«Roșii» versus «Albi»: Războiul Civil Finlandez (ianuarie – mai 1918)

La scurt timp după proclamarea independenței Finlandei (6 decembrie 1917) și recunoașterea noului stat de Rusia Sovietică, Franța, Suedia și Imperiul German (4 ianuarie 1918), Dieta finlandeză a proclamat neutralitatea țării (8 ianuarie). Însă, Finlanda nu a putut evita conflictul militar pe teritoriul său, noul stat alunecând rapid într-un război civil, un conflict sângeros între „Roșii” (forțe de stânga, grupate în jurul social-democraților) și „Albi” (forțe de dreapta, conservatoare și naționaliste, care dețineau controlul asupra Senatului). Războiul civil a sfâșiat societatea finlandeză în perioada ianuarie – mai 1918.

În lipsa unor forțe armate și polițienești finlandeze, încă din 1917 au fost formate o serie de grupări paramilitare. Până la începutul anului 1918, „Gărzile Civice” („Albe”), aflate sub controlul forțelor politice conservatoare, numărau curca 40.000 de recruți, în timp ce „Gărzile Roșii”, aflate inițial sub conducerea social-democraților, se ridicau la circa 30.000 de oameni.

Pe 12 ianuarie, autoritățile de la Helsinki au inițiat formarea unei forțe polițienești, sarcină încredințată lui Carl Gustaf Emil Mannerheim, un fost general Armatei Imperiale Ruse întors recent de pe frontul românesc. Acesta a trecut imediat la reorganizarea Gărzilor Civile, care au fost declarate trupe guvernamentale. Noile forțe aveau sarcina de a restabili ordinea și a dezarma și expulza trupele rusești de pe teritoriul finlandez. Mannerheim a schimbat numele gărzilor civile în „Armata Albă Finlandeză”. Gărzile Roșii, conduse de Ali Aaltonen, au refuzat să recunoască această decizie și au înființat o autoritate militară proprie.

Războiul Civil Finlandez a început în urma unor incidente independente care s-au desfășurat în trei zone diferite ale țării: „Gărzile Roșii” din Helsinki au primit ordinul de mobilizare și începere a Revoluției (26 ianuarie), la Viipuri (în sud-estul Finlandei) „Roșii” și „Albi” au început luptele pentru controlul orașului aflat la granița cu Rusia, iar în ziua următoare. Pe 28 ianuarie, trupele conduse de Mannerheim au dezarmat 5.000 de soldați ruși în Ostrobothnia (vestul Finlandei). La începutul lunii februarie, cele două tabere erau clar conturate: fermierii și funcționarii publici sprijineau „Armata Albă Finlandeză”, în timp ce artizanii și muncitorii industriali și agricoli erau de partea „Gărzilor Roșii”.

„Roșii” preiau controlul în Helsinki

Pe 28 ianuarie, „Roșii” au înființat, la Helsinki, un guvern revoluționar, denumit „Delegația Poporului”, pentru a conduce „Republica Socialistă Muncitorească Finlandeză”. „Gărzile Roșii” au ocupat instituțiile guvernamentale din Capitală, o parte a Senatului și Guvernului „Alb” refugiindu-se în orașul Vaasa, din vestul țării. Condusă de Kullervo Manner, „Delegația Poporului” a proclamat decăderea Senatului din atribuțiile sale și înființarea unui Consiliu General al Muncitorilor. Președintele Senatului, Pehr Evind Svinhufvud, a reușit să fugă la Tallin și, de acolo, la Berlin.

Imediat după preluarea puterii în Capitală, Guvernul socialist s-a angajat să promoveze o serie de reforme sociale, iar Otto Ville Kuusinen, comisar pentru educație în „Delegația Poporului”, a elaborat o propunere de constituție influențată modelul elvețian și de Declarația de Independență a Statelor Unite. Conform acestui proiect, cel mai înalt for politic din Finlanda urma să fie un Parlament ales prin vot universal pentru un mandat de trei ani. Parlamentul desemna Guvernul („Delegația Poporului”) tot pentru un mandat de trei ani. Acest proiect prevedea pluripartitismul, libertatea presei libertatea de întrunire și de exprimare, folosirea referendumului pentru aprobarea și modificarea Constituției, precum și dreptul de inițiativă legislativă pentru cetățenii care strângeau 10.000 de semnături pentru o propunere.

Pe baza unor documente de acest tip, istoricii Osmo Jussila, Seppo Hentila și Jukka Nevakivi afirmă că „Roșii” finlandezi nu aspirau la o dictatură a proletariatului de inspirație leninistă, că mai degrabă la o democrație parlamentară. Revoluționarii finlandezi nu erau bolșevici, ci social-democrați.  

Intervenția germană a înclinat balanța în favoarea „Albilor”

În prima parte a lunii februarie, „Roșii” controlau sudul Finlandei, zona de la Golful Botnic la lacul Ladoga, linia frontului fiind situată la nord de orașele Pori, Tampere, Kouvola și Viipuri. Conform estimărilor istoricilor, efectivele ambelor părți se ridicau la circa 70.000 – 90.000 de oameni.

Senatul finlandez a cerut ajutorul Suediei și Germaniei. Suedezii au oferit ajutor „Albilor”, dar au profitat de situație și au trimis trupe în insulele Åland, sub pretextul că le „protejează de ruși”. Rușii s-au retras din arhipelag, dar suedezii au trecut la dezarmarea finlandezilor. Acțiunile suedezilor au stârnit protestele ambelor părți implicate în Războiul Civil Finlandez. La începutul lunii martie, pe insule au debarcat trupe germane, iar suedezii s-au retras în luna mai.

În schimb, Germania a amânat un eventual ajutor pentru „Albi”. Puterile Centrale aveau un armistițiu cu Rusia și negociau pentru pace la Brest-Litovsk. Abia după ce rușii s-a retras de la masa negocierilor (10 februarie), Germania a decis să trimită o expediție militară în Finlanda. Decizia a fost grăbită și de acțiunea suedeză din Åland, existând temeri că suedezii intenționează să anexeze insulele. În aceste condiții, germanii au organiza o divizie, denumită Ostsee (Marea Baltică), cu scopul de a debarca în Finlanda, pentru a lupta împotriva „Roșiilor”.

La mijlocul lunii februarie, ofensiva „Roșiilor” a fost oprită pe toată linia frontului. La sfârșitul aceleiași luni, circa 1000 de jägeri, soldați din infanteria ușoară, instruiți în Germania și cu experiență de luptă, au întărit efectivele „Albilor”. Mannerheim a lansat un contraatac general la mijlocul lunii martie. Beneficiind de conducerea unor ofițeri profesioniști, cu experiență de luptă, „Albii” au reușit să ocupe orașul Tampere pe 6 aprilie, după cea mai dură bătălie din tot conflictul.

Divizia Ostsee germană a debarcat în sudul-vestul Finlandei pe 3 aprilie, sub conducerea generalului maior Rüdiger Graf von der Goltz. În condițiile în care trupele lui Mannerheim au reușit au învins la Tampere, trei zile mai târziu, germanii au primit misiunea de a-i alunga pe „Roșii” din Helsinki. Trupele lui von der Goltz au reușit să ocupat capitala Finlandei pe 14 aprilie, după lupte acerbe.

În paralel, o brigadă germană condusă de colonelul Otto von Brandenstein a debarcat la Loviisa, la est de Helsinki, pentru a tăia legătura feroviară cu Rusia. Pe 19 aprilie, von der Goltz a reluat atacul spre nord, pentru a face legătura cu trupele „albe”, iar finlandezii conduși de generalul-locotenent Ernst Löfström au ocupat Viipuri. Odată reunite, trupele „albe” și cele germane au obținut victoria finală pe 2 mai.

Pe 4 mai, Senatul a revenit la Helsinki, însă orașul a rămas sub controlul armatei germane. Finlanda a devenit, de facto, un protectorat al Imperiului German. La sfârșitul conflictului nu au fost purtate negocieri de pace și nu a fost semnat niciun armistițiu între „Albi” și „Roșii”.

Războiul Civil Finlandez a reprezentat o adevărată catastrofă pentru țară. Circa 37.000 de oameni și-au pierdut viața, cei mai mulți după încetarea luptelor, în lagărele (foto sus) în care au fost închiși cei aproximativ 80.000 de prizonieri, finlandezi și ruși, capturați de trupele „albe” și cele germane în timpul conflictului.

Articolul «Reds» vs. «Whites»: The Finnish Civil War (January- May 1918) a fost publicat pe europecentenary.eu.

Bibliografie:

Elena Dragomir, Silviu Miloiu, Istoria Finlandei, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010-2011.  

Osmo Jussila, Seppo Hentila, Jukka Nevakivi, From Grand Duchy to a Modern State: A Political History of Finland since 1809, Editura Hurst and Co., Londra, 1999. 

Jason Lavery, The History of Finland, Greenwood Press, Westport, 2006.