Violențele cauzează mobilizarea etnică, nu invers

După cum puncta și antropologul Frederik Barth acum 30 de ani, identitățile etnice nu se bazează pe anumite trăsături intrinseci care definesc o comunitate atât de mult cât se bazează niște diferențieri între grupuri, rezultate în urma interacțiunilor și opozițiilor dintre acestea. Cu alte cuvinte, cheia de întelegere a etniilor este ideea de “boundary”, o graniță subiectivă, negoiciată și asumată personal, mai degrabă decât niște însușiri obiective.

Există, desigur, după cum tot Barth ne atrage atenția, și un “contents”, conținut etnic. Spre deosebire de granițele etnice, importante pentru a înțelege procesele de constituire a identităților de grup, conținutul etnic se referă la cultură, care se transformă și variază mai mult decât granițele subiective pe care oamenii și le imaginează pentru a trasa diferenta între “noi” și “ei”. Și cum sunt trasate aceste identități, care in niciun caz nu sunt rigide aprioric?

Una din metodele cele mai eficiente de a impune bariere între grupuri și de a le asocia un conținut etnic care poate că nici nu există este conflictul. Agenții umani și diversele înșiruiri de evenimente, actiuni, decizii, pot conduce la construirea identităților și la crearea separării acolo unde granițele imaginate între grupuri erau de fapt foarte fluide.

Multe dintre mișcările așa-zis naționale sunt de fapt consecința unor conflicte pornite de la nivel înalt, chiar și acolo unde aculturația era puternică (cazul kurzilor, bascilor, populațiilor Bakonjo sau grupării Sikh). Alteori, mobilizarea poate să pornească de la personaje aflate cumva la periferia asimilării, condiție liminală care a contribuit la nevoia de a deveni un primus inter pares (Napoleon era din Corsica, Stalin din Georgie, Ataturk din Thesalonic, etc.). Nici rolul diasporelor nu este de neglijat, multe mișcări naționaliste emanând de la elite izolate de locul de baștină (Garibaldi, Kossuth, etc.). Asimilarea este de multe ori contrabalansată de exploatarea unor atașamente radicale față de comunitatea inițială, poate un rezultat al frustrărilor cauzate de presiunea conformismului care apare în cadrul interacțiunilor transculturale.

Naționalismul îl putem asocia cu multe, de la teama de a pierde cultura indigenă până la complexele de inferioritate. Oricum, un punct comun il putem găsi de pildă în încercările oricăror elite de a imita modelul statului-națiune, dar construind o imagine proprie a societății, asupra căreia se impune și o identitate etnică, tocmai pentru a asigura coeziunea noii structuri. În mare, toate grupurile etnice fac schimb, pierd, modifică sau creează elemente culturale care servesc la conservarea comunității.

Valorile nucleare ce ajută la crearea caracterului unei comunitați sunt și ele destul de selective și arbitrare, de aceea mulți sociologi le numesc ‘tradiții inventate’, pentru că sunt invocate mai ales când este vorba de o mobilizare. Pe de altă parte, pentru a le da credibilitate, acestea trebuie integrate unei veritabile moșteniri istorice, unui mit de origine și continuitate care să mențină afinitatea în grup.

Etnicitatea are un nivel simbolic foarte pronunțat, adică se folosește de multe elemente istorice, culturale, pentru a se justifica, iar acest lucru se întrevede cel mai bine intr-un context concret, într-un conflict de exemplu. Grupurile se pot crea mai ușor decât ne-am putea imagina. De exemplu, conflictul dintre populațiile Tutsi și Hutu din Rwanda și Burundi se pretează a fi considerat etnic, ambele populații revendicându-și origini diferite, dar la nivel pragmatic cu greu îl putem clasifica astfel, având în vedere diferențele infime de limbă, obiceiuri și religie. Dar ca urmare a multor războaie din cu totul alte considerente, aceste grupuri și-au întărit identitățile, separându-se în ciuda culturii comune.

Cultura nu ar trebui să fie confundată cu etnicitatea și în plus, ar trebui să renunțăm la presupunerea unei uri ancestrale între diferite grupuri, căci de cele mai multe ori evenimente foarte concrete stau în spatele construcției identitare.

Chiar S. Freud vorbea despre narcisismul micilor diferențe și sublinia că tocmai comunitățile cele mai apropiate teritorial si nu numai, tind să se implice în cele mai multe conflicte. Factorii externi sunt cei care favorizează ridicarea barierelor etnice. În vreme ce culturile pot transcende nivelul strict comunitar și pot oferi posibilitatea unor schimburi foarte interesante de idei, mizând pe dar atenuând în același timp granițele dintre etnii, violențele au o putere formidabilă de a mobiliza masele. Identitătile cele mai rigide s-au construit tocmai pe baza unor îndelungate perioade de conflict.

Folosirea strategică a violenței este observabilă de pildă în cazurile Bosnia, Kurdistan sau Rwanda. Ideea de bază în toată povestea este că pacea dintre-un grup și ostilitatea față de altele sunt corelate. Externalizarea tensiunilor pentru asigurarea coeziunii de grup o întâlnim de la retorica marilor dictatori la acțiunile luptătorilor de gherilă sau fundamentaliștilor religioși.

Violența se leagă adesea de sentimentul unei vulnerabilități în fața perspectivelor asimilării, unor temeri de pierdere a acelor diferențe determinante. Astfel de temeri au dus la violențe, care la rândul lor au amplificat diferențe culturale și etnice care poate nu erau atât de insemnate. Se poate observa acest lucru mai ales în cazul decolonizărilor sau dezintegrării marilor imperii, când au avut loc nenumărate fragmentări de grupuri mai mari. Păstrarea unității grupurilor mari este de altfel foarte greu de realizat și se face de cele mai multe ori printr-o retorică adecvată:accentul pe uniformitate, moștenirea comună sau omogenizare îl regăsim în discursurile extremei drepte, în Italia și Germania, state fărâmițate multă vreme care căutau tocmai să ascundă această realitate a fragmentării.

Și cultura poate fi instrumentalizată. Renașterile culturale care apar ca răspuns la percepția unei amenintări din afară tind să accentueze foarte mult vechimea, continuitatea, unicitatea, însemnătatea, etc. a grupurilor respective, ceea ce îngroașă linia de demarcație dintre grupuri. De fapt, mișcările care au mers cel mai departe cu afirmarea identității lor ca urmare a unei temeri mai mult sau mai puțin fondate că vor fi asimilate de altele sunt și cele caracterizate de cel mai puternic separatism. Dar, în vreme ce evoluția culturală este mai mult un efect al trasării acestor granite etnice, violența e cea care tinde să le creeze. Violența are un mare efect asupra organizării sociale și identității de grup, pentru că amplifică diferențele chiar și acolo unde cultura nu o poate face.

Cazul Iugoslaviei este relevant. Aici conflictul a început de la centru (sârbii erau în jur de 35% în fosta Iugoslavie) si a fost exploatat de elite prin intermediul mass-mediei, creându-se un sentiment general de frică în rândul comunităților de sârbi din Bosnia sau Croația. Primele efecte ale violențelor s-au văzut la nivel lingvistic. Dacă până la începerea conflictului sârbo-croata era limbă comună, treptat s-a încercat și reușit exploatare unor infime diferențe regionale pentru a confirma, practic, separarea etnică.

Tendința de separare ghidată din exterior, de elitele în conflict, nu a dus doar la distincția dintre sârbă și croată, ci și la crearea unei noi limbi, bosniaca, care a reintegrat un vocabular rural foarte vechi pentru a-și câștiga o identitate. Naționalismul bosniac este astăzi destul de răspândit, dar înainte de ’89 nicidecum. La fel a procedat și Muntenegru, ba mai mult, aici separatismul a fost accentuat și de amintirea vechiului statut autonom. În cazul Iugoslaviei deci, au fost create niște bariere etnice acolo unde nici nu existau, exista doar o anume diversitate culturală. Etniile nu pot exista decât în opoziție cu celelalte, iar in multe cazuri, nu doar în Bosnia, etnicitatea o asociem mai degrabă stării conflictuale decât vreunei moșteniri culturale.

Granițele identitare sunt de multe ori impuse, adesea de către elite, iar diferențe care poate nu ar fi atât de însemnate sunt transformate prin mobilizarea din starea conflictuală în piedici insurmontabile. Procesele de omogenizare si asimilare pot da naștere unor dileme mari în momentul în care elitele asimilate cultural nu mai găsesc beneficii în acest lucru și caută in schimb să genereze alte identități.

Granițele acestea nu există desigur ex nihilo, ele se construiesc în timp, dar de cele mai multe ori sunt foarte permeabile inițial. Conflictele etnice se pot înțelege mult mai bine dacă luăm in considerare atât variabilele interne (cultură, cutume, religie, etc.), cât și pe cele externe (violența), care uneori au cea mai mare valoare explicativă. Când grupurile aflate în conflict din varii motive au prea multe elmente în comun, caută o definire prin uz de forță. Comunitățile cu un conținut cultural mai bine definit au ceva mai puține probleme de securitate. În esență însă, tot ceea ce înseamnă etnicitate, ca și naționalism de altfel, este mai mult un joc de includere și excludere decât o realitate obiectivă.

Ca să-l parafrazăm tot pe Freud, este foarte posibil să aduci laolaltă oameni care să manifeste afecțiune reciprocă, atâtat vreme cât rămân alți oameni pe dinafară față de care să se poată manifesta agresiv.

Bibliografie selectivă:

Frederik Barth, Ethnic Groups and Boundaries:The Social Organisation of Culture Difference, Londra, 1969;

Danielle Conversi, “Nationalism Violence and Boundaries”, Journal of International Studies, 1999;

Donald Horowitz, Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, 1985;

Herbert Gans, “Symbolic Ethnicity:The Future of Ethnic Groups and Cultures in America”, Ethnic and Racial Studies, 1979.