dat bacalaureatul, iar în 1920, s-a înscris la Sorbona pentru a studia dreptul, deşi a trecut cu succes examenele, bursa de stat i-a fost respinsă. Această decepţie l-a marcat profund şi în curând i-a făcut responsabili pe evrei. Considera că evreii obţineau sprijinul necesar pe seama adevăraţilor români:„ La Paris se dă din partea statului român schimbul de valută anumitor studenţi de-ai noştri, care corespunde unei burse de peste 60.000 lei anual. De acest schimb beneficiază 200 jidani şi 200 român. La Pris aveam în 1919 peste 150 de studenţi ardeleni, în 1920, abia patruzeci, iar acum nu mai sunt deloc, doar unu-doi întârziaţi încă pe acolo. Toate acestea, agravate încă prin alte născociri ale trebuinţele studentului român sărac, ne-au determinat determinat mişcarea de apărare împotriva intruşilor”[1]. După această experientă s-a înscris la Universitatea din Cluj.

Anul 1922 a fost anul tulburărilor studenţeşti antiseminte, studeţimea a început să se organizeze sub lozinca „Numerus Clausus”, care însemna, conform lui Corneliu Zelea Codreanu, „limitarea numarului jidanilor în scoli, profesiuni libere etc. Pâna la ce numar limitare? Pâna la proportia dintre numarul tuturor jidanilor fata de acela al românilor în cuprinsul României. Adica, daca în România sunt 15 milioane de români si 3 milioane de jidani, proportia este de 20%. Dupa formula „numerus clausus” jidanii urmeaza sa fie admisi în scoli, medicina, barou etc., în proportie de 20%”[2].Spre sfârşitul anului 1922, Moţa, împreună cu Iustin Ilieşiu, înfiinţează la Cluj, publicaţia Dacia Nouă, despre care Nicolae Roşu, în  Dialectica naţionalismului , scria că a fost “prima alarmă ziaristică a mişcării naţionaliste care începea – sau mai bine zis se continua – cu o nouă generaţie”[3].

Tulburările antisemite începute la Cluj, s-au extins în scurt timp în aproape toată ţara. Ion Moţa s-a evidenţiat datorită atitudinii sale hotărâte, astfel, a fost ales preşedinte al Uniunii Studenţeşti Petru Maior.Asemenea lui Codreanu, Moţa a considerat că mişcarea nu trebuie să rămână limitată la facultăţi şi înfiinţează, cu un grup de profesori naţionalişti:I. C. Cătuneanu, Iuliu Haţieganu, Em. Vasiliu-Cluj, Acţiunea Românească, care gravita politic în jurul Ligii Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.) a profesorului A. C. Cuza. Tot în această perioadă apare, la Orăştie (Editura şi Tipografia “Libertatea”), traducerea sa din Protocoalele Înţelepţilor Sionului (după ediţia franceză a lui Roger Lambelin), cu ample comentarii realizate de I. C. Cătuneanu şi Em. Vasiliu-Cluj[4].

Ion I. Moţa l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu, în august 1923, la o reuniune a liderilor mişcării studenţeşti antiseminte. Moţa a rămas profund impresionat de personalitatea lui Codreanu, radicalismului şi felului său de a fi, pentru el nu exista ideea de compromis[5]. Pe cei doi i-a unit o prietenie strânsă, mai târziu, au devenit şi rude, Moţa căsătorindu-se cu Iridenta Zelea Codreanu.

„Actul de conştiinţă, doborârea acelor duşmani interni care de decenii întregi sapă, netulburaţi, viitorul românismului”

 Anul 1923 a fost  marcat de aşa-numitul “complot studenţesc”, plănuit de pricipalii lideri ai studenţimii din marile centre universitare:Corneliu Z. Codreanu, Ion I. Moţa, Tudose Popescu, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu.  Unul dintre conspiratori a trădat, iar grupul a fost arestat şi închis la Văcăreşti. În faţa organelor de instrucţie Moţa îşi justifică şi argumentează acţiunea care trebuia să aibă loc, declarând următoarele:„ Constatând un fapt dureros:că studenţimea era obosită, epuizată, gata chiar de a reintra în normal (adică de a părăsi mişcarea ei sfântă), fără condiţii înainte de izbândă ori de o înfrângere măreaţă, am ajuns (eu personal, cel puţin), la concluzia că ceea ce nu mai pot face studenţii, trebuie să putem face noi. Onoarea pe care ar neglija să şi-o apere ei, să i-o salvăm noi, şefii ei”[6].Moţa considera că liderii mişcării aveau responsabilitatea de a înfăptui un act de conştiinţă, înainte ca mişcarea să dispară din cadrul societăţii. Liderii săi trebuiau să scuture ţarapentru a conştientiza pericolul în care se află. Astfel, au luat următoarea decizie:„doborârea acelor duşmani interni care de decenii întregi sapă, netulburaţi, viitorul românismului:şefii puterii jidoveşti din România (şefii finanţelor şi presei etc.), plus unu-doi reprezentanţi ai marilor nemernici care s-au făcaut cozile de topor ale acestor duşmani de rasă”[7].

Termenul pentru judecarea procesului era la 29 martie 1924, dar lucrurile s-au complicat. Aflîndu-se identitatea trădătorului, studentul Aurel Vernichescu, Moţa a considerat că trădarea este leitmotivul nenorocit al istoriei românilor şi că, dacă nu se rezolvă problema trădării, atunci orice aspiraţie şi orice sacrificiu ar fi zadarnice, ia personal iniţiativa pedepsirii trădătorului, în care a descărcat mai multe focuri de revolver, pe 28 martie 1924. Revolverul îi fusese adus de un alt student, Leonida Vlad. La interogatoriu, Moţa a declarat că “a săvîrşit fapta deplin conştient, căci Vernichescu făcea îndoitul oficiu de laş trădător şi de membru activ în viaţa  studenţească”. Poetul Octavian Goga a redactat şi publicat un articol în ziarul Ţara Noastră, în care analizează şi oarecum justifică atitudinea adoptată de Ionel Moţa:“ Fiul de preot de la Orăştie, născut într-unul din cele mai româneşti colţuri ale Ardealului, sub protestarea dîrză de pe la sfîrşitul regimului unguresc. Un lucru e cert:studentul de la Văcăreşti deschide o portiţă spre psihologia Ardealului nostru, în care, ca într-un cazan bătrîn şi ruginit, clocotesc patimi adînci. Duceţi-vă la Orăştie, citiţi gazetele populare ale părintelui Moţa de 20 de ani încoace, ori staţi de vorbă două minute cu preoteasa, acolo la ea acasă. Veţi înţelege degrabă că o lume aspră, tare în credinţa ei, cu accente de energie nebănuită şi cu note de austeritate patriarhală, e pe cale să-şi strige evanghelia ei. Din această castă s-a smuls studentul de la Văcăreşti”[8].

În procesul care a urmat, toţi inculpaţii au fost achitaţi şi puşi în libertate, cu excepţia lui Moţa şi lui Leonida Vlad, care s-au intors la  închisoare. Procesul lor a avut loc şase luni mai tîrziu,  pe 27 septembrie 1924, s-a pronunţat verdictul de achitare.  Procesul a fost transformat, din procesul unei tentative de omucidere cu premeditare, într-un adevărat “proces al trădării”. Printre cei care au mărturisit în instanţă în favoarea “văcăreştenilor” şi, implicit în favoarea celor doi, s-a aflat profesorul universitar Nicolae C. Paulescu, acesta a vorbit în numele colegilor săi şi a arătat că acest proces era un proces al trădării, care trebuia pedepsită[9].

Moţa a ieşit din închisoare, după aproape un an. A fost declarat preşedintele de onoare al Centrului Studenţesc “Petru Maior”, dar oficial a fost eliminat din toate universităţile din România, A. C. Cuza a trebuit să abuzeze de funcţia sa de decan pentru a-l înscrie formal la Facultatea de Drept din Iaşi. Îşi va lua licenţa în Drept la Grenoble, în 1925, apoi îşi va face stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă de Infanterie din Bucureşti (1926), fiind şeful promoţiei din acel an.

Fondator al Legiunii Arhanghelului Mihail

Anul 1927 este probabil, anul cel mai semnificativ din viaţa lui Ionel Moţa. Vineri 24 iunie 1927, de ziua Sfîntului Ioan Botezătorul, a fost membru fondator, alături de Codreanu şi de  “văcăreşteni”, între care Radu Mironovici, numit, prin primul ordin de zi, “şef al gărzii de la Icoană”, al Legiunii Arhanghelul Mihail, acesta a fost momentul în care s-a produs ruptura definitivă de A. C. Cuza.

Moţa a fost, de la început, mâna dreaptă a lui Codreanu. La 1 august 1927, a apărut  Pământul Strămoşesc, primul organ de presă al Legiunii, se tipărea la tipografia din Orăştie a părintelui Moţa. În primul număr, Ionel Moţa semnează faimosul articol “La icoană” (ce va deschide mai tîrziu volumul Cranii de lemn):“De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme, purtaţi de valurile omeneşti, şi n-am ajuns la nici un mal, cu toată curăţenia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la Icoană… Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică… Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe. Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi a ne însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră:la Icoană!”[10].

 Pe 18 august 1927 are loc, la Mănăstirea Neamţului, cununia lui Ionel Moţa cu Iridenta Zelea Codreanu, sora “Căpitanului” (vor avea doi copii:Mihai şi Gabriela). În paralel cu continuarea studiilor de doctorat, începe să profeseze avocatura, întâi în Ardeal, la Sibiu, Orăştie, Deva, apoi în Bucureşti, unde s-a mutat definitiv în 1932.

A obţinut titlul de doctor în 1932, la Grenoble, cu teza La sécurité juridique dans la Société des Nations. La puţin timp, în jurul lui s-au grupat tineri intelectuali, precum, Mihail Polihroniade, Alexandru Constant, Ion Victor Vojen, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Radu Gyr, pictorul Alexandru Bassarab, Virgil Ionescu, care s-au înscris în Legiune, formând, împreună cu alte cîteva elemente vechi ale acesteia, cuibul Axa. Pe lîngă revista cu acelaşi nume, în care Moţa şi-a publicat principalele sale articolele, cuibul era un laborator de studii şi discuţii al Mişcării. Alexandru Constant considera că:“Moţa a fost puntea între intelectualismul nostru livresc, sec şi indiferent, şi acest izvor de spiritualitate românească şi creştină, de sens, credinţă şi hotărâre”.

În primăvara lui 1936, la Sibiu (Editura “Totul pentru Ţară”), a apărut volumul Cranii de lemn (“Cîteva imagini şi mărturii din 13 ani de frămîntări, lupte şi biruinţe, sub comanda Căpitanului”). Tot în acest an preia Libertatea şi o mută la Bucureşti, va scrie articole pentru această foaie de familie şi de pe ultimul lui drum, pe vapor sau la Lisabona

Concepţia lui Ion I. Moţa:”Spiritul de jertfă este esenţialul”

 În vară încep să vină primele veşti despre atrocităţile anticreştine din Spania. În ultima vreme, în scrierile sale  apărea  tot mai des ideea de jertfă. Scrisul  lui se cizelase, dar în acelaşi timp se umpluse de patosul mistic al marilor iluminaţi. La 17 aprilie 1935, scrisese în Cuvântul Studenţesc:“Spiritul de jertfă este esenţialul. Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decît tancurile şi mitralierele: este propria noastră cenuşă”[11]. Tot în Cuvântul Studenţesc, la 1 ianuarie 1936 a pubilcat articolul “Jertfa este măsura creştinătăţii noastre”:“Jertfa aceea care este dezlănţuită în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decît fiinţa noastră, jertfa aceea care ne inundă pustiindu-ne aşezarea omenească a vieţii, dar ne încălzeşte totodată cu satisfacţii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, această jertfă e faptul care smulge de pe fiinţa noastră carapacea nesimţirii faţă de cele dumnezeieşti şi, transformîndu-ne în rană vie (de «soare şi sînge», cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directă comuniune cu Dumnezeirea.  Jertfa este astfel măsura creştinătăţii noastre”[12].

În martie 1936, a terminat pregătirea pentru tipar a cărţii Cranii de lemn, în loc de introducere, a scris o “Autobiografie” cu valenţe simbolice, pe care a încheiat-o într-un stil expresionist, cu o notă profetic-provocatoare:„i-am dat titlul articolului care aminteşte una din cele mai intense trăiri sufleteşti ale unei oşti luptătoare:îngroparea camaradului mort în luptă. S-ar părea astfel că eu şi camarazii mei sîntem un fel de ciudate făpturi cu două vieţi, un fel de strigoi ridicaţi dintr-o lume apusă spre a purta duhul spaimei în lumea de azi. Oamenii veacului de astăzi să-şi oprească o clipă huzurul şi nepăsarea şi să asculte ciudatele zgomote care frămîntă adîncurile neînţelese şi chiuie cu vînturile nopţii. Şi să ştie: se apropie stăpînirea strigoilor, cumplită!”.

 Războiul dintre  puterile Raiului şi Iadului

Mişcarea Legionară a trimis în Spania o echipă de 7 legionari în frunte cu Constantin Cantacuzino-Grănicerul, printre membrii echipei se aflau şi doi dintre cei mai importanţi legionari:Ion I. Moţa şi Vasile Marin.

Ion Moţa şi-a exprimat revolta faţă de maniera în care se manifestau comuniştii în ceea ce priveşte Biserica Catolică:„ Se trăgea cu mitraliera în chipul lui Hristos”. În viziunea lui Moţa în Spania se ducea un  războiul între puterile Raiului şi Iadului.A redactat scrisorile testament pe care, în ajunul plecării, le încredinţează în taină profesorului Nae Ionescu(din toamna anului 1933 simpatizant al Legiunii), cu rugămintea de a fi înmânate numai în cazul în care  nu se mai întoarce viu. Pe măsură ce se apropie de Spania, înfruntarea de acolo i se înfăţişează tot mai mult ca un Armaghedon. De Crăciun, scrie pentru Libertatatea, articolul intitulat La naşterea domnului:„ Comunismul este ca acea fiară roşie din Apocalips, care se ridică pentru a izgoni pe Hristos din lume. Fiara roşie va fi biruită, fără îndoială, pînă la sfîrşit. Căci Biserica întemeiată de Domnul Hristos nu va putea fi doborîtă nici de „porţile iadului”. Iar pentru aceasta, să nu fugim din faţa jertfei pentru apărarea Crucii! Numai această jertfă poate răscumpăra, pentru urmaşii noştri, pe Iisus Hristos, numai prin această jertfă îl vor putea avea pe Hristos printre ei, în zilele de Crăciun ale anilor viitori, ale veacurilor viitoare”[13].

Printre scrisorile încredinţate profesorului Nae Ionescu, s-a aflat şi o scrisoare pentu Corneliu Zelea Codreanu prin care îşi exprimă admiraţia profundă pentru Căpitan:„Sunt fericit şi mor bucuros cu această mulţumire, că am avut putinţa de a simţi chemarea ta, de a te înţelege şi a te servi. Căci tu eşti Căpitanul”[14].Scrisoare se încheie cu un îndemn:„ Şi să faci, măi Corneliu, din ţara noastră o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!”[15].

Visul şi realitatea se suprapuneau în gândirea lui Ion I. Moţa, nu se mai puteau deosebi. El se afla într-o lume a minunilor şi a supranaturalului. A vrut să meargă pe urmele lui Hristos, ca astfel, prin moartea sa să dobândească învierea poporului român. A murit în ianuarie 1937 în războiul civil din Spania, ca trimis al Mişcării Legionare[16].

NOTE

[1]Ioan Scurtu(coord.), Totalitarismul de dreapta în România;origini, manifestări, evoluţie:1919-1927, Bucureşti, Institutul pentru Studiul Totalitarismului, 1996, vol. 1,   p. 265.

[2]Corneliu Zelea Codreanu,  Pentru legionari, Sibiu, Editura „Totul pentru Ţară”,   1936.

[3]Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului, Bucureşti, Cultura Naţională, p. 378.

[4]Armin Heinen, Legiunea„ Arhanghelului Mihail”;mişcare socială şi organizaţie politică:o contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 131.

[5]Ibidem, p.130.

[6]Ioan Scurtu, op. cit., p. 380.

[7]Ibidem, p.380.

[8]Ibidem, p. 420.

[9]Ibidem, p. 431.

[10]Ion Scurtu(coord.), Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România:1927-1931, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000,   vol. 2,  pp.53-54.

[11]Ion I. Moţa, Cranii de lemn:articole 1922-1936, Bucureşti, Editura „Totul pentru Ţară”, 1937, Ediţia a-II-a,  p.171.

[12]Ibidem, pp. 206-207.

[13]Ioan Scurtu(coord.),  Ideologie si formaţiuni de dreapta în România:1934-1938,  Bucureşti, Institutul Naţional pentru  Studiul Totalitarismului, , 2003, vol 4, pp.247-248 .

[14]Ibidem, p. 226.

[15]Ibidem, p.227.

[16]Armin Heinen, op.cit., p. 131.