Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea

Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.

Încă din ianuarie 1915, îl găsim, împreună cu George Danielopolul la Londra, negociind un împrumut de 150 de milioane, apreciat de I.G. Duca drept punct de plecare al alianței României cu Antanta. Într-o biografie publicată în limbile română și germană și semnată Hyperion este zugrăvit ca un personaj care spune adevăruri, este acceptat în rândurile partidelor politice, dar nu i se permite accesul la putere, „un exponent al burgheziei financiare, nu avea ce căuta în viața publică”.

Întâmplător sau nu, concluzia este aceea că „Istoria României moderne cunoaște cazul asemănător al unui alt om îndeaproape înrudit, ca soartă, cu Aristide Blank. E cazul lui Take Ionescu”.

Ca urmare a legăturilor sale internaționale se implică în ajutorarea renegatului Carol să revină, ca rege, pe tronul României. Este semnificativă, în acest sens, percepția pe care o avea Regina Maria asupra personajului, exprimată în nota de sâmbătă, 31 ianuarie 1920, a însemnărilor zilnice, după primirea lui Aristide Blank la Palatul Cotroceni:

„O audiență interesantă, pentru că el este unul dintre cei mai energici tineri, un bancher evreu, filantrop, dar și om de afaceri. El a fost acuzat că a împrumutat bani familiei lui Zizi, de fapt a fost acuzat că a finanțat pe inamicii noștri simpatizanți ai Internaționalei socialiste. Știi că ni s-a spus acest lucru.

De fapt, el a venit să protesteze și să declare că n-ar face niciodată un astfel de lucru, că el consideră că regele și cu mine am fost cei mai mari patrioți din țară și că, dacă nu este monarhist din convingere, el este totuși de partea lui Ferdinand și a Mariei pentru ceea ce au făcut ei și, departe de a-oi folosi banii vreodată împotriva noastră, el este gata să-oi pună atât inteligența, cât și capacitatea financiară la dispoziția mea pentru indiferent ce nevoie aș avea. A spus că știe că este greu să mă convingă să-l cred – atunci eu am făcut un gest subit cu mâinile și am spus cu deplină sinceritate:

«Ah! dacă ați ști cât de mult doresc să-i cred pe oameni... Dovediți-mi că sunteți cel care spuneți și vă voi binecuvânta. Dumnezeu e martor că noi avem nevoie de oameni adevărați în jurul nostru, iar regele și cu mine întâmpinăm cu încântare orice om devotat care ni se alătură în aceste vremuri grele».

Ne-am despărțit cu acestea, întrucât, din păcate, nu mai aveam timp să continuăm convorbirea noastră...”

Într-adevăr, în scurt timp, după întoarcerea prințului rătăcitor și proclamarea lui ca regele Carol al II-lea (8 iunie 1930), Aristide Blank a devenit „finanțistul” camarilei regale, în urma încrederii dobândite prin sprijinul acordat, la nevoie, în anii exilului.

S-a remarcat și prin darurile consistente oferite în permanență Elenei Lupescu, printre care și suma de 11 milioane lei cu care aceasta a cumpărat celebra vilă din Aleea Vulpache. Între cei doi, Carol al II-lea și Aristide Blank, era și o altă asemănare: cum scria Constantin Argetoianu, ambii erau „victimele” unei imaginații hipertrofiate a „unor anomalii de ordin sexual”.

Adesea regele spunea: „Am obligații față de el, mi-a adus mari servicii”. Dar apropierea față de Carol s-a realizat și s-a întreținut prin Elena Lupescu.

Titulescu dator cu 14 milioane lei, la Blank

Un alt apropiat important al lui Blank a fost Nicolae Titulescu, la căderea Băncii Marmarosch-Blank dovedindu-se că marele diplomat datora personal influentului bancher nu mai puțin de 14 milioane de lei. Foarte probabil, omul de legătură dintre cei doi a fost Nicolae Tabacovici, în plus și apropiat al lui Carol al II-lea, director la banca lui Blank și delegat al României la diferite conferințe ale Micii Înțelegeri.

Datorită capacității sale extraordinare de adaptare la capriciile dubiosului cuplu Carol-Elena, Tabacovici a obținut substanțiale avantaje, precum postul de șef al CFR. Legăturile sale internaționale, în special cu “Banque de Paris et Pays-Bas” (condusă de celebrul Finaly) și apropierea de camarilă l-au făcut deosebit de influent și chiar de temut.

Cum scria un contemporan, făcea și desfăcea pe miniștrii de finanțe și pe guvernatorii BNR (prin 1935, de pildă, l-a scos pe Slăvescu de la ministerul finanțelor și pe Dorel Dumitrescu de la Banca Națională și l-a numit în locul lui pe Mitiță Constantinescu).

„Date fiind relațiile lui, e mai bine să-l am cu mine decât în contra mea”, nota Constantin Argetoianu, la 2 februarie 1935, și-l califica malițios „zaraf falit și veros care conduce țara românească”.

Poziția lui i-a atras ura din partea legionarilor care l-au pus pe „lista condamnaților la moarte”, o tentativă în acest sens având chiar loc la 6 mai 1935:

„În noaptea de luni spre marți un tânăr student l-a așteptat pe Aristide Blank la ieșirea redacției ziarului Le Moment, unde acesta petrecuse seara. Din fericire, acesta părăsise localul mai devreme, așa încât atacatorul nu a mai dat decât peste Hefter și colonelul Angelescu care au plecat împreună și cei din urmă. De necaz că-l pierduse pe Blank, studentul l-a rănit grav pe Hefter” (Constantin Argetoianu, „Însemnări zilnice”).

Aristide Blank a fost și un iubitor de cultură, fondând editura Cultură Națională și colaborând la ziarele Adevărul și Dimineața.