Ungaria-România, începutul unei prietenii frumoase. De ce susțin ungurii că 1918 este an de doliu și nu e chiar așa

Anul 1918 ridică destul de multe probleme sensibile în Europa, apariția statelor naționale pe ruinele fostelor imperii fiind prilej de sărbătoare pentru unii, dar și de tristețe pentru alții.

Ungaria și-a precizat ferm poziția și nu de la intrarea în anul împlinirii a o sută de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial, ci încă de acum doi ani, de când a interzis participarea diplomaților maghiari la orice ceremonie legată de ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României. Până astăzi, în ciuda relativ deselor întâlniri dintre miniștrii de Externe ai celor două țări, Peter Szijjarto și Teodor Meleșcanu, lucrurile nu arată în niciun fel că s-ar îndulci, ba din contră.

Narațiunea pe care o spune Budapesta este simplă și pe înțelesul tuturor. Cum să accepți ca ungur ce s-a întâmplat în 1918, când Ungaria a fost atât de mult micșorată teritorial și ca populație? Statistica justifică imaginea de catastrofă națională a ceea ce s-a întâmplat la încheierea păcii. Ungaria a pierdut mai bine de două treimi din teritoriile și din populația pe care le avea ca parte a Imperiului Austro-Ungar. Lucru incontestabil.

Dar ce înseamnă cu adevărat aceste pierderi?

La fel ca imperiul din care făcea parte, Ungaria din 1918 s-a destrămat prin voința popoarelor cuprinse în structura Dualei Monarhii. Croația, care beneficia deja de o largă autonomie, a format Regatului Sârbilor Croaților și Slovenilor împreună cu sârbii și slovenii. În recensământul maghiar din 1910, în Croația trăiau 87,1% croați, 5,1% germani și 4,1% maghiari. (Datele legate de structura populației din Ungaria în urma recensământului din 1910 provin din volumul „În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități”, al istoricului Lucian Boia, apărut recent, în 2017, la Editura Humanitas.)

Deci, croații au decis să urmeze un alt curs, iar ulterior, la destrămarea Iugoslaviei, au redevenit stat pe deplin suveran, acum membru în UE și în NATO. De fapt, nu Ungaria a pierdut, ci o parte a fostului imperiu, locuită de „slavii de la Sud” a luat-o pe alt drum.

La fel s-a întâmplat cu „slavii de la Nord”, slovacii care și-au constituit propriul stat independent împreună cu cehii, ceea ce s-a numit Cehoslovacia. După 1990, slovacii și cehii s-au despărțit prietenește și acum, de asemenea, sunt state membre UE și NATO. Cu cehii și slovacii, ungurii sunt parteneri în Grupul Vișegrad și se nu pune problema, de pildă, a vreunei probleme legate de respectarea zilelor naționale ale acestor state din partea Ungariei, măcar în privința Croației și Slovaciei desprinse de Ungaria în 1918.

Unde ar mai rămâne doliul?

Legat de Transilvania. Aici, același recensământ maghiar din 1910, dădea următoarele ponderi: români 55% din populație, maghiari 34,8%, germani 8,7%. Pentru stabilirea etniei, recensământul lua în considerare limba maternă, ceea ce adăuga ungurilor ceva în plus provenind de la alte minorități mai reduse numeric, dar vorbitoare de maghiară. Dar și așa majoritatea românească a populației nu se pune în discuție.

Pe ansamblu, de la compromisul din 1867, maghiarii au fost minoritari în partea de imperiu care le-a revenit, de fapt, constituind etnia cu majoritate relativă într-un compozit care îi mai cuprindea pe români, croați, slovaci, germani, sârbi,ucraineni...

Desprinderea acestor popoare și constituirea noilor state naționale a fost fenomenul anului 1918. Acest fenomen istoric a cunoscut numeroase aspecte controversate legate de anumite împărțiri de teritorii și minorități. Dar fenomenul ca atare a dus la destrămarea imperiilor și la apariția pe hartă a unor națiuni care, fie dispăruseră ca stat, ca Polonia, fie nu existaseră înainte de 1918 ca entități de sine stătătoare. De la nord la sud harta Europei s-a schimbat și noile țări au reapărut în geografia politică a continentului: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Iugoslaviei.

Românii, la rândul lor și-au realizat proiectul național de unire a tuturor provinciilor românești într-un singur stat. Nu în ultimul rând, Austria s-a redefinit ca stat, iar înșiși maghiarii și-au dobândit independența deplină față de Habsburgi și au clădit propriul stat național după 1918, ceea ce nu poate fi sub niciun motiv motiv de doliu pentru vecinii noștri.

Întorcându-ne la anul 1918, la etosul epocii, este evident că națiunile din imperiu nu mai puteau fi ținute la un loc. Ungaria „a pierdut” teritoriile și națiunile care nu mai acceptau nici măcar variantele de federalizare, cu atât mai mult refuzând perspectiva rămânerii într un stat național maghiar ale cărui politici față de minorități le cunoscuseră prea bine înainte.

Astăzi, interesul față de gazul din Marea Neagră și față de de alte aspecte subtile ale politicii europene îl fac pe ministrul ungar de Externe să fie unul dintre cei mai frecvenți interlocutori ai autorităților de la București. Urmează ca Liviu Dragnea și Viktor Orban să se întâlnească în calitate de președinți de partide. Este începutul unei prietenii frumoase care ar merita și mai multă încurajare dacă Ungaria ar renunța la doliu și ar permite diplomaților săi să calce pragul ambasadelor României de 1 Decembrie.

Foto sus: Ministrul afacerilor externe Teodor Meleșcanu și omologul său maghiar Péter Szijjártó (foto: Ministerul Afacerilor Externe)