Cum s-a născut pseudonimul Otilia Cazimir

„Povestea mea ar trebui să înceapă, așa cum încep toate poveștile, cu «a fost odată». A fost odată, demult, o fată tare prostuță. Făcea poezii, dar se sfia să-și mărturisească păcatul. (…) Dar într-o zi, fata și-a luat inima în dinți și, sărind dincolo de cal, a trimis la o revistă care nu era de nasul ei, la «Viața românească», o poezioară iscălită cu trei steluțe. Era, bineînțeles, o poezie de dragoste... Înduioșați, probabil, de naivitatea școlăriței anonime, directorul revistei, domnul Ibrăileanu, împreună cu cel mai mare povestitor al timpurilor noastre, Mihail Sadoveanu, au găsit cu cale să-i dea un nume. Cel dintâi mi-a zis «Cazimir», celălalt, «Otilia».”¹, avea să mărturisească scriitoarea.

Otilia Cazimir (pseudonimul literar al Alexandrinei Gavrilescu) s-a născut la 12 februarie 1894, în Cotu Vameș, județul Neamț, fiind cel din urmă copil al învățătorului Gheorghe Gavrilescu și al Ecaterinei Gavrilescu, născută Petrovici, originară din Miclăușeni, județul Iași.

La vârsta de 4 ani, familia Gavrilescu s-a mutat la Iași, „într-o casă cu grădiniță de flori și copaci bătrâni, pe o stradă liniștită, nu departe de vechiul Beilic”², Alexandrina Gavrilescu devenind ieșeancă.

A gravitat mereu grupul de la „Viața românească”, unde l-a cunoscut pe George Topîrceanu (1886-1937), de care se va lega într-o prietenie strălucită ca un „frumos roman de dragoste”³.

Literatura Otiliei Cazimir s-a distins prin „finețe și discreție”

Editura „Viața românească” i-a publicat primul volum de poezii, intitulat Lumini și umbre (1923), literatura Otiliei Cazimir distingându-se prin „finețe și discreție”⁴ și o „percepție minuțioasă a copilăriei, reprezentare plastică a naturii, sensibilitate față de o lume ce se vrea scăldată în lumină”⁵.

I-au urmat alte volume de poezii, scriitoarea dedicându-se și prozei, semnând pagini în care „inteligența lucrează în acordul cel mai desăvârșit cu sensibilitatea”⁶, precum și traducerilor. A ocupat și funcția de inspectoare a teatrelor și operelor pentru Moldova, Basarabia și Bucovina, între anii 1937 și 1947. A fost admisă în Uniunea Scriitorilor în anul 1949, după ce, în anul 1929, dosarul său de înscriere a fost respins.

Pentru activitatea sa literară, Otilia Cazimir a fost onorată cu mai multe distincții de-a lungul vieții: Premiul Fémina-Vie-Hereuse (1926), Premiul Academiei Române (1927), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societății Scriitorilor Români (1942) ș.a. Otilia Cazimir s-a stins din viață la 8 iunie 1967 în odaia tăcută a micuței case din vechiul Beilic al Iașilor și a fost îngropată în cimitirul Eternitatea din Iași.

Bustul Otiliei Cazimir

Bătrâna casă de pe actuala stradă Otilia Cazimir nr. 4, fostă Bucșinescu, din Iași, devenită muzeu în anul 1972, deține în expoziția permanentă un bust pansiv din ghips ușor al discretei poete, plămădit cu talent de Ion Mateescu, în anul 1930. Sculptor și pictor, Ion Mateescu (1876-1954) era fratele vitreg al poetului George Topîrceanu⁷.

Profesor la Academia de Arte Frumoase din Iași, a realizat numeroase sculpturi de for public, între care amintim Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial – Bucium, județul Iași (1921), busturile scriitorilor Barbu Ștefănescu Delavrancea (1924), Constantin Negruzzi (1934) și Mihai Eminescu (1943) din Parcul Copou (Iași) ș.a.

Muzeul „Otilia Cazimir” Iași

Modestul imobil din Beilicul Iașilor, cartier patriarhal tutelat de bisericile Zlataust și Barnovschi, alese ctitorii domnești, a fost cumpărat de Gheorghe Gavrilescu, tatăl viitoarei scriitoare, în anul 1898, și a devenit casa în care Otilia Cazimir a trăit și a scris până în anul 1967. Cumpărat de la nepoții acesteia, imobilul a devenit muzeu la 10 iunie 1972.

Cele două încăperi ale muzeului, camera de oaspeți și camera de lucru, evocă universul scriitoarei „de o distincție lilială” („Adevărul literar și artistic” nr. 416/1928). Locul central al camerei de oaspeți este ocupat de masa ovală din lemn, unde gazda își primea musafirii.

În odaia de lucru stau alături volume de poezie și de proză în ediție princeps, masa de scris „cu fața de sticlă”, divanul, împodobit cu scoarțe tradiționale, un covor din lână în culori naturale și un scrin cu trei sertare – transformat în bibliotecă –, pe care sunt expuse fotografii cu George Topîrceanu, icoanele moștenite de la bunicul dinspre tată, preotul Gavril Casian, lucrări de artă plastică, semnate de Ion Mateescu, George Topîrceanu, Adina Paula Moscu, Petre Buzatov, Arsenie Dobrovici, obiecte vestimentare, diverse vase ornamentale și fotografii cu prieteni scriitori (Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu ș.a.).

Acest articol a fost publicat în numărul 249 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.

Note:

_{1 Otilia Cazimir, Prietenii mei scriitori…, București, 1960, p. 19-20.}

_{2 Const. Ciopraga, Otilia Cazimir, poetă a sufletelor simple. Prefață la Otilia Cazimir, Poezii (1928-1963), București, 1964, p. XIII.}

_{3 Aurel Leon, Frumosul roman de dragoste dintre Didi și Top, în „Monitorul”, anul IV, nr. 32(789), Iași, 10 februarie 1994, p. 5.}

_{4 Otilia Cazimir, în „Adevărul literar și artistic”, anul VIII, nr. 341, București, 19 iunie 1927, p. 8.}

_{5 Const. Ciopraga, op. cit., p. VI.}

_{6 Ibidem, p. VIII.}

_{7 Vezi Iulian Pruteanu-Isăcescu, Muzeul „George Topîrceanu”. Din istoria casei cu amintiri de pe strada Ralet. Prefață de Valentin Talpalaru, Iași, 2020, p. 12.}