Revoluția ungară si intervenția armatei sovietice

Printre revendicările formulate la 22 octombrie 1956 de către studenţii şi profesorii Universității Tehnice de Construcţii din Budapesta s-au evidenţiat mai ales cele de ordin militar, care doar prin simpla lor expunere au reprezentat un act ofensator la adresa Armatei Roşii şi implicit a puterii sovietice.

 Încă de la începutul manifestului, primul paragraf făcea cunoscută cea mai aprigă dorinţă a mediului universitar:„Pe baza hotărârilor Tratatului de Pace, revendicăm retragerea imediată a trupelor sovietice din Ungaria”[1]. De asemenea, dorinţa de afirmare a independenţei politice era sugerată de prevederea numărul 6:, , Revendicăm revizuirea şi reorganizarea relaţiilor ungaro-sovietice şi ungaro-iugoslave pe baza egalităţii economice şi politice depline şi a principiului neamestecului în treburile interne’’[2]. În cele din urmă, conform revendicării numărul 14 deducem că respingerea militarismului sovietic a căpătat şi o valenţă simbolică aflată într-o strânsă legătură cu imaginea propriei armate naţionale care avea ca scop primordial asigurarea independenţei şi integrităţii Republicii Populare Ungare., , În locul stemei actuale, ce îi este străină poporului ungar, dorim reintroducerea vechii steme – Kossuth. Revendicăm, pentru armata ungară, o uniformă demnă de tradiţiile naţionale’’[3]. 

Aceste prime trei articole au reprezentat primul semnal pentru autorităţile de la Moscova că evenimentele din ţara socialistă vecină nu trebuie privite ca pe un incident minor, ci, din contră, ca pe un fapt deosebit ce ar fi putut avea o mare putere de transformare într-o criză generalizată la nivelul întregului bloc comunist. Contestarea şi înlăturarea violentă a sistemului de la Ialta, implementat de Stalin în Europa Centrală şi de Sud-Est prin intermediul Armatei Roşii aveau să fie dezideratele supreme ale amplei mişcări de protest declanşată în Budapesta pe 23 octombrie 1956[4].

Simţind iminenţa unei noi intervenţii sovietice, Nagy Imre, liderul politic aclamat şi chemat de populaţia revoltată pe 24 octombrie pentru a-i fi din acel moment fidelul exponent al năzuinţelor sale, a dat dovadă de un autentic simţ practic, atât de necesar în acele momente de răscruce. Alături de militarii care şi-au dovedit ataşamentul faţă de idealurile revoluţiei, precum generalul Béla Király şi colonelul Pál Maléter – cel din urmă fiind avansat la gradul de general la sfârşitul lunii octombrie –, prim-ministrul a iniţiat şi condus un program care a avut ca rezultat dezvoltarea structurilor militare şi paramilitare care urmau să apere capitala statului maghiar şi totodată ideile şi cuceririle revoluţiei.[5]

În ultima zi a lunii octombrie a fost creată o nouă structură militară de comandă, numită Comitetul Revoluţionar pentru Apărarea Republicii Ungare, care era menită să asigure o exercitare optimă a ordinelor către unităţile armatei (Magyár Honvédség), care şi-a recăpătat denumirea dinaintea instalării regimului comunist. Armatei, instituţia de bază care prin definiţia sa este menită să apere fiinţa statului, i s-a alăturat Garda Națională, unul dintre rezultatele notabile ale procesului revoluționar, pentru a eficientiza eforturile de apărare ale potențialelor represalii sovetice[6]. Inevitabil, datorită funcţionării în paralel a două structuri militare, au apărut iniţial unele neînţelegeri între membri, divergenţe datorate în mare măsură neîncrederii manifestate de luptătorii Gărzii Naţionale faţă de cei care erau încadraţi în armată, unii dintre ei percepuți ca posibili ucigaşi ai celor ce şi-au cerut drepturile cu armele în mâini pe străzile Budapestei.Inexistenţa unei conduceri unitare a fost un alt impediment care a pus în dificultate sincronizarea acţiunilor, armata fiind sub conducerea generalului Béla Király în timp ce Garda Naţională se afla sub comanda generalui Pál Maléter, care îndeplinea şi funcţia de ministru al Apărării[7].

  După prima intervenţie în forţă a unităţilor sovietice staţionate pe teritoriul Republicii Populare Ungare, soldată cu o înfrângere parţială ruşinoasă şi acordarea unor concesii, dintre care cea mai notabilă a fost dreptul de manifestare liberă la nivel declarativ al oficialilor de la Budapesta, oamenii politici de la Moscova în frunte cu Primul Secretar General al P.C.U.S., Nikita Sergheevici Hruşciov, au ezitat să ia o decizie fermă şi definitivă care să pună capăt tensiunilor.

Era vizibilă necesitatea de a lua măsuri împotriva acestui derapaj fără precedent în blocul comunist, luând în considerare amploarea pe care a căpătat-o într-un timp foarte scurt:o luptă pentru putere în interiorul partidului comunist autohton, graţie unui concurs de împrejurări favorizante, s-a preschimbat într-o veritabilă acţiune militară de înlăturare a autorităţii sovietice din centrul Europei[8]. 

 De ce nu își permitea Uniunea Sovietică să nu intervină în Ungaria

O delăsare a Moscovei în „chestiunea ungară” ar fi fost percepută de marile puteri ale blocului politic advers ca o scădere accentuată a puterii sale și un prim semn al slăbirii puterii militare.[9]Liu-Shao-Chi, delegatul Partidului Comunist Chinez, a vorbit despre acest pericol care ameninţa nu doar prima ţară comunistă din lume, ci şi restul republicilor populare aflate în sfera de influenţă sovietică, în cadrul unui discurs aprins ţinut la Moscova pe 30 octombrie, în timpul desfăşurării şedinţei Prezidiului Comitetului Central al P.C.U.S. Înaltul demnitar asiatic a insistat asupra primejdiei creării unui precedent mai mult decât dezavantajos pentru întreaga lume comunistă, insistând ca trupele sovietice să nu părăsească teritoriul statului ungar[10].

Debutul unui nou conflict militar în Orientul Apropiat la finele lunii octombrie, care i-a avut ca protagonişti iniţiali pe egipteni şi israelieni, cărora li s-au adăugat ca participanţi francezii şi britanicii veniţi în sprijinul statului agresor, a avut ca efect direct înlăturarea temerilor sovietice. Neaşteptata criză a Canalului de Suez a întărit convingerea forurilor decizionale moscovite că o intervenţie majoră a Armatei Roşii în Ungaria revoluţionară nu va avea ca efect implicarea militară a statelor vest europene, prea preocupate de apărarea intereselor hegemonice peste mări[11].

În primele zile ale lunii noiembrie, Nikita Hruşciov și Gheorghi Malenkov, fostul secretar adjunct al P.C.U.S., au efectuat câteva vizite în ţările comuniste europene pentru a le face cunoscută secretarilor de partid decizia de a implica Armata Roşie pentru a doua oară în Ungaria, însă de această dată într-o manieră decisivă pentru rezolvarea problemelor de la Budapesta, care de altfel cunoşteau o ascensiune vertiginoasă.

Pe 1 noiembrie Nagy Imre a anunţat printr-un mesaj făcut public că ţara sa se retrage din alianţa politico-militară patronată de U.R.S.S., proclamându-i neutralitatea. Această comunicare conţinea şi o solicitare adresată Organizaţiei Naţiunilor Unite prin care se cerea ca la a XI-a Sesiune Generală să fie discutată situaţia Ungariei, privită după ultimele transformări de ordin politic ca un posibil partener. Ca răspuns la acest gest provocator, liderii politici de la Moscova au adoptat o tactică eficientă care să le ofere autorităţilor maghiare încrederea într-un viitor edificat pe bazele enunţate în programul formulat la Universitatea Tehnică de Construcţii. Contrar aşteptărilor lui Nagy Imre şi ale celorlalţi conducători revoluţionari, acesta a fost un truc ce le-a permis sovieticilor să transfere pe teritoriul maghiar suficiente unităţi militare ale Armatei Roşii. Acestea, împreună cu cele deja aflate în împrejurimile Budapestei, au lansat asaltul final care avea să pună capăt revoltei naţionaliste. Acest continuu aflux de trupe sovietice peste graniţele patriei sale l-a determinat, în 2 noiembrie, pe Nagy Imre să ceară personal lămuriri lui Iuri Andropov, ambasadorul U.R.S.S. la Budapesta. Acesta din urmă a negat cu vehemenţă ipoteza conform căreia în capitala Uniunii Sovietice s-ar pregăti o acţiune îndreptată împotriva noii conduceri politice. Totodată, l-a asigurat din nou pe Nagy de bunele intenţii ale liderului de la Kremlin şi de disponibilitatea sa pentru soluţionarea situaţiei tensionate prin intermediul dialogului, fără a face uz de arme.[12].

Generalul Pál Maléter a fost considerat cea mai potrivită persoană căruia să îi revină dificila sarcină de a conduce delegaţia ce avea să negocieze cu militarii sovietici[13]. Întrevederea a avut loc în seara de 3 spre 4 noiembrie la aeroportul Tököli, care funcţiona ca unitate militară sovietică. Discuţiile au fost întrerupte şi ofiţerii maghiari au fost arestaţi de către un grup înarmat, comandat de generalul Ivan Alexandrovici Serov, şeful KGB-ului la acel moment, care sosise în Ungaria special pentru îndeplinirea acestei acţiuni. Fără a mai primi un răspuns din partea lui Pál Maléter, Nagy Imre a așteptat un semn din partea ambasadorului sovietic.[14]

 Intervenţia Armatei Roşii din data de 4 noiembrie

Planul de intervenţie conceput de autorităţile militare sovietice pentru anihilarea focarului revoluţionar din capitala ungară a beneficiat de susţinerea totală a factorului politic. Importanţa acestui proiect şi rezultatul favorabil dorit de puterea de la Kremlin sunt dovedite de alocarea unui număr foarte mare de unităţi militare tip divizie şi desemnarea în funcţiile de comandă a unor ofiţeri cu experienţă care şi-au câştigat notorietatea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu ocazia desfăşurării lucrărilor Prezidiului Comitetului Central al P.C.U.S. la 31 octombrie, mareşalul Ivan Stepanovich Konev – care în acele momente deţinea funcţia de Comandant Suprem al Forţelor Armate Unificate ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – a fost numit conducătorul trupelor sovietice staţionate pe teritoriul ungar.[15]

  Relocarea unor structuri din câteva unităţi administrativ-teritoriale ale U.R.S.S. precum Districtul Militar Carpatin, Districtul Militar Odessa şi Districtul Militar Baltic, dar şi transferarea unei formaţiuni din România au favorizat creşterea spectaculoasă a efectivelor sovietice din statul ungar de la cinci la 17 divizii, totalizând aproximativ 60.000 de militari. Astfel, Corpul Special Sovietic din Ungaria era format din:Divizia 2 Mecanizată Gardă, Divizia 17 Mecanizată Gardă, Divizia 33 Mecanizată Gardă, Flota 117 Bombardament Gardă, Flota 195 Vânătoare Gardă, Divizia 128 Infanterie Gardă[16]. Armata 8 mecanizată, aflată sub comanda generalului-locotenent Hamazasp Badadzhanian, avea în componenţă:Divizia 70 Infanterie Gardă, Divizia 11 Mecanizată Gardă, Divizia 32 Mecanizată Gardă, Divizia 35 Mecanizată Gardă, Divizia 60 Artilerie Antiaeriană şi Divizia 31 Blindată.[17]Generalul-locotenent Hadzhi-Umar Mamsurov şi-a exercitat autoritatea asupra Armatei 38 care era alcătuită din:Divizia 27 Mecanizată, Divizia 39 Mecanizată Gardă, Divizia 61 Artilerie Antiaeriană, Divizia 7 Paraşutişti Gardă, Divizia 31 Paraşutişti Gardă şi Detaşamentul 1 Feroviar Gardă.[18]  

Înainte de ivirea zorilor, la ora 03.00, pe data de 4 noiembrie a fost declanşată operaţiunea „Vârtej de vânt”, iar blindatele sovietice care se aflau de câteva zile în zonele adiacente Budapestei au primit ordin să înainteze spre centrul capitalei maghiare, unde fusese fixat locul de întâlnire al unităţilor. Pătrunderea s-a făcut prin două puncte, la nord şi sud de Pesta, iar înaintarea s-a realizat pe căile principale de acces în jumătatea estică a capitalei pe bulevardele Soroksari, respectiv pe bulevardul Vaci. Printre sarcinile militarilor sovietici s-a regăsit şi aceea de a asigura paza punctelor de trecere peste Dunăre, a podurilor care făceau legătura între Buda şi Pesta, printre aceste obiective considerate vitale pentru o avansare rapidă, în dispozitivul advers aflându-se Podul cu lanţuri Széchenyi, Podul Libertăţii şi Podul Petőfi[19]. Alte puncte care au reprezentat ţintele acestei acţiuni au fost clădirile unde funcţionau sediile instituţiilor politice și unitățile militare. La ora 04.30 primele formațiuni blindate au trecut pe celălalt mal al Dunării unde au iniţiat un bombardament violent asupra Cazărmilor Budaorsi.[20] 

La puţin timp după intrarea trupelor sovietice în Budapesta, generalul Béla Király i-a telefonat lui Nagy Imre pentru a-i aduce la cunoştinţă fatala veste şi a-i cere ordinele care trebuiau transmise apărătorilor oraşului. Nu trecuseră nici măcar 12 ani de la tragicul episod al războiului în care Budapesta fusese un veritabil teatru de război pentru formaţiunile militare ale statelor beligerante. Între 26 decembrie 1944 și 13 februarie 1945 combatanți din Wehrmacht, Waffen-SS şi Magyar Honvédség au opus o rezistenţă fanatică diviziilor sovietice şi române, luptând pentru fiecare metru pătrat, marele centru urban transformându-se într-o ruină, un mormânt din clădiri distruse pentru cadavrele a peste 200.000 de budapestani.[21]Nedorind ca istoria să se repete, Nagy a transmis la ora 05.20 următorul apel, din care fiecare ascultător a putut prelua mesajul dorit în funcţie de percepţia pe care o avea asupra evenimentului în plină desfăşurare:, , Vorbeşte Imre Nagy, preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Ungare. Astăzi, în zori, forţele sovietice au început să atace capitala noastră cu intenţia vădită de a răsturna guvernul legal şi democratic al Ungariei. Trupele noastre luptă. Guvernul este la postul său. Aduc la cunoştinţă poporului ţării noastre şi lumii întregi acest fapt.”[22] 

Luptătorii pentru libertate au acţionat în spiritul de sacrificiu care le-a oferit calificativele de eroi şi martiri ai poporului maghiar. Deşi a existat un raport numeric dezavantajos între Armata Roşie şi cele două structuri militare maghiare, precum şi o deficienţă enormă de tehnică militară aflată în dotarea Magyar Honvédség şi a Gărzii Naţionale faptele de eroism şi victoriile repurtate de revoluţionari nu au fost deloc puţine la număr. Locuri ale martirajului au devenit insula Csepel, dealul Martinovics, dealul Juta, cazărmile Kilian, cinematograful Korvin, Piaţa Szena, Piaţa Moscova etc.[23]

 Nagy Imre se refugiază la ambasada iugoslavă

În faţa impresionantei desfăşurări de forţe, liderii politico-militari ai revoluţiei s-au refugiat din calea blindatelor şi a tirului nemilos al artileriei, încă sperând într-o înţelegere cu Moscova. Premierul și o parte a membrilor guvernului s-au adăpostit la ambasada statului iugoslav unde au crezut că vor primi un sprijin necondiţionat. După ce timp de o săptămână conducătorul Comitetului Revoluţionar pentru Apărarea Republicii Ungare a luptat pe străzile Budapestei contra unor structuri cu mult superioare, acesta, alături de puţinele unităţi militare din cadrul Magyar Honvédség încă operaţionale, s-a îndreptat spre graniţa austriacă, ofiţerul dorind să păstreze o forţă militară care ar fi fost capabilă să intervină ulterior în luptă pentru a susţine mişcarea politică grupată în jurul lui Nagy Imre. Ultimele speranţe au fost spulberate la aflarea veştii că János Kádár, beneficiind de sprijinul sovietic, a devenit Preşedintele Consiliului de Miniştri și a fost recunoscut de Moscova ca unicul reprezentant al puterii legale din Ungaria şi, implicit, singurul partener de discuţie pentru încheierea situaţiei de conflict.[24]

În timp ce zeci de patrioți maghiari mureau luptând pentru idealul nobil al libertăţii împotriva sovieticilor ce îndeplineau misiunea unor pionieri ai nefastului, care contribuiau la reinstalarea şi menţinerea unui regim odios, bazat pe crimă şi teroare, în paginile ziarelor din statele socialiste precum „Pravda”, „Trybuna Ludu” sau „Newes Deutschland” s-au putut citi articole care descriau o realitate denaturată. Un exemplu de publicaţie care a alterat veridicitatea informaţiilor, cu scopul de a masca adevărul şi implicit de a face propagandă a fost publicația „Scînteia”, numit sugestiv, , Organ al Comitetului Central al P.M.R.”. Lupta pentru libertate era caracterizată ca fiind „o rebeliune contrarevoluţionară împotriva puterii populare”, orchestrată de „forţele reacţiunii străine” în care „huliganii fascişti” şi alte „elemente duşmănoase şi contra-revoluţionare”’ ocupau numeroase instituţii publice, săvârşind „vărsări de sânge”.[25]

Încleştările au continuat până spre jumătatea lunii noiembrie cu intensităţi variate în funcţie de districtul oraşului în care acestea au avut loc. Informaţii preţioase în acest sens au fost oferite de ambasadorul român la Budapesta, Ion Ionescu-Puţuri, care trimitea cu regularitate telegrame la Bucureşti pentru a-i aduce la cunoştinţă schimbările de situaţie lui Grigore Preoteasa, ministrul Afacerilor Externe. Astfel, prin intermediul comunicării din 6 noiembrie redactate la ora 07.00 aflăm că „azi-noapte au continuat luptele în diverse puncte ale oraşului până la ora 12. După o întrerupere de circa o oră a reînceput în unele puncte şi a durat circa 3 ore cu mai mică intensitate”[26]. Pe parcursul zilelor următoare gradul de tensiune şi energie a scăzut, astfel că telegrama expediată la 8 noiembrie informează că „studenţii au depus armele”[27]. Încetarea focului nu a însemnat însă şi sistarea acţiunilor de contestare a noului regim, prin debutul unor noi forme de protest specifice proletariatului. Aflăm din conţinutul documentului trimis la Bucureşti, datat 14 noiembrie, că „la Budapesta greva continuă. Transporturile, de asemenea, sunt în grevă. La multe întreprinderi muncitorii se prezintă la fabrici, dar nu muncesc”.[28]  

Cumpără acum Bilanţul victimelor şi represaliile ulterioare

Prezentarea succintă a pierderilor suferite de părţile antagonice oferă următoarele cifre:aproximativ 20.000 de răniţi şi mai mult de 2.500 de persoane ucise. În intervalul de timp cuprins între luna octombrie 1956 şi ianuarie 1957 în capitala RepublicIi Populare Ungare nu mai puţin de 1.945 de civili şi militari şi-au pierdut viaţa. Cel mai mare tribut de sânge a fost oferit de componenta civilă a luptătorilor. Panteonul martirilor a fost alcătuit în proporţie de 90% din tineri luptători care aveau vârste de sub 30 de ani[29]. Pierderile înregistrate de diferitele structuri militare maghiare au fost următoarele:Armata Maghiară – 280, Securitatea de Stat din Ungaria – 90 şi Poliţia Maghiară – 41. Numărul victimelor creşte prin adăugarea celor 15 membri ai unităţilor ce aveau ca sarcină apărarea graniţelor în zilele premergătoare asaltului Budapestei, când militarii sovietici au forţat trecerea punctelor de frontieră[30].

Pierderile suferite de ocupanți au fost mai mici din punct de vedere numeric faţă de cele ale apărării maghiare, cu aproximativ 660 de militari ucişi, 1.300 răniţi şi 67 dispăruţi. Se estimează că 70% dintre soldaţii, subofiţerii şi ofiţerii sovietici au fost ucişi în jumătatea sudică a orașului în timpul încercărilor repetate de a cuceri poziţiile întărite deţinute de luptătorii pentru libertate. Formaţiunile militare sovietice care au avut cel mai mult de suferit datorită împotrivirii ferme a civililor şi militarilor maghiari, care au apărat obiectivele din districtele 8 şi 9 au fost Divizia 2 mecanizată şi Divizia 33 mecanizată[31]. Până în momentul încheierii ostilităţilor în aceste sectoare de luptă, Armata Roșie a suferit următoarele pierderi:350 soldaţi ucişi, 850 răniţi şi 30 daţi dispăruţi. Pentru Divizia 33 mecanizată se cunosc şi datele referitoare la distrugerile provocate mijloacelor mecanizate de luptă şi transport (14 tancuri, 9 maşini de transport blindate, 31 camioane, 5 motociclete) şi armelor de foc portative (14 puşti, 45 puşti-mitralieră)[32].

În săptămânile ce au urmat intervenţiei militare sovietice, membrii societăţii maghiare, între care şi numeroase personalităţi ale vieţii politice şi militare care s-au remarcat în timpul revoluţiei, au fost acuzați de săvârşirea unor acte de terorism îndreptate împotriva Republicii Populare Maghiare şi a ordinii democratice instaurate prin „jertfele luptătorilor antifascişti” din anii 1944-1945. Metaforic vorbind, a fost declanşată o adevărată vânătoare de vrăjitoare, o amplă acţiune de urmărire, identificare şi ucidere a „elementelor contra-revoluţionare”, unde cele mai râvnite trofee erau reprezentate de conducătorii revoluției.

Puţini au fost liderii care au avut şansele şi posibilităţile de a se salva în acele momente, în care promisiunile de reconciliere au fost practic anulate de instinctul sălbatic al răzbunării. Membru marcant al Partidului Social-Democrat, Anna Kéthly, cea care a îndeplinit funcţia de ministru de stat în timpul scurtei guvernări a lui Nagy Imre, și generalul Béla Király, comandantul Gărzii Naţionale şi preşedinte al Consiliului Revoluţionar al Apărării Naţionale, au putut să părăsească ţara şi să facă Occidentului cunoscut adevărul despre aspiraţia la libertate a poporului maghiar. În cazul lui Király, judecătorii s-au pronunţat pentru condamnarea sa la moarte în contumacie.

În decursul următorului an a fost elaborat un corp de legi alcătuit din Decretele 4, 12, 25 și 34, care a înlesnit anchetarea şi aspra pedepsire a revoluţionarilor stigmatizaţi sub denumirea „duşmani de clasă”. Prin noua legiuire puteau fi culpabilizate nu doar persoanele direct participante la evenimente, dar şi membri ai familiilor acestora. Timp de patru ani, între 1 ianuarie 1957 și 31 decembrie 1960, aproape 27.000 de cetăţeni maghiari au fost persecutați ca urmare directă a punerii sub învinuire de Curtea Tribunalului Popular[33]. Organul judiciar în perioada de timp amintită a emis un număr impresionant de decizii prin care foştii luptători erau învinuiţi de săvârşirea unor acte de violenţă extremă care ar fi condus la decăderea propriei ţări şi transformarea sa în teatru de război de către forţele imperialiste[34].

Din punct de vedere demografic ţara a suferit un recul însemnat prin decizia a peste 200.000 de cetăţeni maghiari de a-şi părăsi patria pentru a scăpa de prigoana comunistă. Aceşti oameni care au fost siliţi de împrejurări să capete statutul de emigranţi şi-au găsit mai întâi refugiul în ţările vecine, de unde, după o perioadă variată de timp, au plecat în vestul Europei sau în Statele Unite ale Americii, unde s-au stabilit definitiv. Un exemplu de solidaritate cu suferinţa acestui popor greu încercat a fost oferit de statul austriac, care prin instituțiile sale militare şi sanitare a amenajat tabere pentru refugiaţi în apropierea oraşelor Graz şi Traiskirchen, unde prigoniţii au primit îngrijiri medicale, alimente şi materiale de necesitate imediată[35].

[1]Alexandru Ghişa, , , 50 de ani de la neuitata «toamnă ungară»în Dosarele Istoriei, An XI, nr. 10(122), 2006, p. 27;

[2]Idem.

[3]Idem.

[4]Agnes Heller, Ferenc Feher, De la Ialta la glasnost. Dezmembrarea imperiului lui Stalin, Timişoara, ed. de Vest, 1993, pp. 53-54;

[5]Karl P. Benziger, Imre Nagy, Martzr of the Nation. Contested history, legitimacy, and popular memoryin Hungary, Plymouth, Lexington Books, United Kingdom, 2010, pp. 63-71;

[6]Victor Sebestzan, Twelve days:The story of the 1956 Hungarian Revolution, New York, Phanteon Books, USA, pp.185-196;

[7]Ibidem, pp. 254-255;

[8]Felix Gilbert, The End of the European Era. 1890 to the Present, New York, W. W. Norton, USA, 1984, pp. 435-436;

[9]Mihai Retegan, , , Dintr-oanaliză asupra situaţiei din Europa de Est, datată la 30 octombrie 1956, elaborată de National Intelligence Estimate’’ înSfera politicii, An V, nr.35, februarie 1996, pp. 34-37;

[10]Maurice Meisner, Mao Zedong:A political and intellectual portrait, Cambridge, PolityPress, United Kingdom, 2007, pp 134-139;

[11]Derek Varle, The Suez Crisis 1956, Oxford, Osprey Publishing, United Kingdom, 2003, pp. 9-14;

[12]Johanna Granville, The first domino. International Decision Making during the Hungarian Crisis of 1956, Texas A&M University Press, USA, 2004, pp. 88-93;

[13]Dumitru Tănăsescu, , , Imre Nagy:Eu a trebuit să vin la conducerea guvernului pe baza hotărârii partidului’’ în Magazin Istoric, An XXX, nr. 9(354), septembrie 1996, p. 22;

[14]John P. C. Matthews, The Hungarian revolution of 1956, New York, Hippocrene Books, SUA, 2007, pp. 353-355;

[15]David Stone, A military history of Russia:From Ivan the Terrible to the War in Chechnya, Westport, Praeger Security International, Connecticut, USA, 2006, pp. 218-226;

[16]Lee Congdon, Bela Kiraly, 1956:The Hungarian Revolution and War of Independence, Social Science Monographs &Atlantic Research &Pub, USA, 2006, p. 451;

[17]Idem.

[18]Idem.

[19]Gheorghe Laudoni, , , Revoluţia din ’56 văzută de un student român la Budapesta’’, în Dosarele Istoriei, An X, nr. 10(110), 2005, p. 43;

[20]Paul Lendvai, Anna Maior, One day that shook the Communist World. The 1956 Hungarian Uprising and its Legacy, Princeton, Princeton University Press, New Jersey, USA, 2008, pp. 149-155;

[21]Krisztian Ungvary, Battle for Budapest. 100 days in World War II, London, I. B. Tauris, United Kingdom, 2011,   pp.147-159;

[22]Florin Constantiniu, , , Primul război între două state socialiste’’, în Dosarele Istoriei, An IX, nr. 12(100), 2004, p. 27;

[23]Erwin A. Schmidl, Lasylo Ritter, The Hungarian Revolution 1956, Oxford, Osprey Publishing, United Kingdom, 2006,   pp. 12-20;

[24]Roger Gough, A Good Comrade:János Kádár, Communism and Hungary, London, I. B. Tauris, United Kingdom, 2006, pp. 90-105;

[25]Adrian-Claudiu Stoica, , , Regimul de la Bucureşti faţă în faţă cu revoluţia din Ungaria’’, în Dosarele Istoriei, An. XI, nr. 10(122), 2006, pp. 46-47;

[26]Mihai Retegan, Corneliu Lungu, 1956 Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, București, ed. Univers Encilopedic, 1996, pp. 224;

[27]Ibidem, p. 232;

[28]Ibidem, p. 244;

[29]Andras B. Hegedus, Peter Kende, Gyorgy Litvan, Janos M. Rainer, Handbook of  1956. Reprisal and Memorial, vol. III, Budapesta, Hungary, 1956, pp.302-306;

[30]David  Irving, Uprisig. One Nation's Nightmare:Hungary 1956,  Parforce Ltd, United Kingdom, 2001, pp. 604-609;

[31]Aleksandr Kirov, Soviet Military Interference in Hungary 1956, Budapest, Hungary, 2001, pp. 200-204;

[32]JE I Malasenko, The Special Corps under Fire in Budapest. Recollections of an Eyewittness, Budapest, Hungary, 2001, pp. 275-277;

[33]Tibor Zimmer, The Sistem of the Kadar Reprisal, Budapest, Hungary, 2001, pp.139-148;

[34]Ibidem, pp. 150-154;

[35]Georgely Andras, Istoria Ungariei, Odorheiul Secuiesc, Asociația Culturală Haaz Rezso, 1993, pp.131-132.