Ucraina: moștenirile otrăvite ale unei istorii fără noroc

Tensiunile ce-i înverşunează pe cetăţenii Ucrainei unii împotriva altora reflectă memoria însângerată a unei istorii strivite în îmbrăţişarea sufocantă a marilor puteri din jur. Punctul nevralgic al conştiinţei naţionale ucrainene e legătura foarte strânsă cu Rusia, în urma unei istorii împletite, de voie, de nevoie, de peste un mileniu încoace. De aceea, după cum remarca istoricul Timothy Garton Ash, „viitorul Ucrainei e mai important pentru identitatea naţională a Rusiei decât viitorul Scoţiei pentru identitatea Angliei”.

Însăşi denumirea ţării e relevantă pentru semnificaţia acesteia în contextul geo-istoric rusesc, „Ucraina” însemnând „ţinut de graniţă”. Ucraina a fost numită, din Evul Mediu, „Rusia Mică”, urmare a legăturii istorice care coboară în timp până spre anul 880, când, pe teritoriul actual al Ucrainei, lua fiinţă Rusia Kieveană, primul stat al slavilor răsăriteni.

Rusia Kieveană, rădăcina comună

După spulberarea Rusiei Kievene sub tăvălugul mongol din 1240, Marele Ducat al Lituaniei şi-a extins teritoriul asupra bazinului Niprului, până la Marea Neagră. Între 1386 şi 1569, teritoriul actualei Ucraine a făcut parte din Uniunea polono-lituaniană, sub coroana Jagellonilor. Din cauza ameninţării Rusiei, cele două state au încheiat Uniunea de la Lublin, în 1569. Acest stat a dăinuit până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când cele trei împărţiri succesive ale Poloniei au extins stăpânirea rusă asupra teritoriilor ucrainene. Excepţie au făcut Galiţia şi Bucovina, intrate sub dominaţie habsburgică, în aceste regiuni influenţa austriacă punându-şi amprenta asupra mentalităţii locuitorilor şi a gradului de dezvoltare.

În vremea stăpânirii poloneze, prin Uniunea de la Brest, din 1596, luase fiinţă Biserica Greco-catolică ucraineană, în încercarea de a-i scoate pe supuşii ortodocşi ai coroanei catolice de sub influenţa Patriarhiei Moscovei. În aceste condiţii, numeroşi ruteni ortodocşi s-au mutat din vest, alăturându-se cazacilor de pe Nipru. La fel, de-a lungul vremii, şi răzvrătiţii împotriva feudalilor polonezi.

Eroismul cazac, la răscruce de imperii

Cazacii au scris cea mai glorioasă pagină a istoriei Ucrainei, care-şi revendică identitatea din lupta lor pentru libertate. Prinşi între absolutismul ţarist, regii polonezi şi ofensiva tătaro-otomană, cazacii au reuşit să-şi păstreze câteva secole autonomia, culminând cu crearea Hatmanatului cazac în 1649, în urma răscoalei conduse de Bogdan Hmelnitki împotriva puterii polono-lituaniene. El e considerat părintele naţiunii ucrainene, deşi a fost criticat, de-a lungul vremii, pentru opţiunea sa finală în favoarea alianţei cu ruşii. În 1654, Hmelnitki a fost nevoit să se plaseze sub suzeranitatea Rusiei. După moartea lui, pentru a-şi păstra libertăţile, cazacii au încercat să treacă sub suzeranitatea poloneză. Au sfârşit prin a fi împărţiţi în 1667 de cele două mari puteri, linia de demarcaţie fiind Niprul. O falie care durează până azi în conştiinţa ucraineană.

Blamat de polonezi pentru că a pus capăt epocii de aur a regatului lor şi a marcat debutul declinului acestuia, Hmelnitki e considerat erou naţional de ruşi, fiindcă a adus Ucraina în „uniunea eternă” a tuturor Rusiilor:Rusia Mare, Rusia Mică şi Rusia Albă, viziune întemeiata pe pretenţia Moscovei de moştenitoare a Rusiei Kievene şi a teritoriilor acesteia.

La începutul veacului al XVIII-lea, Ivan Mazepa a condus o încercare de restaurare a statului cazac, aliindu-se cu Suedia, care încerca să-şi extindă influenţa în zonă. Au fost învinşi la Poltava, în 1709, de ruşi, care au mai îngăduit, apoi, câteva decenii existenţa doar simbolică a hatmanatului. Au fost, mai târziu, între 1917 si 1920, tentative de obţinere a independenţei, lichidate în contextul războiului civil şi al ascensiunii bolşevice.

Ostatici în barbaria secolului XX

Afirmarea spiritului naţional a fost unul dintre motivele pentru care Stalin a ordonat exterminarea prin foamete – Holodomor – între 1931 şi 1933. O altă raţiune a fost lichidarea culacilor, chiaburii din fostul Imperiu ţarist. Se estimează că au pierit patru milioane de ţărani ucraineni. Alte câteva milioane au căzut victime execuţiilor şi deportărilor în masă din 1937-1939. De aceea, trupele lui Hitler au fost primite ca eliberatoare de o parte a populaţiei din vestul republicii. Peste 200.000 de ucraineni au luptat alături de germani, inclusiv în divizia de voluntari SS Galiţia, împotriva Armatei Roşii. În lagărul de exterminare de la Belzec (unde au fost gazaţi 600.000 de oameni, cei mai mulţi evrei), personalul era alcătuit masiv din ucraineni. În acest timp, în est acţionau puternice grupări de partizani împotriva ocupaţiei germane.

Răsărit dintr-o istorie atât de tumultoasă, naţionalismul ucrainean a fost anti-rus şi anti-polonez. După cum observă Adam Michnik, singurul sprijin posibil, în contextul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost cel al Germaniei, din cauza alianţei dintre Occidentul democratic şi URSS. „Dacă noi, polonezii, ne-am căutat suport, în secolul XIX, în Franţa lui Napoleon, pentru ucraineni, din nefericire, acest aliat a fost Hitler. E o tragedie istorică pentru Ucraina”, afirmă Michnik.

După război, Stalin a avut grijă să-i pedepsească pe realii ori presupuşii colaboraţionişti. Cel mai mult au avut de suferit tătarii din Crimeea. S-a decis evacuarea lor totală. În mai 1944, peste 200.000 de tătari au fost mutaţi, cei mai mulţi în Uzbekistan. Simultan, toţi militarii tătari din Armata Roşie au fost trimişi la muncă forţată în Siberia şi Ural. Se estimează că aproape jumătate din tătarii deportaţi au murit până la sfârşitul anului 1946. După 1991, cei mai mulţi dintre supravieţuitori şi descendenţii lor s-au întors în Crimeea. A izbucnit un scandal al retrocedărilor care continuă încă. Tătarii, însumând circa un sfert de milion, sunt, astăzi, cei mai înverşunaţi adversari ai extinderii autorităţii Rusiei asupra Crimeei.

Să nu uităm, totodată, că un sfert din teritoriul actual al ţării a fost alipit o dată cu Al Doilea Război Mondial de Stalin, înglobând teritorii româneşti, poloneze şi cehoslovace. De aceea, aspiraţia europeană a multor locuitori din vestul ţării e strâns legată de dorinţa de eliberare de sub puterea Rusiei.

Ortodoxie versus catolicism, influenţa Vienei faţă-n faţă cu aceea a Moscovei, colaboraţionism sau rezistenţă, nazism contra comunism, de la visul de libertate al cazacilor la îmbrăţişarea sufocantă a Maicii Rusii, Holodomor şi Holocaust – memoria colectivă ucraineană e puternic fracturată. Diviziunile de azi ale societăţii se hrănesc din valurile de sânge ce despart etnii, regiuni şi religii. Cum sublinia fostul premier francez Dominique de Villepin, „Ucraina e o sinteză a tragediilor continentului şi a ororilor secolului XX”. De toate aceste răni nevindecate trebuie ţinut cont în evaluarea situaţiei din Ucraina şi în conturarea strategiilor pentru depăşirea impasului care nu e doar geopolitic şi economic, ci şi identitar.