Unirea Principatelor Române și consolidarea sentimentului național la românii transilvăneni

Unirea Principatelor Române din 24 Ianuarie 1859 a reprezentat și reprezintă pentru românii de pretutindeni un moment de mare însemnătate în lungul proces de afirmare a identității naționale și statale. După cum putem observa și la alte națiuni (de exemplu cazul Italiei și mișcarea de creare a statului național italian ,,Risorgimento”), acest proiect de lungă durată istorică privind unificarea tuturor teritoriilor populate de români are la bază conștientizarea și răspândirea sentimentului de apartenență la o limbă și la o cultură spirituală și materială comună.

Dacă pentru românii din Țara Românescă și Moldova, realitatea locuirii împreună în cadrul unei statalități pe baza acestor aspecte era realizată încă din perioada de început a Evului Mediu, odată cu formarea celor două state, pentru populația românească, locuitoare a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului si Bucovinei, aflate în componența Imperiului Habsburgic și a Imperiului Austro-Ungar, începând cu anul 1867, actul unirii de la 24 ianuarie 1859 a adus speranța necesară într-un viitor național deplin, scrie Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, pe pagina de Facebook a instituției.

Începând de acum, românii de aici au avut o ancoră bine înfiptă în solul fertil al mișcărilor naționale din această parte greu încercată a continentului european. Astfel, deși înăbușită, Revoluția de la 1848 transmite, prin aspirațiile și idealurile ei rămase vii și pe deplin lucrătoare în anii ce i-au urmat, suflul nou și consistent al unui viitor continent european al Statelor Naționale.

O pleiadă de personalități transilvănene se pronunță în scris în paginile revistelor românești din Transilvania în pofida tuturor pericolelor și restricțiilor impuse de autoritățile imperiale, evocând unirea celor două Principate Române. Astfel, Simion Bărnuțiu, Alexandru Papiu Ilarian, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălășescu și alții vorbesc în ,,Telegraful Român”, Gazeta Transilvaniei”, ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură” despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât la Iași cât și la București: ,,Iată, e a treia zi și poporul e tot în picioare! Dumnezeule, ce popor este poporul român! Când se inspiră de vreo idee, când are vreo bănuială, uită toate interesele private și se consacră numai pentru triumful cauzei române”(Nr. 7 din 13/25 februarie 1859, ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”).

Populația românească din zona Bistriței și Năsăudului se afla, în anii de după Revoluția de la 1848, în plin efort de constituire a unei elite naționale locale, bine pregătite profesional și patriotic și al unor instituții românești care să faciliteze în viitor procesul de afirmare a unei identității proprii.

Astfel, lupta pentru realizarea în spațiul fostului Regiment de Graniță Năsăudean a Districtului Autonom Românesc de aici a subsumat toate eforturile intelectualității locale până la realizarea acestui deziderat în anul 1861. Între cei care s-au evidențiat la conducerea acestei largi mișcări este învățătorul Vasile Nașcu, ales şi Director al Fondurilor Grănicerești Năsăudene, vicarul Grigore Moisil alături de întreaga pleiadă de intelectuali care, fie de la catedra școlară, amvonul bisericilor, gazetele și instituțiile financiare românești ale vremii (Banca ,,Aurora” de la Năsăud, deschisă la 1873) au înțeles pe deplin rolul acestor generații în lupta pentru afirmarea identității naționale.

Amintim câteva dintre roadele acestor demersuri îndelungate și susținute care s-au văzut și după desființarea Districtului Năsăudean la 1876: formarea unei elite locale bine instruită pentru toate aspectele ideii naționale; deschiderea Gimnaziului Grăniceresc Năsăudean - 4 octombrie 1863; buna organizare a Fondurilor Grănicerești; apariția la Năsăud a băncii ,,Aurora”, a doua instituție de profil a românilor ardeleni după banca ,,Albina” din Sibiu; participarea activă la Mișcarea Memorandistă a românilor transilvăneni pentru drepturi și libertății naționale (1882-1884), avându-i ca reprezentanți locali pe Gherasim Domide și Gavril Manu.

La o prima lectură, istoria românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea poate să apară cititorului segmentată și aparținând unor realități separate și disctincte dar, privind retrospectiv, vedem cum lupta pentru consolidarea sentimentului național și a unei statalități naționale depline a dus pas cu pas la înfăptuirea unității statale a tuturor românilor odată cu Marea Unire de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918.

_{Foto sus: „Proclamarea Unirii”, pictură de Theodor Aman}