Tanzimatul - reforma dezastruoasă care a condus la prăbușirea Imperiului Otoman
Abia acum, cînd m-am pus la punct cît de cît cu Istoria Imperiului Otoman, îmi dau seama de ce nenorocire e responsabilă abordarea istoriei noastre în sine, fără o minimă înscriere în context continental şi mondial.
Dubla alegere a lui Cuza apare cultivată la noi ca lovitură dată de Patrioţii români Imperiului Otoman printr-o şmecherie:
Exploatarea Convenţiei de la Paris în zona sa de pete albe.
Trucul a fost folosit la îndemnul Franţei care, evident, şi-a dat acceptul înainte ca moldo-valahii să-l concretizeze. El însă a avut succes şi pentru că Imperiul Otoman sub Abdulmecid I, iniţiatorul Tanzimatului, se afla în plin proces de reforme – dezastruoase – menite a arăta Occidentului că Turcia se conformează normelor europene.
În Istoria Imperiului Otoman, Tanzimat e denumirea dată unui Proces de Reforme, început prin Proclamaţia citită în grădina Gulhane de Sultanul Abdulmecid, în ziua de 3 noiembrie 1839.
Documentul – numit și Tanzimât Fermânı’ (Firmanul reorganizării) – prevedea angajarea Imperiului în reforme structurale, menite a transpune în lumea şalvarilor şi a haremului regulile lumii în care oamenii poartă redingotă şi în care mai mult de o persoană feminină ca nevastă se numeşte bigamie.
Sînt cercetători care pun acest angajament pe seama revoluţiei petrecute în conştiinţa nomenclaturii otomane că Imperiul se prăpădeşte dacă nu se occidentalizează total şi peste noapte.
Mult mai apropiată de adevăr e ipoteza că nomenclatura a vrut prin Reformele anunţate să intre în graţiile Marilor Puteri Occidentale.
În planul junglei europene, Imperiul Otoman era pîndit de Rusia, noua Stea a politicii continentale, pentru a fi rupt în bucăţi şi halit în bătăile de clopot ale bisericilor pravoslavnice.
Faţă de acest pericol Imperiul avea un singur salvator: Occidentul.
Şi pentru că Occidentul făcea presiuni ca Imperiul să se europenizeze, nomenclatura s-a apucat de Reforme.
A ieşit un dezastru prin care Imperiul s-a prăbuşit de-a binelea.
Preluate pe nemestecate de la o altă Lume, în care legile aveau drept temelie experienţa a decenii de încercări reuşite şi nereuşite, regulile occidentale au fost aplicate strîmb în lumea de secol întîrziat a Imperiului Otoman.
Dincolo de influenţa acestui proces asupra relaţiei dintre Principate şi Puterea suzerană, se poate medita serios în marginea acestei realităţi istorice.
Pînă nu demult atotputernicul Imperiu Otoman, cel care făcea Occidentul să-i clănţănească dinţii de spaimă, se gudura pe lîngă Occident acum pentru a-l convinge că uite, el e Băiat cuminte, face reformele cerute de Marile Puteri.
Foto sus: Reintroducerea Constituției din 1876, ca urmare a Revoluției Tinerilor Turci: Sultanul Abdul Hamid al II-lea și Marele Vizir și acordă libertate unei figuri feminine idealizate, care reprezintă Turcia, ale cărei lanțuri sunt zdrobite. Litografie grecească de Sotiris Christidis. (© Wikimedia Commons)