Revoluţia la Piteşti: cu fanfara împotriva teroriştilor
Pe 22 decembrie 1989, din Studioul 4 al Televiziunii Române se anunţa cu titlu de iminenţă „ştergerea oraşului Piteşti de pe faţa pământului de către terorişti“. Panica a rămas la televizor. În oraş a fost linişte.
La fel ca în majoritatea oraşelor de provincie, evenimentele din decembrie 1989 au început la Piteşti abia în după-amiaza de 22 decembrie, după ce cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu fugise din Comitetul Central şi pierduse puterea odată pentru totdeauna.
Până să se răspândească vestea plecării lui Ceauşescu, în oraşul lui Gicu Dobrin a fost linişte deplină. Mihai Golescu, care în 1989 era angajat la „Secera şi ciocanul“, ziarul local al Partidului, îşi aminteşte:„Redactorul-şef ne-a trimis în dimineaţa de 22 decembrie prin oraş, ca să vedem care e pulsul. Pot să vă spun cu certitudine că în acea dimineaţă era linişte deplină în Piteşti. Mi-ar plăcea să spun că era nebunie, că era revoltă, dar nu a fost. Abia după ce s-a auzit de fuga lui Ceauşescu s-a ieşit în stradă. Până atunci era doar un murmur timid pe la colţuri şi nimic mai mult“.
Revoluţionarul Constantin Decebal susţine că a fost pe stradă încă din dimineaţa zilei de 22 decembrie, însoţit de un grup de prieteni sportivi.
„M-am întâlnit în oraş cu Doru Pop, care era antrenor de haltere, şi cu alţi prieteni şi am început să urlăm. Doru a dat un telefon pe la Timişoara la un prieten. Ăla l-a făcut albie de porci că noi nu facem nimic şi ei se luptă acolo cu Armata. Ne-am cam enervat un pic şi am zis să începem şi noi. Am început să urlăm:«Bă, haideţi, bă!». După ce s-a auzit de fuga lui Ceauşescu am intrat cu japca în Casa Albă. Erau nişte miliţieni la intrare, un băiat care a făcut sport l-a pus pe unul în cap şi asta a fost“, spune Decebal.
LUPTA PENTRU ŞEFIE
Un alt grup, format din actori şi poeţi, a plecat din zona Teatrului „Alexandru Davila“, a smuls steagurile de la Librăria „Eminescu“ şi a pătruns apoi în Comitetul Judeţean de Partid fără a întâmpină vreo rezistenţă. Liderii comunişti ai judeţului fugiseră deja din sediu, în frunte cu prim-secretarul Ioan Băluţă, care se adăpostise la o unitate militară.
Revoluţionarii intraţi în „Casa Albă“ au aruncat de la balcon portretele lui Ceauşescu şi au instalat o staţie de amplificare la care s-au ţinut discursuri.
Spre seară, au început luptele pentru putere. „Realitatea e că n-a fost nicio revoluţie la Piteşti. Au aruncat nişte portrete şi au început să se bată care să fie şefi. O chestie caraghioasă. Laura Caradima, o poetă cu gura mare, s-a urcat pe masă şi a zis:«Eu trebuie să fiu şefa propagandei». Asta a fost mentalitatea, n-au putut să se desprindă de modul vechi de organizare a unui sistem, ea voia şefă de propagandă. Ceilalţi au
dat-o jos, că ei sunt muncitori şi va conduce clasa muncitoare. Deci, tot mentalitate comunistă. Sus, la etaj, a fost o încăierare la propriu pe postul de conducere al nou-creatului CFSN. O altă încăierare a fost jos, la cantina partidului. Era unul «Jaga», un vagabond al oraşului, umbla cu şirul de cârnaţi după gât, domnule. Asta a fost revoluţia la Piteşti“, declară Mihai Golescu, actualmente director al ziarului „Argeşul“.
Revoluţionarul Constantin Decebal spune că una dintre marile probleme ale acelor zile au fost ţiganii veniţi la furat:„După ce am intrat în Judeţeana de Partid, ne-am trezit că vin ţiganii să fure şi a trebuit să-i alungăm. Noi, sportivii, ne-am chemat unul pe altul ca să protejăm şi să-i excludem pe cei veniţi la furat. În astfel de momente trebuie să acţionezi şi puţin violent, nu ai timp să judeci. I-am oprit la timp, n-au apucat să ia decât vreo două televizoare. Îi opreai dintr-o parte, se duceau în partea ailaltă. Ziceau că au venit şi ei la Revoluţie. După ce i-am prins cu televizoarele în braţe au zis că vor să aibă şi ei, nu doar comuniştii“.
Încet-încet, revoluţionarii au reuşit să se organizeze. Preşedinte al nou-înfiinţatului CFSN Argeş a fost ales Doru Pop, subinginer la Dacia Piteşti şi antrenor de haltere în timpul liber.
PANICĂ, PANICĂ
Din comitet făceau parte toate categoriile:muncitori, studenţi, reprezentanţi ai Miliţiei şi ai Armatei. Şeful Securităţii a fost pus sub pază, iar căpitanul Berechet de la Miliţia Municipală s-a pus şi el la dispoziţia revoluţionarilor. Aceştia l-au scos în balcon, i-au rupt gradele de pe umeri şi i-au aruncat mantaua în mulţime.
În seara de 22 decembrie, zvonurile care împânziseră întreaga ţară au ajuns şi la Piteşti.
S-a vorbit în acele zile despre atacurile unor formaţiuni de elicoptere, s-a spus că teroriştii vor bombarda barajul de la Vidraru şi Institutul Nuclear din Piteşti. Oraşul a fost cuprins de panică, iar revoluţionarii au cerut ajutorul Armatei. „Colonelul Anghel (n.r. – şeful garnizoanei Argeş) a refuzat să ne pună la dispoziţie cadre militare pentru apărarea «Casei Albe» şi i-a trimis pe cei de la fanfara militară să asigure paza clădirii. Aceştia au format un fel de dispozitiv de jur împrejur, la care am participat şi noi, civilii“, povesteşte revoluţionarul Eleodorus Enăchescu.
Părerea mea e că n-a fost nicio Revoluţie la Piteşti. A fost mai degrabă o mimare a ceea ce s-a întâmplat la Bucureşti şi la Timişoara.
Mihai Golescu
directorul ziarului „Argeşul”
Cazimir Ionescu a anunţat ştergerea Piteştiului de pe hartă
Panica piteştenilor a fost amplificată şi de anunţul făcut de Cazimir Ionescu la Televiziune în aceeaşi seară de 22 decembrie. Pe un ton grav, care prevestea o adevărată nenorocire, Ionescu a anunţat:„O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervoarele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poată să dispară complet de pe harta ţării. Cerem Armatei să intervină, cerem poporului să se deplaseze de urgenţă, aviaţia să intervină, toţi cei care pot face ceva. Să împiedice coloana blindată motorizată care se îndreaptă spre Piteşti. Ne paşte o mare primejdie“.
În această atmosferă de teroare n-a mai fost decât un pas până la înarmarea civililor. „A apărut diversiunea că vin teroriştii cu tancurile, cu elicopterele, cum a anunţat şi Cazimir Ionescu. Şi atunci ne-am dus şi am luat arme de la apărarea civilă, unde era colonelul Nanu. Mai mult le-am luat noi cu forţa, că am zis să ne apărăm. Din fericire, nu a fost nevoie să tragem niciun foc cu ele“, mărturiseşte Constantin Decebal.
În toate oraşele din ţară unde civilii au fost înarmaţi pentru a lupta împotriva aşa-zişilor terorişti s-au înregistrat zeci de victime, oameni nevinovaţi împuşcaţi din greşeală sau în urma unor confuzii. Piteştiul face excepţie de la regulă şi, cu toate că revoluţionarii au primit arme, în oraş a murit un singur om în zilele Revoluţiei, şi acela împuşcat de Armată.
„MĂ FAC VINOVAT CĂ N-AM FOST ATENT“
Singura victimă din Piteşti a fost Mircea Vlăsceanu, salariat la „Uzina Dacia“, împuşcat mortal, din greşeală, de către un dispozitiv de militari. Incidentul a avut loc în seara de 24 decembrie 1989. Mircea Vlăsceanu era căsătorit şi avea trei copii minori. Nu s-a putut stabili din arma cui a plecat glonţul care i-a adus sfârşitul. A doua zi, ziarul „Argeşul“ scria:„Acest număr a fost scos în timp ce alături Armata lupta cu o bandă de terorişti ce se cuibărise la Spitalul Judeţean Argeş. Până la închiderea ediţiei, prin eroismul bravilor luptători, niciun bolnav, niciun om din personalul spitalului n-a fost ucis s-au rănit“.
Şi la Piteşti, ca peste tot în ţară, s-a dovedit ulterior că zvonurile despre terorişti n-au avut nicio bază reală. Coloana blindată motorizată nu a ocupat nici punctul atomic, nici rafinăria, iar Piteştiul a rămas cu demnitate pe harta ţării, unde se află şi astăzi. Cu toate că a apărut la Televiziune şi a făcut un anunţ neadevărat care ar fi putut avea consecinţe catastrofale, Cazimir Ionescu a devenit unul dintre liderii României imediat după Revoluţie. A fost vicepreşedinte CPUN, ministru al Mediului, deputat şi senator.
Cazimir Ionescu (centru) a declanşat alerta atomică în Piteşti. FOTO:Arhiva TVR
Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“ în noiembrie 2011, Cazimir Ionescu declara cu nonşalanţă:„Nu am făcut acel anunţ din capul meu. Mi l-au dat din spatele camerelor şi eu l-am citit. Din punctul meu de vedere dădeam un anunţ pentru colegii mei de revoluţie de la Piteşti, «băi, vedeţi că e un sabotaj acolo». Aveţi dreptate, mă fac vinovat că n-am fost atent şi recunosc că nu m-am gândit“.
Din slujba Partidului în slujba Revoluţiei
Revoluţia Română a însemnat, în mare măsură, doar o schimbare de suprafaţă, un moment în care oamenii din sistem au ştiut să sară la timp în barca salvatoare. Un exemplu grăitor este impactul pe care momentul 1989 l-a avut în domeniul presei.
În Argeş, exista ziarul „Secera şi ciocanul“, care în ziua de 22 decembrie a ieşit pe tarabe ca întotdeauna, sub titulatura oficială de ziar al Partidului Comunist. În 23 decembrie, el şi-a schimbat numele în „Argeşul“ şi a anunţat cu entuziasm victoria Revoluţiei împotriva regimului ceauşist pe care îl slujise atâta vreme.
Mihai Golescu a trăit această transformare în calitate de redactor al secţiei „Cultură“, iar astăzi este directorul ziarului „Argeşul“, care încă se mai află pe piaţă. Îşi aminteşte perfect ce s-a întâmplat pe 22 decembrie în redacţie:„După ce a fugit Ceauşescu ne-am întrebat dacă mai facem ziarul, fiind publicaţia partidului. Ăştia mai tineri am zis să-l facem, dar îl facem de partea Revoluţiei, să scriem ce vrem noi. Înainte bătea cu pumnul redactorul-şef şi îmi zicea:«Bă, oltene, vezi că pe tine te plăteşte Partidul!». Acum puteam să scriu ce gândeam, asta a fost în mintea mea. Şi ne-am hotărât să facem în continuare ziarul aşa cum credem noi. N-am avut timp să scoatem decât o pagină pe o parte şi pe alta. Denumirea era «Secera şi ciocanul» şi eu am zis că înainte de comunism apăruse ziarul „Argeşul“, de factură liberală, şi am zis să reînnodăm tradiţia“.
Ziariştii n-au avut curaj să semneze în primul număr, abia din al doilea şi-au trecut numele în chenarul articolelor, dar şi atunci cu inima îndoită. „Până l-au omorât pe Ceauşescu am trăit cu tensiunea că regimul s-ar putea întoarce. Nu cred că ne împuşcau, dar ne băgau în închisoare, ca să mai medităm ce înseamnă libertatea de a scrie“, spune Golescu.
DEZONORANTA MENTALITATE DE HÂRCIOG
În afară de literele titlului înscris pe frontispiciu nu s-a schimbat nimic. Ziariştii argeşeni au continuat să dezinformeze în acelaşi limbaj de lemn şi cu aceeaşi uşurinţă. Numai că acum nu mai era vorba despre umflarea recoltelor obţinute la hectar, ci de numărul de morţi căzuţi în Revoluţie. Cităm din ziarul „Argeşul“ apărut pe 27 decembrie 1989:„De 6 ori faţă de 1907! Dacă atunci au murit 11.000, acum au murit peste 60.000 de oameni“. În realitatea, muriseră puţin peste 1.000 de persoane, dar nu părea suficient într-un moment în care „emanaţii“ Revoluţiei erau nevoiţi să justifice împuşcarea cuplului Ceauşescu.
În rest, „Argeşul“ lansa critici la adresa celor care dăduseră iama în magazine:„Toate ramurile de comerţ sunt bine aprovizionate şi cu atât mai mult sunt de neînţeles aceia care nu vor să se debaraseze de dezonoranta mentalitate de hârciog, care cumpără mai mult decât le trebuie fără să se mai gândească la concetăţenii lor. Am văzut pe cineva ieşind din «Alimentara» cu un braţ de roţi de caşcaval afumat, altul se lăuda că se duce pentru a treia oară să ia benzină“.
Sursa:www.adevarul.ro