Sindrofii, serate, baluri în Bucureștiul de odinioară

Despre lucrarea „București și bucureșteni de ieri și de azi” (Editura Universul, București, 1945), autorul, Victor Bilciurescu, spunea că „nu năzuiește să fie decât o icoană fidelă a Bucureștiului și bucureștenilor trăiți și văzuți de mine în decursul acelor trei pătrare de veac, cu îngăduința unor reflecții personale asupra cutărui eveniment sau cutărei figuri bucureștene, și atunci întemeiate și sprijinite de dovezi”. Noi ne-am oprit asupra acelei părți care reflectă modul în care se desfășurau petrecerile simandicoase din Capitala țării.

Viața patriarhală din interiorul căminului nu excludea vizitele și petrecerile în cercul familiei și al cunoștințelor, nici în cercul mai larg al seratelor și balurilor, fie particulare, fie publice. De obicei, iarna se frecventau seratele, așa-numitele „soarele”, balurile și balurile mascate ce erau atunci la mare cinste și la care luau parte cele mai alese fețe boierești. Era o întrecere febrilă între măscile femenine și cele masculine de a provoca convorbiri din cari să se poată ghici cine se ascunde sub cutare mască, sau cutare domino, ce izbuteau să se distingă prin reușita mascării și inteligența dialogului în sprintenă vervă.

Balurile acestea mascate aveau farmecul lor când se petreceau în saloanele particulare ale elitei bucureștene; transpalntate însă în săli publice, nu mai prezintau același interes și nici distincția și corecta ținută a celorlalte. Sindrofiile se petreceau în cerc mai intim și găteala era mult mai puțin pretențioasă ca găteala pe cari o reclamau seratele și mai cu seamă balurile, unde ținuta trebuia să fie de severă rigoare, când ele se anunțau cu ținută de mare decoltaj (grand decolte) pentru doamne și cu ținută de gală pentru domni.

Balurile acestea obicinuite numai în lumea aleasă, au avut și ele un mic istoric al lor. La Curte, se da în carnaval un singur bal pe timpul domniei lui Cuza Vodă, iar sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de revelion, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ținea ca el să aibă un caracter mai popular, de vreme ce erau invitați și furnizorii Curții; cel de-al doilea bal însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrâns de invitați: guvernul, înalții demnitari, miniștrii reprezentanți ai Statelor streine, ofițerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului imperial din Berlin unde uniforma militară avea primul pas.

Suveranii își făceau intrarea în saloane pe la ora 10, când începea și jocul, în care timp regele se întrețenea cu cei mai de seamă invitați, iar regina cu doamnele acestora. La miezul nopții se servea masa pe reprize în sala de jos și coborârea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmați de cortegiul strălucitor de eleganță și de podoabe scumpe purtate de doamne și de distincțiunile lucitoare de pe uniforme și fracuri; defilarea acestora pe scări era o priveliște din cele mai atrăgătoare pentru ochiu, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor și lampadarelor. Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanței fiecăreia.

Regele și Regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitații petreceau până spre zori, jucând, reconfortându-se la masă sau la bufet, afară bineînțeles de invitații politici, senatori, deputați, sau înalți dregători, cari discutau politică, în așteptarea consoartelor cari nu puteau părăsi balul, având promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

O primă impresie pe care țin s-o redau, este aceea a atitudinii pe care o aveau anumiți bărbați de stat și oameni politici ai noștri în timpul convorbirii ce aveau cu regele. Așa de pildă, generalul Gh. Manu, care se spune că fusese coleg la o școală militară germană cu regele Carol, avea o poziție respectuoasă dar degajată; Niculae Fleva (așa numitul „tribun al poporului”) o atitudine și mai degajată; Petre Carp aproape ireverențioasă; Take Ionescu corectă; Titu Maiorescu la fel; Dem. A. Sturdza cât se poate de reverențioasă; de altfel conu Mitiță avea o considerabilă stimă pentru regele Carol, căruia la ceremonii oficiale, în prezența întregei asistențe, întâmpina pe rege sărutându-i mâna, ceia ce obliga să facă și pe subalterni, așa cum s-a întâmplat cu prilejul unei călătorii a regelui pe Dunăre, când a obligat pe prefecții de județ din orașele unde acosta vaporul regal, să sărute mâna regelui, iar pe unul (pare-mi-se cel de Ialomița) l-a destituit fiindcă a avut curajul să încalce această dispozițiune.

Marghiloman mi s-a părut excesiv de protocolar, cu plecăciunile ce făcea cu bustul corpului în unghiu drept, cu fie ce „da” sau „nu”. Altă impresie am cules de pe urma constatării absenței permanente a unor demnitari pe cari la nici un bal dela Curte, la nici o ceremonie oficială, indiferent dacă asista sau nu regele, sau un membru al familiei regale, nu i-am văzut vreodată. În această categorie erau: Lascăr Catargiu, Eugeniu Stătescu, Gh. Panu, Theodor Rosetti fratele domniței Elena Cuza, Nicolae Blaremberg și Vasile Lascăr.

Baluri în mare cinste mai erau în București în câteva case mari, cum erau cele ale prințului Suțu, la Linche, la Crissoveloni (...). Balul dela Suțu, în casele unde a fost până mai deunăzi primăria centrală a Municipiului, în fața spitalului Colțea, era unul din cele mai pretențioase baluri din vremea aceia, nu numai fiindcă amfitrionii erau foarte parcimanioși la invitați, nu numai fiindcă acest Suțu purta pe atunci titlul de prinț și pe frontispiciul palatului avea zidit blazonul familiei, nu numai fiindcă ducea o viață cu adevărat princiară: avea atelaj scump cu doi cai frumoși de rasă, cu trăsură deschisă sau închisă în formă de landou, care apărea la Șosea, cu arnăut la spatele trăsurii cu livrea cu marcă pe capră și cu un câine de rasă la picioare; iar curtea palatului mult mai mare și cu mai multă vegetație ca astăzi, întreținea un parc bine îngrijit prin care se plimbau păsări exotice de tot felul, la care priveau toată ziua și obicinuiții trecători și cei în trecere prima dată pe strada aceia; era, ziceam, unul din cele mai pretențioase baluri, nu numai pentru motivele de cari pomenii, ci mai cu seamă pentru considerația că treceai drept om de lume, drept un arbitru al eleganței și al manierelor alese, dacă ai fi frecventat măcar o singură recepție sau un bal la Suțu, frecvență ce conta ca un titlu de noblețe.

Mi-aduc aminte că a trebuit, ca să primesc o invitație la un bal la Suțu, în prealabil să depun de vreo partu ori carta de vizită, și nu în ajunul balului, ci cu mult înainte, prevenit fiind de un obicinuit al casei, că acele cărți de vizită din ajun, alcătuiau o evidență de dorința de a fi printre părtașii balului și nu de a întreține relații de curtenie față de gazdă. Balurile dela Filipascu Linche (Lenș) din casa de pe fosta Calea Dorobanților și balurile din casa Crissoveloni de pe str. General Budușteanu, nu le-am frecventat.