Secretul Operațiunii Neptun. Salvarea tezaurului României și pierderea lui pentru a doua oară

În vara anului 1944, departe de urgia războiului, Mănăstirea Tismana cunoștea dintr-o dată un nou soi de activitate, deosebită de rutina de secole a vechiului așezământ. Era vorba despre o inițiativă lăudabilă a autorităților care hotărâseră, în ciuda greutăților vremurilor, să acorde atenție monumentului istoric și să înceapă lucrări de restaurare și renovare. Chiar dacă era război, renovarea Mănăstirii Tismana, cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, având o continuitate istorică de 600 de ani, nu putea să ridice mari semne de întrebare. Echipe de muncitori și-au făcut apariția în peisaj și camioanele cu materiale de construcție au început să facă naveta spre Tismana, așa cum se întâmplă când se deschide un șantier. Localnicii s-au obișnuit curând cu ideea și nimeni nu a mai dat atenție lucrărilor de la mănăstire. Dar povestea cu restaurarea nu era decât o legendă menită să acopere una dintre cele mai secrete operațiuni românești din timpul Războiului, ascunderea tezaurului Băncii Naționale, Operațiunea Neptun.

Evident, codul nu avea nicio legătură cu marea sau cu marina, era tot o metodă de inducere în eroare. Dacă cineva ar fi aflat ceva despre o operațiune cu iz maritim, ar fi cercetat mai departe această pistă, departe de semnificația reală a operațiunii.

Operațiunea Neptun a fost un succes și secretul a fost extrem de bine păstrat. Aurul a fost transportat la Mănăstirea Tismana în iulie 1944. Camioanele care ar fi trebuit să fie încărcate cu ciment, cărămizi și alte materiale pentru renovarea așezământului au adus la Tismana 192 de tone de aur, dintre care 3 tone reprezentau aur din tezaurul Băncii Poloniei rămas în custodia BNR în urma ocupării Poloniei și tranzitului prin România a valorilor poloneze în 1939. 

Comoara din peşteră. La propriu.

Aurul a fost depozitat inițial în pivnițele mănăstirii. Ulterior s-a decis, pentru mai multă siguranță, ca tezaurul să fie mutat într-o peșteră din apropiere. Grota a fost amenajată în acest scop și, în septembrie, casetele cu aur au fost depozitate aici. Intrarea a fost zidită folosindu-se un ciment de culoare apropiată de culoarea stâncilor de la intrarea în peșteră. 

Tezaurul României și cele trei tone de aur din tezaurul Poloniei vor sta trei ani în peștera de la Tismana, fără tulburare din cauza marilor schimbări istorice prin care a trecut țara în aceste vremuri. Nici trupele germane, nici Armata Roșie nu s-au apropiat de locul comorii. În 1947 a avut loc transportul aurului înapoi la București. 

Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului român în perioada 5 septembrie 1940-23 august 1944

Timp de o jumătate de secol nu s-a mai vorbit despre acest lucru, până când BNR a decis să se implice pentru readucerea în memorie a ceea ce s-a întâmplat cu tezaurul în anii tulburi ai războiului și imediat după aceea. 

În această vară, pe 26 iulie, în prezența guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, și a Mitropolitului Olteniei, Irineu, Banca Națională a inaugurat în peștera de la Tismana un muzeu care vorbește despre povestea aurului. Peștera a fost din nou amenajată, de data asta pentru a găzdui un muzeu și nu pentru a adăposti casetele cu aur. Din nou, muncitorii au lucrat în peșteră după mai bine de 70 de ani. Iar lucrările au fost mult mai complexe. 

La prima amenajare s-a canalizat pârâul din peșteră și s-au astupat hornurile naturale. A fost construită o platformă de lemn pe care s-au depozitat cele peste 4000 de casete, apoi s-a zidit gura peșterii. Au fost puse și încărcături explozive pentru ca în caz de pericol iminent peștera să fie detonată. Când s-a deschis din nou grota, în 1947, s-a văzut că natura a fost mult mai puternică decât se crezuse. Peștera fusese inundată, unele casete distruse de apă, dar, bineînțeles, aurul nu avusese de suferit și a fost recuperat în întregime. Acum lucrările au durat aproape trei ani și cea mai mare problemă care a trebuit să fie rezolvată a fost devierea cursului de apă care inunda peștera.

Cine și de ce a luat decizia riscantă de ascundere a aurului?

Dar să o luăm de la început și să vedem cum s-au derulat etapele Operațiunii Neptun și cine au fost cei implicați.

Istoricul Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR și specialist în istoria tezaurului, precum și membru al Comisiei mixte româno-ruse pentru chestiunea tezaurului românesc trimis la Moscova în Primul Război Mondial, explică modul la care s-a ajuns la Operațiunea Neptun:„După 1942, bătălia de la Stalingrad, și după 1943, bătălia de la Kursk, era clar că războiul are un singur sens, și atunci instituțiile statului român, Banca Națională, în colaborare cu alte instituții, au început să se gândească ce e de făcut. Au apărut mai multe idei, mai multe școli de gândire, ca tezaurul să se ducă la un stat aliat și să fie păstrat acolo, și au început tratative cu Elveția și cu Turcia. Ambele tratative au fost fără succes, am fost politicos refuzați. Politica de a duce tezaurul la un stat-prieten nu a reușit, la un stat din sud nu a reușit, și a rămas problematica locală, să-l ducem într-o zonă din țară. De ce la Mănăstirea Tismana? Deoarece s-a creat o legendă, fiind cea mai veche mănăstire românească, cea mai importantă din acea zonă:să se restaureze prin lucrări, prin lucrări de restaurare, împreună cu Ministerul Culturii, Direcția Monumentelor Istorice. Se aduceau materiale, mijloace mecanizate, muncitori, și acesst dute-vino n-ar mai fi ridicat semne de întrebare. Era o acoperire pentru această operațiune de cod numită Neptun, pentru a trage ideea spre mare și a-i deruta pe cei care auzeau de ea”.

Sediul Băncii Naționale a României (București)

Mutarea a 200 de tone de aur necesita aprobarea de la cel mai înalt nivel. Implicarea a fost pe măsură. 

„Încă din 1943 se luase hotărârea ca tezaurul să fie scos din București fiindcă era clar că Bucureștiul va fi ocupat și, în felul acesta, era un mare pericol ca tezaurul să se piardă. Decizia finală a fost luată de Guvernul condus de Ion Antonescu, avându-l ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Externe într-o perioadă pe Mihai Antonescu, împreună cu Ministerul Apărării Naționale și cu șeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, împreună cu cei doi șefi ai Marelui Stat Major, generalii Socrate Mardare și Ramire Enescu, împreună cu Ministerul Culturii, Direcția Monumentelor Istorice, împreună cu Societatea de Căi Ferate și, bineînțeles, împreună cu Banca Națională. Toate aceste organisme au cooperat, s-au așezat la masă, au elaborat planurile și a început operațiunea din vara lui 1944, pe cale ferată:tonele de aur au fost transportate până la gara Târgu Jiu. Cei implicați aveau întâlniri regulate, erau prelucrați să nu dezvăluie secretul operațiunii. Cei din Banca Națională erau funcționari de elită, care se școliseră în școala aceasta de mare valoare a Băncii Naționale, dovadă că nu s-a scurs niciun fel de informație. Societatea de căi ferate a pus la dispoziție garniturile, au ajuns în orașul Târgu-Jiu și, de acolo, cu camioane Skoda-Tatra au fost duse până la Tismana. Și lumea vedea cum se cară nisip, ciment, cărămizi. Pentru început, aurul a fost descărcat în incinta mănăstirii, cum intrăm în curtea interioară, în pivnița de astăzi a mănăstirii, pentru rapiditate. În perioada asta s-a amenajat peștera, grota, la 50 de metri de intrarea principală. Aurul era în niște casete de lemn, niște lăzi din lemn, bine ancorate cu mânere din sfoară, bine bătute în cuie, numerotate, cântărite, totul în regulă și duse în peșteră”, spune Cristian Păunescu.

Aventura aurului polonez

Pentru a face lucrurile și mai complicate, la Tismana a ajuns și o parte din aurul polonez. E o istorie palpitantă aici:o parte a acestuia a tranzitat România în septembrie 1939, altă parte, mult mai mică, cele trei tone, a ajuns la Tismana împreună cu aurul românesc. Povestea aurului polonez are lumini și umbre și suscită discuții și abordări diferite și în ziua de azi. Cristian Păunescu a cercetat problema și a publicat volume pe această temă. 

„Aurul polonez a tranzitat România după 17 septembrie 1939, când Bank Polski trebuia să-l evacueze din calea ofensivei germane și apoi rusești și s-a luat hotărârea de a se da liber pentru acel aur de către organele românești. Transportul ajuns în Portul Constanța și de acolo a fost dus la Constantinopol, pe malul asiatic. Pe un vas britanic care fusese transformat pentru acest convoi. Tezaurul Băncii Poloniei reprezenta în total 83 tone de aur care au tranzitat România. Din această cantitate, un prim transport, de 80 de tone, a plecat la Constantinopol și un al doilea transport, de 3 tone, a rămas în custodia României. De ce a rămas în custodie? Deoarece la punctele de frontieră exilații polonezi veniseră cu valută poloneză, respectiv cu zloți. Zlotul nu mai avea putere circulatorie, Polonia nu mai exista ca stat, dar Banca Națională și statul român au înlesnit acest schimb zlot-lei la un curs foarte favorabil pentru zlot. Un zlot, 24 de lei. Tot acest schimb a provocat mari pierderi Băncii Naționale și atunci Banca Națională a cerut, prin Guvern, ca să se constituie un gaj, un depozit în consignație, până la sfârșitul evenimentelor – și partea poloneză a acceptat acest lucru, 3 tone de aur brut au rămas în România. Cantitatea brută era de trei tone, iar cantitatea netă era de 2, 7 tone. Diferența este dată de greutatea lăzilor. Banca Națională, dovadă că a luat numai în consignație, n-a desfăcut până la sfârșitul războiului lăzile, ele s-au păstrat intacte.

Intrarea în Mănăstirea Tismana

Aurul a fost returnat. După ce s-a dus la Tismana și s-a întors cu aurul românesc, în 1947, printr-o hotărâre care excedat voința românească, și știți bine cine juca atunci în așa-zisul lagăr socialist, s-a hotărât ca cele 3 tone să se întoarcă și ele în Polonia, și s-au trimis două avioane militare poloneze care au ridicat aurul și l-au dus. Nu s-a mai făcut nicio compensare și s-a semnat un tratat prin care părțile au declarat că n-au nicio pretenție una față de alta. Pentru România a fost un mare efort să ții aproape 100.000 de exilați, să le oferi cazare, masă, asistență medicală, școli pentru copiii lor”.

De ce era o cantitate atât de mare de aur în tezaurul românesc?

Tezaurul României fusese pierdut în totalitate în urma trimiterii lui la Moscova, în 1916. Cum se face că, în 1944, tezaurul înregistra aproximativ 200 de tone de aur, cea mai mare cantitate pe care a avut-o România vreodată? Cantitatea de aur provenea în principal din schimburile comerciale ale României cu Germania nazistă. Petrolul și grâul românesc au fost plătite cu aur.

„În cărțile editate de Banca Națională se dă un tabel cu evoluția anuală a stocului de aur. Și aici vom vedea că România a ieșit din război cu 242 de tone de aur, cea mai mare cantitate din istorie, deoarece România a condiționat tot comerțul cu Reich-ul german prin plata tuturor produselor furnizate de partea română cu plata în aur într-o bancă elvețiană, Union de Bank Swisse. Iar procedeul era următorul, să înțelegeți că România a reușit ce aproape nimeni n-a reușit în raporturile cu Hitler:în momentul în care partea germană dorea furnizări, și era un contract în acest sens, combustibil, lemn, cereale și alte produse, ea livra în contul Băncii Naționale de la Union Bank Swisse cantitatea în aur echivalentă cu costul transporturilor. În momentul când cantitatea de aur intra în contul nostru de la Union Bank Swisse primeam o telegramă, și atunci plecau garniturile, deci cu o plată în avans. De ce? Fiindcă moneda germană, Reichmark, avea un curs forțat, prost pentru partener, și mareșalul Antonescu n-a vrut niciun fel de hârtie fără niciun fel de valoare, sau cu valoare aleatorie sau impusă, ci a vrut numai cu o marfă rară care și acum își păstrează mitul și mistica, aurul. Cursul se făcea raportat la cursul aurului față de dolar, la cursul zilei. Costa în dolari atâta, noi avem cursul de la Bursa din Londra, și făceam echivalentul în aur”, punctează Cristian Păunescu. 

Totuși, povestea tezaurului se termină prost pentru România. Tezaurul ajunge tot la ruși.

Deși Operațiunea Neptun a fost un succes și aurul s-a întors neatins la BNR, soarta aurului românesc a împărtășit soarta țării, a ajuns tot la ruși. Ocupația rusească a impus plata unor despăgubiri imense de război, iar regimul comunist de la București a făcut foarte multe plăți în aur pe lângă despăgubirile plătite în petrol, grâu, lemn, produse industriale. URSS a impus și cheltuieli militare statelor de la Varșovia, de achiziții de armament sovietic, pe care România l-a plătit apelând tot la rezerva de aur. Așa s-a ajuns ca, la zece ani de la terminarea războiului, tezaurul României să mai aibă 50 de tone de aur. 

Acesta este doar un fragment din aventura tezaurului României, un fragment pe deplin ilustrat de Muzeul de la Tismana. Dar povestea continuă. Numărul din decembrie al revistei „Historia Special” este dedicat în întregime povestei tezaurului românesc, de la înființarea BNR, pierderea lui la Moscova, Al Doilea Război Mondial și până astăzi.