Transformarea radicală a Armatei române cu ajutor militar german
Cercetarea trecutului pentru a afla marile fapte ale înaintașilor și pentru a obține lecții utile de viață a fost începută de către Herodot, dar prezentarea științifică greu de egalat de către urmași a fost realizată de către Tucidide. Cum fiecare epocă din trecutul omenirii a fost dominată de anumite mentalități, acestea s-au reflectat și în cărțile scrise și puțini autori au scăpat din capcana societății și a logicii colective.
Istoricii români au fost obligați în perioada comunistă să scrie după cum dicta centrul de putere de la București și totul trebuia să respecte principiile de bază ale ideologiei egalitariste ce nu avea vrea legătură cu locuitorii din spațiul carpato – dunărean. Evenimentele din decembrie 1989 au adus mult așteptata libertate de gândire, dar a apărut un alt fenomen îngrijorător: autorii preferă să repete și chiar să amplifice o teză lansată de o persoană ce se bucură de prestigiu. Acesta poate să fie oferit de vastitatea operei sau de titlurile academice deținute. Nu este de mirare că o idee începe să se rostogolească precum un bulgăre de zăpadă până devine o adevărată avalanșă.
O astfel de caracteristică a fost atașată tezei conform căreia Germania n-a vrut să înarmeze trupele române înainte de 22 iunie 1941. Acuzațiile, care au legătură strânsă cu ura împotriva regimului nazist din perioada comunistă, au fost susținute cu argumente aparent solide și au fost prezentate liste cu categoriile de arme trimise până la 1 iunie 1941.
Atitudinea Berlinului a fost motivată prin faptul că Hitler nu avea încredere în români și prefera să mențină un echilibru în raport cu Ungaria, stat împotriva căruia exista o ură fierbinte după raptul teritorial din august 1940 și, mai ales, după atrocitățile comise împotriva cetățenilor de etnie română. S-a mai găsit și scuza că planificatorii aprovizionării Wehrmacht-ului aveau probleme cu înarmarea propriilor trupe, războiul fiind hulpav cu toate produsele. Oare chiar să fie corecte astfel de credințe istoriografice sau se trăiește într-o realitate paralelă?
Culmea este că autoritățile germane au reușit să doteze în numai șase luni în mod revoluționat forțele române. Au sosit 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm și acestea erau guri de foc ce puteau să combată blindatele ușoare sovietice și să neutralizeze cuiburile de mitralieră. Numai cu astfel de arme se putea lupta în noul conflict ce sta să înceapă și în care forțele motorizate erau dezvoltate în exces. Piesele anticar erau de același calibru cu cele din dotarea diviziilor de infanterie ale Wehrmacht-ului și nu se poate discuta despre o vreo intenție criminală a Berlinului față de viețile aliaților români.
Este adevărat că după 22 iunie 1941 a fost un șoc la întâlnirea cu tancurile grele și supragrele sovietice, dar asta a fost politica de înarmare a Reich-ului. Era în fabricație tunul de calibrul 50 mm, dar producția era departe de necesarul forțelor germane pentru protejarea infanteriei de pericolul reprezentat de blindatele comuniste.
Se știa că Iosif Stalin a pus mare accent pe aviație și erau necesare mijloace pentru combaterea escadrilelor inamice din ce în ce mai multe. Industria națională putea să ofere aparate IAR-80 (foto jos), dar acestea erau prea puține și sufereau încă de bolile copilăriei. Aparatele britanice Hurricane erau doar la nivel de o escadrilă și modelul PZL-11 era deja uzat moral.
Aliatul german a oferit 50 de aparate Me-109 E și s-a trecut la instruirea piloților români după cele mai avansate principii ale războiului aerian. Avionul avansat a fost cel care a reușit să asigure superioritatea aeriană în timpul luptelor pentru Basarabia și Bucovina. Chiar dacă aveau mereu unitățile descompletate, germanii au putut să facă un sacrificiu și să ofere aliatului aparatele necesare pentru apărarea teritoriului.
Să nu se uite că pierderile Luftwaffe erau de multe ori acoperite prin eforturile deosebite ale unităților de reparații, cele ce reușeau să repare avioanele avariate cu piese din cele considerate definitiv pierdute. Avionul este principalul mijloc pentru combaterea țintelor aeriene, dar tunurile antiaeriene pot țese o perdea de foc în preajma centrelor vitale pentru a distruge bombardierele sau pentru a face imprecise atacurile.
Partea germană a oferit tunuri antiaeriene de calibrele 20, 37 și 40 mm, un singur proiectil putând să genereze avarii grave aparatului lovit. Erau guri de foc pe care le foloseau și trupele Reich-ului și nici aici nu se poate discuta despre vreo urmă de atitudine ostilă. Au sosit 124 de tunuri de calibrul 37 mm din cele 124 comandante.
La fel și la capitolul piese Oerlikon de 20 mm, toate cele 45 de exemplare solicitate. Industria germană nu făcea față însă la armele de 20 mm Gustloff și aici au venit 73 din 200 până la 1 iunie 1941. Apărarea antiaeriană la înălțimi mici a fost revoluționată prin aceste livrări.
Germania a ajutat România în ultima conflagrație mondială chiar mai mult decât își permitea, dar orice cantitate oferită era prea mică în raport cu lăcomia războiului, cel ce înghițea fără milă resurse, mașini și, mai ales, oamenii de toate vârstele. Regimul politic de la Berlin a fost unul odios și criminal, dar armament a oferit din belșug în schimbul produselor românești. Se poate merge în continuare pe teza că a fost prea puțin, tactică dragă autorilor de nuanță comunistă, cei ce știau că orice este insuficient față de o anumită sau nenumită valoare.
Istoria trebuie scrisă doar în spiritul adevărului.