Top 6 scandaluri politico-financiare care au zguduit America anilor '20
Viața politică și socială din Statele Unite în perioada interbelică, mai ales în anii „deceniului furtunos” (1920 - 1930), a fost marcată de mari scandaluri în care au fost implicate personalități politice și economice de marcă.
1. Mite de sute de mii de dolari
Un mare scandal a fost cel legat de terenurile petrolifere din California și Wyoming, 50.000, respectiv 100.000 de acri. Aceste terenuri au fost repartizate, printr-o hotărâre a președintelui Taft, din 1912, spre întrebuințare Ministerului Forțelor Navale. În timpul președinției lui Warren G. Harding, acestea au fost trecute sub administrarea Ministerului de Interne.
În luna iulie 1921, Albert Fall, ministrul de interne, în înțelegere cu Edwin Denby, ministrul forțelor navale, a arendat în secret, fără licitație, terenul din California, lui Edward Doheny, mare petrolist, primind 100.000 de dolari mită, iar peste câteva luni, tot în același mod, a concesionat terenul din Wyoming, unui alt mare petrolist, Harry Sinclair, primind ca mită 250.000 de dolari și o turmă de vite cornute, pentru ferma sa din New Mexico. Același Harry Sinclair, a reușit, cu ajutorul președintelui Comitetului Național al Partidului Republican, Heith, să cumpere 33 de milioane de butoaie cu petrol din depozitele de stat din Texas, pe care le-a vândut ulterior la un preț mult mai mare. Heith a luat o mită de 185.000 de dolari.
S-a dovedit ulterior că ministrul finanțelor, Andy Mellon, cunoștea această afacere, dar nu a intervenit pentru împiedicarea ei. Deși aceste cazuri de corupție au fost descoperite, aproape toți cei incriminați au fost achitați, cu excepția lui Fall, care a fost condamnat la un an de închisoare și o amendă de 100.000 de dolari și a lui Sinclair, care a fost condamnat la oase luni de închisoare.
2. Afacerile de la Ministerul Justiției
Alt mare scandal a fost cel de la Ministerul Justiției, legat de Jesse Smith, om de încredere al ministrului Harry Daugherty. Smith a făcut speculații cu proprietățile germane aflate în SUA, ce fuseseră confiscate în timpul războiului. El a oferit compensații, în 1921, unui cetățean german, Morton, pentru bunurile confiscate, în valoare de 6 milioane de dolari, primind o mită de 200.000 de dolari. Smith a primit alte milioane de dolari de la contrabandiștii de alcool și proxeneți.
Când scandalul a izbucnit, în 1923, Jesse Smith a dispărut, fiind găsit, la scurt timp, mort. Oficial, s-a spus că s-a sinucis, dar peste câțiva ani, când apele s-au mai liniștit, autoritățile au confirmat faptul că Smith a fost ucis. Ministru Daugherty, care avea cunoștință de toate neregulile, a fost demis și trimis în judecată, dar în urma procesului care s-a încheiat în 1927, a fost achitat, justificarea fiind aceea că întreaga afacere a fost urzită de comuniști!
3. Moartea suspectă a președintelui Harding
Scandalul nu a ocolit nici Departamentul Veteranilor, unde directorul Charles R. Forbes, a adus prejudicii de vreo 200 de milioane de dolari și a fugit în străinătate, în 1923. Ajutorul său, consilierul juridic Charles F. Cramer, s-a sinucis. În 1925, Forbes a fost prins, judecat și condamnat la doi ani de închisoare și 10.000 de dolari amendă. Aceste povești au avut repercusiuni și asupra memoriei președintelui Harding, acuzat în februarie 1924, de bancherul new-yorkez, Frank Vanderlip, că ar fi obținut pe căi necinstite 300.000 de dolari.
Această acuzație venea însă după moartea președintelui, petrecută și ea în condiții suspecte. În vara anului 1923, Warren G. Harding (foto sus) efectua un turneu prin țară, în timpul căruia a primit un raport cifrat, cu privire la anumite afaceri de corupție de mare anvergură, raport în care era amintit și numele său. La 2 august 1923, pe când se afla la San Francisco, șeful statului a murit fulgerător.
Sinucidere? Crimă? Prima variantă oficială a fost aceea că moartea a survenit ca urmare a unei intoxicații cu crabi, ulterior mergându-se pe ideea că a fost vorba de un atac de cord. Declanșarea marii crize economice, în anul 1929, a scos la iveală numeroasele inginerii financiare și afaceri veroase care se făcuseră în anii anteriori, lucruri care au avut un rol decisiv în declanșarea crizei.
4. Insull - regele neîncoronat al orașului Chicago
Samuel Insull (foto jos), englez de origine, stabilit în S.U.A. a devenit un nume important în domeniul utilităților casnice și transporturilor în anii 20. Era membru în 85 de consilii de administrație, președinte a 65 de astfel de consilii, iar societățile lui aduceau un profit de un miliard de dolari pe lună! Era considerat regele neîncoronat al orașului Chicago.
Când a izbucnit criza în 1929, Insull a fost obligat să susțină cursul numeroaselor sale afaceri, astfel că toți banii de care dispunea au fost angajați în cumpărarea de acțiuni, dar nu a reușit să facă față fluxului extrem de mare al acestora și catastrofa s-a produs. La falimentul lui Insull au contribuit, în mare măsură, și inamicii săi din lumea afacerilor, mai ales cei din comunitatea S financiară de la New York.
Presiunea asupra lui a venit mai ales din partea lui Cyrus Eaton, un bogat bancher din Cleveland, care a cumpărat stocuri masive de acțiuni la societățile lui Insull. Acesta a încercat să contracareze acest gest, fără a reuși, ajutorul solicitat bancherilor din New York fiindu-i refuzat. Acuzat de evaziune fiscală și de folosirea inadecvată a fondurilor pe care le-a avut spre administrare, Insull a fugit din țară pentru a nu fi arestat.
După peregrinări prin Canada, Franța, Grecia, Turcia, a fost prins și adus în Statele Unite, unde, spre surprinderea multora, a fost privit ca o victimă a depresiunii și a fost achitat de toate acuzațiile, după foarte puțin timp de stat în închisoare. Sărac și epuizat psihic, Insull a plecat definitiv în Franța, unde a murit pe 16 iulie 1938 într-o stație de metrou din Paris, în urma unui atac de cord. Suedezul Ivar Kreuger, „regele chibriturilor”, are una dintre cele mai interesante și totodată dramatice povești.
Kreuger controla producția mondială de chibrituri, având fabrici în peste 30 de state ale lumii și, pe lângă acestea deținând multe alte companii în alte domenii: telefonie, minerit, utilități, transporturi, domeniul forestier, bancar, cinematografie. Averea sa era estimată la peste 30 de miliarde coroane suedeze, în anul 1929. A fost văzut ca un adevărat „salvator al lumii”, acordând împrumuturi substanțiale după Primul Război Mondial unor state din Europa, Asia și America Latină, din dorința de a-și asigura monopolul asupra producției de chibrituri.
Kreuger a venit în Statele Unite, acțiunile firmelor sale fiind cotate la Bursa din New York. Criza izbucnită în anul 1929 a scos însă la iveală toate ingineriile financiare pe care le făcuse magnatul suedez pentru a-și spori averea, mergând de la falsificarea actelor de împrumut, măsluirea bilanțurilor financiare, tranzacții bancare frauduloase sau înființarea de bănci și companii fantomă. Nu a mai apucat să fie tras la răspundere, întrucât pe data de 12 martie 1932 s-a împușcat într-o cameră de hotel din Paris.
5. Andy Mellon - în loc de condamnare, promovare
Un alt caz care a făcut mare vâlvă a fost cel al lui Andy Mellon. Ministru de finanțe (Secretar al Trezoreriei – n.r.) sub trei președinți (Harding, Coolidge, Hoover), „Unchiul Andy” a fost acuzat de către democrați că, prin politica sa de impozitare, a urmărit sporirea propriei sale averi și a profiturilor companiilor sale bancare, petroliere și de aluminiu, încălcând legea care nu permitea unui ministru să fie angajat și în afaceri. S-a considerat că a avut un mare aport la căderea economică din 1929.
Hoover l-a demis, dar în loc să-l condamne pentru ceea ce a făcut l-a numit ambasador în Marea Britanie. David Liverman, Richard Whitney, G. Eastman, Otis și Mantis von Sweringen, au fost alți oameni de afaceri importanți care au avut mari probleme. Liverman, acționar majoritar la Philip Morris a falimentat în urma crahului. În 1934 a revenit cu succes în lumea afacerilor, pentru a ajunge din nou la sapă de lemn în 1939, fapt ce l-a determinat să se sinucidă în toaleta restaurantului Shery Nedherlands din New York.
6. Un președinte de bancă plătește taxe de... 18 dolari
Richard Whitney, „Regele strălucitor al Wall-Street-ului”, a fost președinte al Bursei între 1930 – 1935 și a fost condamnat pentru ilegalitățile pe care le comisese în timpul mandatului său la o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 5 și 10 ani, din care a efectuat vreo trei la celebra Sing-Sing, fiind eliberat condiționat în anul 1941. Frații Swerigen n-au scăpat nici ei de închisoare, la fel și Eastman, acuzați fiind de evaziune fiscală.
De altfel, aceasta era infracțiunea cea mai frecventă. Spre exemplu, Robert McComrick, proprietarul uneia din cele mai citite publicații din State, Chicago Tribune, plătea taxe pentru toate proprietățile și veniturile sale, de doar 1.515 dolari, în timp ce S.J.T. Strauss, președintele băncii cu același nume plătea doar... 18 dolari. Resentimentele față de marii afacerioti au devenit foarte mari în anii 30.
Foto sus: Președintele Warren G. Harding îi dă Secretarului Trezoreriei, Andy Mellon, un cec în schimbul a trei certificate de economii de trezorerie (© Library Of Congress)