Şarlota, principesa cremelor

Ouăle, zahărul, gelatina, vanilia, făina și laptele sunt ingrediente comune din care se pot prepara o mulțime de rețete de prăjituri care mai de care mai delicioase. Printre ele, și șarlota, un desert cu blat copt în cuptor și cremă, care poate fi servit cald sau rece și a cărui origine este controversată încă. Şi pentru că a străbătut o istorie lungă şi transcontinentală nu e de mirare că are atâtea forme, feluri, arome şi dichisuri. 

După unii istorici, prăjitura ar fi fost la origine felul de mâncare medieval a cărui denumire era charlyt(mâncare cu cremă, în engleza veche). În secolul al XV-lea, mâncarea cu carne numită charletsera foarte populară. Bucătăria elisabetană cunoaşte un tip de desert care-i seamănă:pişcoturi sau felii de pâine unse cu cremă. O reţetă de la 1598 vorbeşte despre un fel de mâncare a cărui componentă principală este crema din diferite ingrediente:„Pişcotul este aromat cu vin alb sau sherry (vin de Xerxes) şi este acoperit cu cremă şi frişcă”.

După cum susţine Oxford English Dictionary, prima atestare a șarlotei apare în 1796 și, în următorul deceniu, găsim cel puţin o reţetă de şarlotă cu mere, „o prăjitură maro cu înveliș crocant și miez moale din piure de mere”.

După alții însă, desertul ar fi luat numele soției regelui George al III-lea al Marii Britanii, regina Charlotte (1744-1818), mare cultivatoare de mere, de aici şi întreaga bibliotecă de reţete de şarlote cu mere, pere, piersici şi alte fructe.

În 1807, o altă rețetă asemănătoare presupune tăierea mai multor felii de mere foarte subțiri, care sunt puse peste bucăți de pâine albă tăvălită în unt;acest blat este întins în vasul de copt. De altfel, rețeta clasică avea la bază un blat din pâine albă (sau straturi de pesmet) înmuiată în unt umplut cu piure de fructe (mere, caise, pere) sau diverse creme.

Nenumărate istorii, nenumărate variante

Varianta rusească a prăjiturii a fost inventată în 1802 de bucătarul francez al regelui George al IV-lea, Marie-Antoine Carême (1784-1833), care ar fi numit astfel desertul în onoarea singurului copil al regelui, prinţesa Charlotte de Walles (1798-1817). În această variantă, desertul este o cremă pusă într-o matriță căptușită cu pișcoturi.

Alţii pretind că prăjitura îşi trage numele de la Charlotte de Prusia (1798-1860), împărăteasă consoartă a Rusiei, soţia ţarului Nicolai I şi mama ţarului Alexandru II.

O altă informație despre acest desert este oferită de Enciclopedia americană de mâncare și băutură, unde se spune că varianta nord-americană a șarlotei – care pierde din farmecul unei operaţiuni gastronomice complexe şi apetisante, dar câştigă în eficienţă – include o simplă bucată de cozonac sau pandişpan unsă cu frișcă, peste care este rasă, uneori, și ciocolată, ornată apoi cu o cireașă. Prăjitura este populară mai ales în orașele din estul Statelor Unite, într-o variantă de prezentare în care prăjitura este îmbrăcată într-un carton circular care, prin răsucire, împinge prăjitura în sus pentru a putea fi consumată.

Noi, românii, numim şarlotă prăjitura cu blat pe care se întinde o cremă, apoi un strat de jeleu, după care se ornează cu frişcă. Sau crema de ciocolată pusă într-un vas mărginit de pişcoturi înmuiate în rom. Sau, pur şi simplu, o prăjitură-jeleu dintr-un litru de lapte, trei linguri de cacao, două de făină, patru ouă, o lingură şi jumătate de unt şi îndulcitor. Se amestecă tot (mai puţin untul), se lasă pe foc până se îngroaşă, se adaugă untul şi se pune în pahare, la rece. Se poate orna cu frişcă. Un lucru e cert:şarlota pare să fie dacă nu ţarina deserturilor, cel puţin principesa lor. Cu atâtea istorii, nu e de mirare că astăzi şarlota a ajuns să însemne mai multe tipuri de prăjituri, una mai bună decât cealaltă.