Titus Manlius, consulul roman care și-a condamnat fiul la moarte

Tradiția spune că pe la 753 î. Hr. au fost doi frați care s-au luptat pentru o stăpânire și ar fi învins Romulus, noua localitate devenind renumita Romă. Inițial au fost niște sate situate pe renumitele coline în număr de șapte, cele ce erau ușor de apărat și ofereau condiții bune de trai în raport cu zona mlăștinoasă ce se dezvolta în timpul ploilor masive. Fluviul Tibru putea să fie util la transport de mărfuri și ca o barieră militară, dar era și un blestem în sezonul ploios, un ciclon venind din Mediterana transformând totul într-o uriașă baltă, sursă de miasme pentru boli.

Roma nu părea să aibă un viitor deosebit în raport cu centrele urbane din epocă și chiar avea o arhitectură modestă, cu multe clădiri din lemn. Nici resursele naturale nu erau deosebite pentru a susține campanii militare cu efective numeroase și la mari distanțe. Totuși, a reușit treptat să cucerească întreaga peninsulă și apoi să treacă la distrugerea oricărui stat din bazinul Mării Mediterane. Oare cum a fost posibil?

Au existat păreri că forța de izbire a legiunilor era de neoprit prin descoperirea de tactici ce scoteau din luptă mase de militari inamici. Mașinile de război pentru asedii sau care aruncau la mare distanță sulițe și proiectile în timpul luptelor ar fi fost un alt factor al succesului istoric. Există informația că militarii romani au adoptat în secolul al IV-lea î. Hr. scutul cu formă alungită în locul celui rotund și astfel trupul era mai bine protejat împotriva loviturilor de săgeți sau în luptele corp la corp. Se pierdea ceva din mobilitate, dar scădea numărul de victime și gravitatea rănilor.

Explicația nu are legătură cu mecanismul militar și se regăsește în opera De la fundarea Romei a renumitului Titus Livius. Consulul Titus Manlius Imperiosus Torquatus ducea o luptă împotriva latinilor ce nu doreau să se supună în faza incipientă de dezvoltare a orașului și a dat instrucțiuni clare să se acționeze la ordin.

Titus Manlius, fiul comandantului militar și unul din cei doi conducători ai statului, a pornit la atac și a reușit să facă o faptă de vitejie. A intrat în duel cu Geminus Metius, un călăreț renumit din rândurile latinilor, și a reușit să-l doboare. Armele i-au fost luate drept trofeu și aduse consulului drept dovadă că are în familie un vrednic urmaș. Spre surprinderea soldaților, tatăl a spus clar că fiul se face vinovat de încălcarea disciplinei militare, cea care a adus gloria statului, și a dat poruncă să fie executat imediat.

Ordinul a fost îndeplinit iute de către subordonați, cei care poate au înțeles că puterea armatei romane stătea în acțiunile colective și organizate temeinic. Exemplul sângeros dat a fost suficient pentru a obține victoria în decisiva confruntare de la poalele Muntelui Vezuviu.

Armata romană a putut să domine lumea prin menținerea disciplinei și trupa se supunea liderilor care dădeau dovadă de energie și fermitate. Mașina militară era imposibil de oprit de către forțele inamice în astfel de situații. Atunci când s-a trecut la un trai comod și la căutarea cu orice preț a arginților, statul roman a început să se destrame. Disciplina manliană a contribuit la expansiunea Romei în peninsulă și a pus bazele ofensivelor dincolo de limitele geografice cunoscute de conducătorii Senatului.

Titus Manlius Imperiosus Torquatus a fost apreciat de cei în vârstă pentru reușitele militare ce aduceau glorie Romei, dar tinerii au îl ocoleau ca pe un vărsător de sânge fără milă și limite. Titus Livius amintește că Bătălia de la Muntele Vezuviu împotriva latinilor a fost un măcel de ambele părți în stilul plăcut al consulului. Gloria unui imperiu se ridică prin sânge și durere pentru a cădea cândva în praf și uitare.

_{Foto sus: Titus Manlius își condamnă fiul la moarte. Pictură de Alexandre-Romain Honnet, din 1799 (© Wikimedia Commons)}