Ștrandul Lido, „o mică și elegantă bijuterie” în Bucureștiul interbelic

În vara anului 1936, bucureștenii care înfruntau căldura dogoritoare se puteau refugia în apa răcoritoare a ștrandurilor. Însă opțiunile nu erau prea multe. În Capitală, în acel an funcționau numai patru ștranduri: Kiseleff, Tirul, Obor și Lido.

Ștrandul de la Lido, hotel inaugurat în 1930, pe Bulevardul Magheru din București, era descris în articolul „Ștranduri – Capitala la aer, pe nisip, în apă”, publicat în ziarul „Vremea”, din data de 30 august 1936, drept „o mică și elegantă bijuterie pe brațul agitat al bulevardului”.

„Pe bulevardul cel mai zgomotos al Capitalei, unde copacii sunt înlocuiți cu construcții de beton, adierea cu miazmele de benzină și cauciuc ale mașinelor, soarele cu luminile artificiale ale ferestrelor, s-a sintetizat într-un loc mărunt părți de natură alungată de necesitățile civilizatorii moderne — ștrandul Lido. Probabil că arhitectul acestui ștrand a fost silit de topografia locului să-și concentreze larga viziune estetică. Planificatorul de monumentale construcții a fost nevoit să lucreze în mic, să devie un bijutier. Lido e o mică și elegantă bijuterie pe brațul agitat al bulevardului.

Un bazin dreptunghiular de mozaic albastru în care trupurile de bronz mobil se împodobesc cu safire de apă, topaze de soare, diamantine fericiri. În laturi, scări înalte de piatră duc spre umbrele verzi ale iederilor. În fund, o trambulină adâncește o prăpastie spre fericire. În latura opusă, în jurul meselor umbrite de exotice umbrele, siropurile infuzează prin paie răcoare aromată. Aici nu atât biletul cumpărat dă dreptul la acces, ci mai mult cumpărătorii însiși. E ștrandul numai al tinereții, al acelor exemplare umane sculptate perfect sau cu șâc de natură și privilegiate de origină și situație socială.

Aici Venera și Adonis au recăpătat mobilitatea și grația mușchilor și formelor, au spart zidurile înăbușitoare ale muzeelor și au alergat zglobii și șoptitori. Două brațe înlănțuite își înlănțuie sentimentele în tăceri visătoare, doi ochi azurii pictează contemplații de azur, două piepturi bătânde bat acelaș ritm. De pe trambulină un tânăr întinde brațele și cuprinde o lume de imagini. În apă o tânără își cârlionțează părul și glasul.

Pe piatră, un trup se vopsește cu pensula de raze, privește la pulpele unei fete și poetizează instinctul. La mese un grup fumează, râd, glumesc. Nici un gând instrospectiv, nici o grijă care să depășească laturile bazinului, nici un sentiment cuprinzător de lume. Ei, cu lumea lor circumscrisă în spațiul ștrandului.

La Lido — ștrandul bijuterie, au acces numai acei a căror trupuri sunt bijuteriile naturii și posedă pe cele ale societății”, scria ziarul Vremea, conform Arhivelor Naționale ale României.

_{Foto: Ștrandul Lido (© Arhivele Naționale ale României, Colecția Documente Fotografice, FI, 3651)}