Revolta Arabă, moment crucial în crearea conștiinței naționale arabe și apariția Orientului Mijlociu Modern. Cum a reușit un arheolog și spion al Armatei Britanice să pună capăt existenței Imperiului Otoman?
La începutul secolului al-XX-lea, în ciuda tuturor reformelor realizate de sultanii Abdul Medjid (1839-1861) și Abdulaziz (1861-1876) în Perioada Tanzimatului (1839-1876), precum dezvoltarea sistemului administrativ(prin promulgarea ,,Legii Vilayetelor” din 21 octombrie 1864, ce stipula împărțirea Imperiului Otoman în 3 tipuri de unități administrative: vilayetele[1], kazas-urile[2] și nahiyes-urile[3]), a sistemului fiscal (prin apariția unei varietăți de taxe), a celui funciar(prin Legea Proprietății din 1858), a celui educațional (întrucât,la 1898, déjà 20% din populația aflată în grupa de vârstă 5-25 de ani, beneficiază de o anumită formă de educație,iar în 1913, 300.000 de copii urmează cursurile școlilor primare sau secundare[4]), apariția primei linii de tramvai în Constantinopol (în 1871), adoptarea modei și a obiceiurilor sociale europene de către turci, starea Imperiului Otoman nu se ameliorease prea mult.
Starea ,,Bolnavului Europei” se agravează. Declinul accentuat al Imperiului Otoman (sfârșitul secolului al-XIX-lea începutul secolului XX)
Mai mult decât atât, odată cu pierderea unui mare număr de teritorii din Europa de Sud-Est, Africa de Nord și Orientul Mijlociu între 1800-1908, venirea la putere a sultanului Abdulhamid al-II-lea (1876-1908, ce suspendă Constituția Otomană în 1878 (la doar 2 ani după ce o promulgase) și victoria Revoluției Junilor Turci, conduși de Enver Pașa(încheiată la 27 aprilie, 1909, când o delegație a Comitetului Unității și Progresului, organizație ce apăruse în timpul acestei revoluții și care avea ca obiectiv modernizarea și laicizarea Imperiului Otoman, condusă de Talaat Pașa, viitor Ministru de Interne și Mare Vizir, pe atunci doar deputat de Edirne, înarmată cu o fatwa[5], îl trimite pe sultanul Abdulhamid al-II-lea în exil, la Salonic, acesta fiind înlocuit de fratele său, ce va deveni Sultanul Mehmed Reșad al-V-lea, acesta domnind până în 1916[6]), toate aceste evenimente duc Imperiul Otoman într-o situație mai mult decât delicată, într-o acută criză politică și economică.
În aceste condiții, acesta reușește, în această perioadă, o contraperformanță incredibilă, pierzând și ultimele sale teritorii din Europa: Bosnia-Herțegovina (în urma anexării acesteia de către Austro-Ungaria, în 1908),Bulgaria( în urma declarării independenței totale a acesteia față de Imperiul Otoman, pe 22 septembrie 1908, sub conducerea țarului Ferdinand al Bulgariei) și Albania (ce-și declară independența față de Imperiul Otoman la 28 noiembrie,1913, aceasta devenind,ulterior,ziua națională a țării), fapt căruia i se adaugă înfrângerea Armatei Otomane de către bulgari, în urma Bătăliilor de la Kirk Klisse (24 octombrie 1912) și Luleburgaz(28 octombrie-2 noiembrie 1912) din Primul Război Balcanic (1911-1912), înfrângerea în fața Armatei Italiene, în cadrul Războiului Italo-Otoman din 1911-1912 (în urma căruia, italienii obțin prin Tratatul de la Ouchy,din 1912, orașele Tripoli și Derna) și a coaliției Amatelor Serbiei, Greciei, Macedoniei în cadrul celui de Al Doilea Război Balcanic (1912-1913), război încheiat prin semnarea Tratatului de la București din 28 iulie/10 august 1913, tratat ce consfințește statutul de putere regională a Regatului României în Europa de Sud-Est și adâncește declinul politic și militar în care otomanii se aflau déjà.
Cu toate acestea, aparențele de mare putere ale Imperiului Otoman sunt salvate, cel puțin pe moment, de intensificarea legăturilor politice și economice între acesta și Imperiul German, fapt realizat de către kaiserul Wilhelm al-II-lea(1859-1941), ce avea o înclinație spre Orientalism, fapt ce îl făcea să romanțeze Islamul, considerându-l o civilizație foarte rafinată și inovatoare,cu toate că nu era chiar așa...[7]Astfel, în urma unei vizite efectuate de către kaiser la Constantinopol în 1898, acesta se declară atât de fascinat de civilizația islamică, încât începe să-și închipuie că este un fel de ,,hagi Wilhelm” și-i declară vărului său, țarul Nicolae al-II-lea al Rusiei că ,,se simțise adânc rușinat în fața musulmanilor și că dacă aș fi ajuns acolo, fără niciun fel de religie,cu siguranță, m-aș fi făcut mahomedan!”[8].
Această declarație nu trebuie privită ca una fantezistă, hazardată, întrucât în urma călătoriilor unor orientaliști elvețieni și germani din secolul al-XIX-lea, precum Ludwig Burckhardt(care la 22 august 1812, descoperă Petra, devenind primul european care ajunge în străvechea capitală a Regatului Nabateean) sau Max Muller (care devine, în 1848, Secretarul ,,Companiei Britanice a Indiilor de Est”, un pionier al studiilor privind civilizația Indiei Antice și a limbii sanscrite), Orientalismul și Islamofilia ajung la modă, în rândul savanților germani, la sfârșitul secolului al-XIX-lea[9]. Mai mult decât atât, existau și motive strategice pentru atragerea Imperiului Otoman de partea germanilor, întrucât deși acesta nu era parte a ,,Pentarhiei”(grupul celor 5 mari puteri mondiale de la sfârșitul secolului al-XIX-lea - S.U.A, Germania, Marea Britanie, Franța și Rusia) al istoricului german Leopold Ranke (1795-1886), Imperiul Otoman, încă era un element destul de important în ,,sistemulu marilor puteri europene”, declinul său, cunoscut în acea perioadă sub numele de ,,Problema Orientală”, constituind problema centrală a diplomației europene în secolul al-XIX-lea.
Nu în ultimul rând, existența unor posibilități economice semnficative în Turcia (rezultatul transformărilor spectaculoase realizate în Perioada Tanzimatului) duce la apariția unui plan al germanilor de a construi o linie ferată care să lege orașele Berlin și Bagdad(fapt care maschează apariția unui imperialism economic german incipient în Orientul Mijlociu, dar care va dura foarte puțin și anume până la înfrâgerea Imperiului Otoman și semnarea Armistițiului de la Mudros,de la sfârșitul Primului Război Mondial), a cărei construcție începe în vara anului 1914.[10]
În cele din urmă, toate aceste legături culturale,politice și economice vor duce la trimiterea unui atașat militar la Constantinopol, în persoana lui Liman Von Sanders, în 1913 (parte a programului de instruire a Armatei Turce) și perfectarea unei alianțe între Imperiul Otoman și cel German, la 2 august 1914.
Imperiul Otoman la începutul Primului Război Mondial (Campaniile din Caucaz și de la Gallipoli)
Pe acest fundal sumbru și descurajant, Imperiul Otoman intră în Primul Război Mondial, de partea Puterilor Centrale(alianță politico-militară din care mai făceau parte Imperiul German,Imperiul Austro-Ungar și Bulgaria). Mai întâi,în mod neoficial, la 29 octombrie 1914, când crucișătoarelor turce ,,Goeben”și ,,Breslau” de proveniență germană bombardează porturile Odesa,Sevastopol și Feodosia, iar la 3 zile după acest incident, Rusia declară război Imperiului Otoman și apoi, în mod oficial, la 14 noiembrie 1914, când în cadrul unei ceremonii religioase la Moscheea Fatih din Istanbul, Urugplu Hayri Bey, Șeyhulislam[11] al Imperiului Otoman îi oferă sultanului Mehmed al-V-lea Reșad, sabia Profetului Mohamed, iar sultanul citește o fatwa, adresată mulțimii adunate în moschee, sub forma unor întrebări, acestea fiind următoare: ,,Supușii musulmani ai Franței, ai Angliei și ai tuturor țărilor care sunt de partea lor în atacurile date de ele pe uscat și pe mare împotriva Califatului în scopul de a anihila islamul-și acești supuși trebuie să ia parte la Războiul Sfânt contra respectivelor guverne de care depind?Da!...Musulmanii care în actualul război sunt supușii Angliei , Franței ,Rusiei,Serbiei,Muntegrului și cei ce acordă ajutor acestor țări luptând împotriva Germaniei și Austriei, aliate ale Turciei, merită să se abată asupra lor urgia lui Dumnezeu pentru că din cauza lor se aduc prejudicii Califatului și Islamului?Da!”.[12] Astfel, acesta reușește să dezlănțuie Jihadul împotriva Marii Britanii,Franței și Rusiei(puterile membre ale Antantei), acțiune prin care credea că va putea o coeziune socio-politică a tuturor supușilor Imperiului Otoman și va reuși să înfrângă marile puteri Antantei (Marea Britanie și Franța), fapt care nu se va întâmpla până la urmă…
La începutul Primului Război Mondial, situația Imperiului Otoman era una relativ bună. Trupele acestuia intră în prima lor campanie din cadrul acestui conflict, Campania din Caucaz în noiembrie, 1914 și reușesc să obțină câteva succese încurajatoare în fața Armatei Ruse, dând impresia că și-ar putea menține grandoarea și forța sa politică și militară de altă dată și chiar să recupereze anumite teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord(precum Kuwait-ul,devenit protectorat britanic în ia, ajunsă sub controlul italienilor în urma Războiului Italo-Turc de la 1911-1912 și orașele Kars,Batumi și Ardahan, din Caucaz, pierdute în fața rușilor în urma înfrângerii Imperiului Otoman în cel de Al-11-lea Război Ruso-Turc, din 1877-1878 și ca urmare a deciziilor luate în cadrul Congresului de Pace de la Berlin din 13 iunie-13 iulie,1878). Cu toate acestea, în urma înfrângerii zdrobitoare suferite de Armata a-III-a Turcă în fața Armatei Ruse a Caucazului, conduse de Generalul Bergmann în Bătălia de la Sarikamiș, dintre 29 decembrie 1914-17 ianuarie 1915, în care aceasta pierde 75.000 din cei 95.000 de soldați pe care îi avusese la începutul acestei campanii[13]), Imperiul Otoman pierde această campanie.
Totuși, în 1915, situația militară a Armatei Turce se îmbunătățește, aceasta reușind să câștige Campania de la Gallipoli(desfășurată între 25 aprilie, 1915-18 ianuarie 1916), prin intermediul asalturilor repetate la baionetă ale soldaților turci(conduși de înșuși Mustafa Kemal Ataturk, comandant al Armatei Turce în cadrul acestei campanii și viitor președinte al Turciei din 1923) și a tirului neîncetat de focuri ale mitralierelor Mg-8 (primite de soldații turci de la germani) efectuat asupra soldaților englezi, precum și din cauza strategiei dezastruoase a războiului de uzură propusă de Winston Churchill (Prim Lord Al Amiralității la acea vreme), precum și Campania din Mesopotamia (desfășurată între septembrie 1914 - aprilie 1916), prin capitularea trupelor anglo-indiene, conduse de Generalul Charles Verre Townshned, baricadate în garnizoana de la Kut(un oraș din estul Irakului) în fața celor turce la 29 aprilie,1916, însă o va pierde pe cea de a-3-a și cea mai importantă, Revolta Arabă. Ce a stat însă, în spatele declanșării acestei revolte…?În spatele declanșării acestei revolte a stat, în primul rând, apariția Naționalismul Arab(ideologie apărută în urma ocupării Siriei și a Libanului de către liderul egiptean Muhammad Ali și a fiul acestuia, Ibrahim în 1830 și a Revoltei din Beirut din 1875 și care va fi diseminată în rândul arabilor din Imperiul Otoman prin apariția a numeroase partide și societăți secrete arabe ca Al Ikha și Al Arabi Al Uthmani, respectiv Al Qahtaniya și Al Fatat[14]) și în al doilea rând, 2 documente de o importanță extraordinară pentru cadrul în care această revoltă urma să aibă loc, precum și viitorul Orientului Mijlociu odată cu încheierea acesteia și anume:1. Corespondența Faisal-McMahon și 2.Acordul Secret Sykes-Picot.
Debarcarea trupelor australiene din ANZAC la Gallipoli, 25 aprilie 1915(Sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Gallipoli_campaign)
Corespodență McMahon-Hussein, Acordul Secret Sykes-Picot și desfășurarea Revoltei Arabe (1916-1918)
Corespondența McMahon-Hussein reprezintă un schimb de 10 scrisori realizat între Sir Henry McMahon (Înaltul Comisar al Armatei Britanice de la Cairo) și Hussein Bin Ali (Sharif-ul Meccăi), între iulie,1915 și august,1916. Aceasta a fost realizată în contextul deciziei Sharif-ului Hussein (la cererile repetate ale Imperiului Otoman) de a nu se asocia, nici pe sine și nici vilayetul Hejaz de partea Armatei Otomane în Primul Război Mondial, hotărând că e mai bine să negocieze cu britanicii,condițiile realizării Revoltei Arabe, ținând cont de discuția cu rivalul său, Emirul Abdul Aziz Ibn Saud pe tema dacă ar trebui să asocieze Mecca la o viitoare chemare a sultanului la Jihad sau nu și de dorința vecinilor pe care îi supusese (triburile ageyl, billi, harb etc).[15] Totodată, ea este realizată și din dorința de a declanșa o revoltă arabă în regiune, a-i elibera pe toți arabii de sub dominația otomană și a crea un Regat Arab independent.
Astfel, încă din prima scrisoare a acestei corespondențe este stabilită realizarea unei revolte, întrucât întreaga națiune arabă dorise să-și obțină libertatea și să apuce frâiele propriei lor administrări, atât în teorie, cât și în practică și întrucât este în interesul lor să beneficieze de asistența Guvernului Marii Britanii, având în vedere poziția lor geografică (exista un Comisariat Britanic Militar la Cairo, în Egipt, ce fusese anexat în 1914 de britanici, așadar aceștia erau aproape) și interesele lor economice(acelea de a pune mâna pe rezervele de petrol din Peninsula Arabă, dar și de a îmbunătăți infrastructura zonei).[16] Tocmai de aceea doresc să primească ajutorul și susținerea materială a Marii Britanii în îndeplinirea intențiilor lor ferme și îndreptățite(acelea de a se elibera de sub stăpânirea otomană și de-ași crea propriul lor stat arab independent).[17] Britanicii, acceptă această propunere, însă impun propriile lor condiții cu privire la această alianță:
· 1.recunoașterea independeței țărilor arabe, ale căror teritorii se vor întinde, până la orașele Mersina și Adana, în nord, până la granița cu Persia și Golful Persic,în est, până la Oceanul Indian în sud, cu excepția poziției Adenului(colonie britanică încă din 1839), care rămâne aceeași și până la Marea Roșie și Mediterană în Vest,
· 2.înștiințarea Angliei de către Guvernul Arab al Sherifului Hussein că aceasta va avea întâietatea asupra întreprinderilor economice din toate țările arabe,
· 3.oferirea de asistență reciprocă, în măsura capabilităților militare și navale ale ambelor părți (Marea Britanie și viitorul Regat Arab) și a a unui răspuns militar comun, în cazul în care o a altă mare putere (Germania sau Rusia) va ataca una dintre părți, pacea nefiind realizată fără acordul ambelor părți,
· 4. asumarea neutralității de către cealaltă parte, dacă una dintre ele(Marea Britanie sau Regatul Arab) intră în vreun conflict militar, iar în cazul în care una dintre cele 2 părți contractante vrea să se alăture forțelor celeilalte, ambele trebuie să se întâlnească și să discute condițiile,
· 5. Anglia va anunța abolirea regimului privilegiilor străine în țările arabe și va asista Guvernul Șerifului Hussein într-o convenție internațională cu privire la abolirea acestora și nu în ultimul rând;
· 6. punctele 3 și 4 ale acestui tratat(cele cu privire la unirea forțelor militare ale Marii Britanii și Regatului Arab în cazul unui atac din partea unei alte mari puteri și la neutralitatea uneia dintre părți dacă cealaltă se află în conflict) rămân în vigoare timp de 15 ani, iar dacă una dintre părți dorea reînoirea acestuia, trebuia să anunțe cu un an înainte de ieșirea sa din vigoare( în 1931).
Acestea fiind spuse, în urma condițiilor stabilite, Shariful Ali îi spune că întreaga națiune arabă este unită și de acord cu toate sacrificiile necesare pentru obținerea acestei realizări,așadar, roagă Imperiul Britanic să-i ofere un răspuns (pozitiv sau negativ) într-o perioadă de 30 de zile cu privire la această inițiativă. În cadrul celei de a doua scrisori, Comisarul McMahon îi spune că îi mulțumește pentru sinceritatea sentimentelor sale față de Anglia și mai mult decât atât, că se bucură de faptul că Înălțimea Sa (Sharif-ul Hussein) și oamenii săi au realizat că interesele arabilor sunt și cele ale englezilor și vice-versa.[18] Ca atare, acesta confirmă termenii mesajului Lordului Kitchner, trimis lui Hussein prin mesagerul său, Ali Effendi, mesaj în cadrul căruia este reafirmată dorința englezilor pentru obținerea independenței Arabiei și a locuitorilor săi, împreună cu realizarea unui Califat Arab, atunci când el va putea fi realizat. Totuși, Mcmahon declară că Guvernul Majestății sale(a Regelui George al-V-lea) ar dori ca recrearea acestui califat să fie făcută de un arab pur(nu unul ca Hussein, ce își petrecuse o mare parte din tinerețe la curtea sultanului Abdul Hamid al-II-lea,1876-1909, fiind otomanizat în gândirea și obiceiurile sale) și mai mult decât atât, că în ceea ce privește chestiunea granițelor, ar fi prematur ca aceasta să fie discutată în mijlocul războiului și într-un moment în care, multe părți ale Imperiului Otoman, turcii se află ,î ncă, sub controlul lor, iar guvernatorii arabi oferă sprijin militar nemților și turcilor, noului spoliator și vechiului opresor.[19]
În cea de a-3-a scrisoare, Sharif-ul Hussein îi comunică Înaltului Comisar al Armatei Britanice, Henry McMahon că a primit răspunsul său cu bucurie, în ciuda tonului ambiguu și rece al acesteia și că își reafirmă sinceritatea și încrederea față de puterea imperială britanică și preferința pentru aceasta în toate problemele pe care le-ar întâmpina în realizarea acestei operațiuni militare, sub toate formele și circmstanțele (fiind singurul imperiu mai deschis față de toate culturile și religiile din teritoriile aflate sub dominația sa, în comparație cu Imperiul Rus sau cel Francez, spre exemplu), întrucât interesele adepților religiei noastre (musulmană) necesitau asta (o colaborare militară cu britanici, care aveau deja mulți supuși musulmani de-a lungul imperiului lor, în special în Egipt,Sudan și India).[20] Mai mult decât atât, el îi spune lui McMahon că în ceea ce privește chestiunea limitelor, aceasta nu e doar decizia lui, ci a tuturor arabilor, a căror viață este pe deplin legată acum, de realizarea acestui ideal și mai mult decât atât, că în ciuda remarcii sale din scrisoarea anterioară, aceasta nu este o scuză pentru răceala și ezitarea pe care le are față de cererile arabilor, cereri ce reprezintă esențialul material și moral de care aveau nevoie în realizarea Revoltei Arabe și eliminarea puterii otomane din regiune.[21]
În scrisoarea a-4-a, apare un conflict de interese între McMahon și Hussein, întrucât acesta îl informează că, întrucât problema granițelor e una urgentă pentru Hussein, Mcmahon îi transmite, în numele Guvernului Britanic următoarele decizii(1.recunoașterea și susținerea independenței arabilor în limitele cerute de shariful de la Mecca,2.apărarea și asigurarea inviolabilității Locurilor Sfinte din Palestina de către Marea Britanie,3.oferirea sfatului și asistenței sale în stabilirea formelor de guvernământ potrivite în diferitele teritorii arabe ce vor fi ocupate de trupe Sherifului Hussein,4.toți sfătuitorii și oficialii care vor ajuta la formarea unei forme rezonabile de administrație Britanii vor fi britanici, întrucât Arabii au căutat doar sfatul și ajutorul Marii Britanii), printre care și faptul că date fiind poziția déjà stabilită și interesele britanicilor în aceste regiuni, arabii trebuie să recunoască aranjamentele administrative speciale făcute de britanici pentru a apăra aceste teritorii de agresiunea străină, a promova bunăstarea populațiilor locale și a salvgarda interesele ecomice comune și să accepte că nici districtele Mersina și Alexandretta, precum și porțiuni din Siria, aflate la vest de districtele Damasc, Homs, Hama și Alep neavând populație pur arabă trebuie excluse din limitele Califatului Arab dorit de Sherif-ul Hussein[22], conflict ce se va înteți în cea de a cincea scrisoare, unde Hussein îi spune că poate renunța la vilayetele Mersina și Adana, dar nu și la Beirut,Alep și Irak, deoarece în ceea ce le privește pe primele două, Califul Omar a declarat, la stabilirea Califatului Islamic,în secolul al-VII-lea, că un arab creștin nu este diferit de un arab musulman, întrucât ei sunt descendenți ai aceluiaș strămoș divin (Patriarhul Avraam) și că la fel ca în Evul Mediu, creștinii se vor bucura de aceleași drepturi și îndatoriri ca musulmanii, iar în ceea ce-l privește pe al treilea, acesta a fost nucleul marelui Califatului Abbasid al arabilor din Evul Mediu (750-1250).[23]
În cele din urmă, Hussein și McMahon vor rezolva disputa lor teritorială, iar între scrisorile 6-10 vor discuta despre ajutoarele militare și materiale pe care Imperiul Britanic va trebui să-l trimită trupelor lui Hussein, despre operațiunile militare pe care Hussein și cei 3 fii ai săi(Abdullah,Feisal și Ali), vor trebui să le realizeze la semnalul Armatei Britanice și trimiterea unui ajutor special în persoana Colonelului T.E Lawrence.
Acordul Secret Sykes Picot este un act semnat la 16 mai,1916, între Sir Mark Sykes (1879-1919,politician, membrul al Partidului Conservator și diplomat) și Francois Georges-Picot (1870-1951 avocat și diplomat), ambii reprezentanți ai Marii Britanii,respectiv Franței în cadrul acestui acord secret ce prevedea, delimitarea sferelor de influență pentru Imperiul Britanic, respectiv Francez în Orientul Mijlociu.
Realizarea acestui acord este precedată de câteva momente semnificative atât pentru națiunea franceză, cât și cea britanică precum: creșterea influenței economice, dar mai ales administrative a Franței (în urma Războiului Civil din Liban, parte componentă a vilayetului Siriei, dintre 1860-1861) în Siria și Liban, unde firmele franceze investiseră substanțial în secolele XVIII-XIX, transformarea Kuweit-ului în protectorat britanic în 1899, semnarea de către Șahul Mozzafar Ad-Din al Persiei(1853-1907), în anul 1901, a Acordului de Concesiune( prin care acesta, în schimbul a 20.000 de lire sterline(la care se vor adăuga acțiunile,ce valorau aceeași sumă) și o redevență de 16% îi acorda lui Knox D’Arcy, antreprenorul britanic ce a intermediat acest acord între Anglo-Persian Oil Company și șahul Persiei...,,un privilegiu special și exclusiv de a căuta, a obține, a exploata, a dezvolta, a prelucra în vederea comercializării, a transporta în alte locuri și a vinde gaze naturale, țiței, asfalt și ozocherită, pe întregul teritoriu al Imperiului Persan pentru o perioadă de 60 de ani”[24]), descoperirea de către britanicii, la 28 mai,1908, ora 4:00 a.m, a primelor rezerve de petrol din Persia și construirea primei rafinării din zonă, la Abadan[25] și nu în ultimul rând, dorința lui Sir John Fisher( Prim-Lord al Forțelor Navale Britanice în perioada Primului Război Mondial, 1914-1918), de a trece motoarele navelor de luptă, de la alimentare pe bază de cărbune la cea cu petrol (el spunându-i lui Winston Churchill, ce devenise, între timp,Prim Lord al Amiralității, următoarele:,,Războiul Naval este logică pură. Prima dintre toate necesitățile este VITEZA, ca să poți lupta-atunci când dorești,acolo unde dorești și așa cum dorești.”[26]), toți acești factori determinând în primul rând Marea Britanie(care credea că dacă reușise să găsească o rezervă de petrol considerabilă în Persia, va găsi și în alte regiuni limitrofe din Orientul Mijlociu) și apoi, Franța(unde se formase un lobby colonial extraordinar pentru obținerea de teritorii în zonă, fiecare clasă social având propriile sale interese- producătorii de țesături din Lyon își doreau cu ardoare să obțină mătasea din Siria, reprezentanții Camerei Producătorilor de Automobile observaseră că Mosulul ar fi un loc minunat de condus și nu în ultimul rând, preoții iezuiți, care voiau să păstreze sub conducerea lor Universitatea Saint Joseph din Beirut pe care o fondaseră, la 1875[27]) să semneze acest acord.
Acordul Secret Sykes-Picot ne informează în preambulul său faptul că, că Sir Edward Grey(Secretarul de Stat pentru Afacerile Externe ale Marii Britanii între 1905-1916) primește cu mare onoare, telegrama-răspuns la minuta trimisă în data de 9 mai,1916, telegramă în care se statuează faptul că Guvernul Francez acceptase granițele unui viitor stat arab sau ale unei confederației de state arabe, precum și ale acelor părți ale Siriei unde interesele franceze predomină, precum și anumite condiții atașate ulterior, rezultate din discuțiile de la Londra și Petrograd pe acest subiect.[28]
Tot aici, Sir Edward Grey este informat că... francezii, la rândul lor, acceptaseră întregul proiect, așa cum fusese schițat, fapt care va implica însă renunțarea la anumite interese considerabile britanice(fiind vorba de cele din Siria, care ar fi stricat cooperarea politico-militară cu francezii, anexarea acesteia la Imperiul Britanic putând fiind considerată un act nedrept, în condițiile în care așa cum am spus și mai sus, firme comerciale franceze făcuseră mari investiții economice în Siria în secolele XVIII-XIX), dar întrucât Guvernul Majestății Sale(a regelui George al-V-lea) recunoaște importanța cauzei generale a Aliaților, aceea de a produce o situație politică internă mai favorabilă în Turcia(al cărei imperiu se afla într-un accelerat proces de dezagregare, dispariția completă acestuia putând duce la...o ulterioară stare de anarhie, în care numeroase clanuri arabe s-ar fi aflat într-o luptă neîncetată pentru dominația Orientului Mijlociu), așadar,ei(britancii) sunt gata să accepte aranjamentul la care s-a ajuns acum.[29] Așadar,o primă(și cea mai importantă) prevedere a acestui acord era...divizarea Orientului Mijlociu în sfere de influență de tip colonial printr-un plan care dorea crearea unei serii de state ad hoc arabe, eventual chiar a unei confederaţii de state arabe. Astfel, Marea Britanie urma să primească teritoriile Irakului, Transiordaniei şi Palestinei, iar Franţa pe cele ale Siriei şi Libanului.[30]
Tot la primul punct se specifică că...în Zona A (cea stăpânită de Franța), respectiv zona B (cea stăpânită de Marea Britanie), ambele puteri au dreptul,în aceste zone, de a realiza întreprinderi comerciale, respectiv de a acorda împrumuturi potentaților din zonă și de a trimite consilieri și funcționari străini, la cererea statului arab sau a confederației de state arabe care va apărea, instituindu-se astfel, relații economice și politice între Marea Britanie, respectiv Franța și teritoriile lor din Orientul Mijlociu, recunoscute de ambele părți. O a doua prevedere importantă din cadrul acestui acord vine în ajutorul primeia, stabilind faptul că în Zona Albastră (unde se află Siria și Libanul, stăpânite de Franța), respectiv în Zona Roșie (unde se află Palestina,Transiordania și Irakul) Franța, respectiv Marea Britanie vor putea stabili o conducere directă (așa cum se va întâmpla în cazul Irakului, prin trimiterea unui guvernator britanic acolo) sau indirectă(așa cum se va întâmpla în cazul Palestinei și Transiordaniei, prin intermediul autorităților locale), după cum vor dori.[31]
Mai mult decât atât, o a treia prevedere stipulează clar faptul că în Zona Maro (zona Constantinopolului) se va afla sub o administrație internațională(a Marii Britanii,Franței și Rusiei, cel de al treilea actor al acestui acord, în urma izbucnirii Revoluției din octombrie 1917 și a preluării conducerii Adunării Constituante a Rusiei la sfârșitul lui noiembrie 1917 de către V.I.Lenin, îl va denunța drept un act de imperialism crud, luând decizia de a se retrage din acest acord în care juca rolul de terț, doar Marea Britanie și Franța rămând să administreze zona Constantinopului la sfârșitul Primului Război Mondial), a cărei formă va fi decisă după consultarea cu Imperiul Rus, ulterior cu ceilalți aliați(fiind vorba de Italia) și reprezentanții Șerifului Meccăi, Hussein Ibn Ali.[32]
Practic, prevederile 2 și 3 urmăresc pe deoparte, aranjarea politicii interne a teritoriilor pe care Imperiul Britanic, respectiv Francez le vor stăpâni,urmare a acestui acord și pe de alta, refacerea ordinii internaționale în Orientul Mijlociu, după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial. O a patra prevedere stabilește faptul că, Imperiului Britanic îi sunt acordate porturile Acra și Haifa (aflate în nordul statului Israel de astăzi), asigurându-se astfel, navigația liberă și directă a vaselor britanice, din Marea Mediterană până la Golful Persic, precum și faptul că Guvernul Marii Britanii nu va intra niciodată, în negocieri pentru cedarea insulei Cipru unei a treia puteri europene(Italiei sau Germaniei spre exemplu), fără consimțământul prealabil al Guvernului Franței. O a cincea și ultimă prevedere importantă stabilește că, porturile Alexandretta (aflat în Zona Albastră), respectiv Haifa (aflat în Zona Roșie), ar trebui să adopte regimul de ,,porturi libere” pentru Imperiul Britanic, respectiv Francez și că nu ar trebui să existe niciun fel de discriminării în privința taxelor sau a posibilității de trecerea a navelor și bunurilor engleze, respectiv franceze prin portul Alexandretta (pentru navele și mărfurile britanice), respectiv Haifa (pentru navele și mărfurile franceze), același regim aplicându-se și pentru căile ferate. Printre alte prevederi ale acestui acord se numără: dreptul Marii Britanii de a construi, administra și a fi unicul proprietar al unei căi ferate ce lega portul Haifa de Zona B(unde se afla regiunea Mesopotamiei), având dreptul absolut de a transporta trupe spre această zonă oricând, nemodificarea taxelor vamale pentru bunurile turcești de-a lungul Zonelor Albastră, respectiv Roșie, precum și în zonele A(în Liban, aflat sub conducerea directă a Franței) și B (în Irak, aflat sub conducerea directă a Marii Britanii) pentru o perioadă de 20 de ani, neacordarea permisiunii Guvernului Francez de a-și ceda drepturile economice și politice din Zona Albastră vreunui stat terț, cu excepția Statului Arab sau a Confederației de State arabe fără un acord ulterior din partea Guvernului Majestății Sale, care în ceea ce privește partea sa, va oferi aceeași prerogativă Guvernului Francez cu privire la Zona Roșie, etc.
În cele din urmă, la finalul acestui document este ridicată,din considerente practice, și problema revendicărilor Italiei cu privire la împărțirea teritoriului Turciei din Asia, așa cum erau formulată în Art.9 din Tratatul de la Londra din 26 aprilie 1915, prin care Italia va fi atrasă, de partea Antantei în Primul Război Mondial (în care stipula faptul că ea, dacă va intra în război și se va număra printre puterile învingătoare, dorește să revendice stăpânirea Dalmației, a portului Fiume, a portului Vlore și protectoratul asupra Albaniei, precum și stăpânirea Adaliei, zona de sud a Turciei, dintre toate revendicările promise de englezi, doar ultima putând fi respectată, restul fiind respinse în cadrul Conferinței de Pace de la Paris) și totodată se recomanda înștiințarea împăratului Japoniei, Taisho (1912-1926) cu privire la încheierea acestui acord.
Pe 5 iunie 1916, într-o tabară de aproximativ 1500 de recruți, fii șerifului Hussein, Ali Bin Husayn și Faisal declară în numele sharif-ului, ieșirea arabilor de sub dominația otomană, însă Revolta Arabă va începe, în mod oficial la 10 iunie 1916, odată cu focul de armă tras în aer(în mod simbolic) de către Sharif-ul Hussein Ibn Ali, urmat de atacul trupelor arabe împotriva garnizoanei otomane de la Mecca și a rezervelor sale de apă.[33] La puțin timp după acest atac, o baterie de câmp este trimisă din Egipt în Hejaz pentru a-i susține pe arabi, aceștia reușind să captureze orașele de coastă Yenbo,Qunfida și Rabegh și nu în ultimul rând,Mecca în iulie,1916.[34] Chiar și așa, în ciuda acestor succese inițiale, garnizoana otomană de la Medina, ce rezistase atacului inițial al arabilor (din 5 iunie 1916) continuă să se apere cu strășnicie, sub comanda Locotenentului-General Omer Fahreddin Pasha (1868-1948), detașat să coordoneze forțele otomane din Hejaz, reușind totodată, să respingă forțele rebele arabe, fapt ce reprezintă practic, prima înfrângere a trupelor arabe din cadrul acestei campanii militare.[35] În ciuda acestui eșec neașteptat și dureros, capturarea portul Jeddah (aflat pe coasta de vest a Arabiei Saudite de astăzi), ce cade în mâna celor 3.5000 de soldați arabi, asistați de crucișătoarele și hidroaviaonele britanice, va reprezenta o victorie politică și militară esențială în reușita acestei campanii, arabii primind de aici, proviziile de hrană și muniție de care aveau nevoie. În august, 1916, forțele arabe aflate sub comanda lui Abdullah(care va deveni, Emir al Transiodaniei, între 1921-1946 și apoi Primul Rege al Iordaniei, între 1946-1951) vor începe asediul orașului Taif(aflat în vestul Arabiei Saudite de astăzi), pe care îl vor captura în septembrie.[36]
O hartă a Revoltei Arabe(Sursa:https://www.historynet.com/creating-chaos-lawrence-of-arabia-and-the-1916-arab-revolt/)
Mai mult decât, atât, odată cu venirea ofițerului britanic T.E Lawrence (care va fi cunoscut, la sfârșitul acestei revolte drept ,,Lawrence al Arabiei”, un mare iubitor al civilizației și culturii arabe, ajuns pentru prima dată în Orientul Mijlociu, cu ocazia unei călătorii în Palestina și Siria din 1909 pentru a studia castelele cruciaților, devine în 1911, arheolog al British Museum, însărcinat să efectueze săpăturile din orașul hitit Karkemish) de la Serviciul Colonial de Informații din Cairo(al cărui membru fusese din 1914) în octombrie, 1916, situația trupelor arabe se va îmbunătăți simțitor. Împreună cu Ronald Storrs, un coleg de al său de la instituția mai sus menționată, acesta este trimis la Jeddah pentru a verifica situația politică și militară din Hejaz și a recomanda autorităților locale un posibil viitor curs al acțiunilor. O primă și semnificativă acțiune dintre toate cele realizate de el este aceea de a analiza potențialul diverșilor lideri hașemiți și a determina care dintre aceștia erau cei mai capabili de a duce războiul contra turcilor.
Astfel, în ciuda tinereții și a lipsei sale de experiență, acesta este capabil să-și dea seama de calitățile lor, decizând să-i demită pe emirii Ali și Abdullah din cadrul conducerii trupelor arabe, întrucât aceștia erau mai puțin dispuși să accepte manipularea străinilor(să facă așa cum le dictau britanicii). În schimb, Lawrence își va focusa atenția pe emirul Faisal, fiul mijlociu al Sharif-ului Hussein Ibn Ali, pe care îl recunoaște drept un lider carismatic, foarte capabil în misiunea sa de colaborare cu Lawrence și înfrângere a trupelor turce, dar și cel care va avea cel mai puțin de câștigat din aranjamentele politice de mai târziu, după cum vom vedea.[37]
La recomandarea lui Lawrence, Faisal va primi din ce în ce mai multe ajutoare materiale de la britanici, atât de ordin financiar, cât și militar(carabine Lee-Enfield,model 1904 și Henry-Martini). Totodată, acesta va fi trimis în nordul Hejazului, la Yanbu pentru a fi protejat și a-și satisface, atât ambițiile sale regale(dorința de a-i înfrunta și învinge de unul singur, trupele otomane), cât și scopurile militare ale britanicilor (acelea de a securiza orașele de coastă Jeddah, Yanbu,Qunfida și Rabegh, necesare pentru primirea proviziilor de la britanici și a sabota, cât mai curând, Calea Ferată din Hejaz, pentru a stopa aprovizionarea trupelor otomane din zonă cu alimentele,armele și munițiile necesare), iar în seara de 3 decembrie,1916, Lawrence se va întâlni cu Faisal la Nakhl Mubarak (acolo unde Faisal se mută în speranța de a deturna lovitura Generalului Fakhri Pașa, care plecase de la Medina, pe 1 decembrie, 1916, cu 3 brigăzi, cu scopul de-ași reîntări trupele și recuceri Yenbu, reușind să-l înfrângă în mod clar pe Emirul Zeid, fratele mai mic al lui Faisal), pentru a discuta despre viitoarele planuri de război.
Urmează o perioadă de 2 ani (1917-1918) de extraordinare victorii pentru Lawrence, acestea construindu-i statutul istoric, aproape legendar de...,,Rege neîncoronat al arabilor”. La începutul lui ianuarie 1917, Faisal, alături de o forță formată din 5.100 de soldați pe cămile, 5.300 de infanteriști, dotați cu 4 tunuri Krupp și 10 mitraliere, începe marșul spre nordul Hejazului pentru a cuceri Weijh-ul (orașul de pe litoralul Mării Roșii), ajunge în cele din urmă acolo și cucerește orașul din mâinile turc ilor, la 25 ianuarie 1917.[38]
Soldați ai Armatei Sharfiene, aflați la sud de Yenbo, purtând cu ei steagul Revoltei Arabe dintre 1916-1918 (Sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Arab_Revolt )
La rândul lor, trupele britanice din Mespotamia, conduse de Generalul Frederick Maude, se dovedesc victorioase în confruntarea cu cele turce, reușind să cucerească, pe 11 martie 1917, Bagdadul (răzbunând astfel, înfrângerea suferită în fața acestora , în urmă cu aproximativ un an, în Bătălia de la Kut).[39]
Cu toate acestea, Enver Pașa nu vrea să se considere complet învins în Mesopotamia. Cu ajutorul germanilor, Armata Turcă formează un nou corp de armată purtând numele de cod ,,Yilderim” (,,Fulgerul”), acesta urmând să fie trimis în sudul Anatoliei în vara lui 1917. În același timp, Generalul Erich Von Falkenhayn (fostul Șef al Statului Major German, între septembrie,1914- august,1916 și de curând,câștigătorul Campaniei din România ) vine la sfârșitul lui martie 1917 la Constantinopol pentru a plănui o ofensivă în Mesopotamia, prin care, spera el…va reuși să recucerească Baghdadul și să conducă Armata Germano-Turcă prin Persia și chiar mai departe, revitalizându-se astfel, țelul strategic simplu,dar esențial, visul fantastic al Armatei Germane din Primul Război Mondial: acela de a deposeda Imperiul Britanic de ,,Perla Coroanei Britanice”…India (un plan cât se poate de hazardat și nerealist, care nu va reuși). Urmează o perioadă, în care trupele lui Lawrence al Arabiei vor fi implicate într-un așa numit ,,război de gherilă”(caracterizat prin hărțuirea trupelor otomane de către unitățile neregulate din ,,Armata Sharifiană” ,trimiterea unor forțe mici,dar bine instruite și echipate pentru realizarea acestor operațiuni militare,eliminarea lor în atacuri surpriză,distrugerea unor puncte strategice-spitalele,turnuri de apă, magazii de alimente și căi ferate), cea mai mare realizarea obținută de Lawrence în urma acestui tip de război, fiind...bombardarea Căii Ferate din Hejaz în aprilie 1917, element de o importanță economică vitală pentru trupele otomane, acesta reușind astfel, să întrerupă aprovizionarea acestora cu armele și alimentele necesare lor și să pună, puțin câte puțin ,capăt dominației otomanilor în Orientul Mijlociu.
Pe 7 iulie 1917, T.E Lawrence are parte de cea mai importantă victorie a carierei sale militare, reușind să pună mâna pe inexpugnabilul port Aqaba (aflat în apropierea Canalului de Suez, proprietatea britanicilor din 1882, de la anexarea Egiptului), aceste 2 reușite-distrugerea Căii Ferate din Hejaz și capturarea portului Aqaba, netezind calea forțelor arabe spre victoria absolută(de acum încolo, britanicii putând să trimită mult mai ușor și mult mai multe trupe și resurse alimentare și militare arabilor).[40] Mai mult decât atât, în timp ce Falkenhayn și Enver Pașa își făceau planuri în legătură cu viitoarele direcții de atac, Generalul Edmund Allenby este trimis pe Frontul din Orientul Apropiat (de pe Frontul de Vest), unde definitivează pregătirile pentru o ofensivă în Sinai(unde forțele anglo-indiene fuseseră înfrânte în primele 2 Bătălii din Gaza, de pe 26 martie, respectiv 19 aprilie 1917), astfel că Divizia ,,Yilderim” va trebui să atace acolo.[41] Toamna anului 1917 urma să fie una decisivă, trupele engleze voiau revanșa cu orice preț, iar turcii nu mai aveau scăpare…Falkenhayn se putea opune lui Allenby cu cele 14 divizii otomane trimise de Enver, la care se adăuga nucleul Corpurilor Germane din Asia Mică(ce reprezentau undeva la 6500 de trupe specializate și ofițeri de stat major), însă acestea erau mult mai puțin puternice decât păreau pe hârtie. Mustafa Kemal( eroul Armatei Turce de la Gallipoli, numit pe 6 iulie, 1917, la comanda Armatei Turce din Siria)
Lawrence al Arabiei,arheologul ajuns comandant, artizanul victoriei de la Aqaba, precum și a altor mari victorii ale trupelor arabe în fața celor turce din cadrul Revoltei Arabe (Sursa: https://www.historynet.com/te-lawrence-the-enigmatic-lawrence-of-arabia/)
spunea că într-una din diviziile sale, jumătate din trupe erau atât de extenuate, încât nu puteau sta drepți la paradă, dar să mai mărșăluiască împotriva inamicilor anglo-francezi…[42] Astfel, trupele lui Edmund Allenby inițiază Ofensiva din Sinai, pe 31 octombrie 1917, iar în prima zi a acesteia, pe 1 noiembrie, 1917, reușesc să cucerească deja, orașul Beersheba (extrem de important în aprovizionarea cu rezervele de apă necesare cailor și soldaților din unitățile de cavalerie, datorită numărului mare de fântâni de acolo), iar peste 2 săptămâni, la 15 noiembrie, intră în Jaffa. În cele din urmă, la 3 decembrie 1917, Allenby intră în Ierusalim, orașul fiind predat britanicilor de primarul Hussein Bey Al-Husseini, conform decretului emis de acesta, din cauza incapacității de a mai rezista la asediul lung și agresiv la care fusese supus și de frica bombardării Locurilor Sfinte de către britanici din Ierusalim , punându-se astfel, capăt unei dominații otomane de 400 de ani asupra orașului.[43] Totodată, Imperiul Otoman va fi erodat nu numai din exterior, de acțiunile militare, ci și din interior de deciziile secrete anglo-franceze. Astfel, la 2 noiembrie 1917, în același timp cu începutul Ofensivei din Sinai, va fi emisă ,,Declarația Balfour”(creată în pe fundalul unor momente istorice nefaste, dar semnificative pentru viitorul evreilor precum progromurile împotriva lor din Imperiul Țarist de la sfârșitul secolului al-XIX-lea-începutul secolului XX,Afacerea Dreyfus din decembrie 1894 și nu în ultimul rând,Primul Congres Sionist de la Basel, din 28-30 august 1897, în cadrul căreia, jurnalistul austro-ungar de origine evreiască, Theodor Herzl subliniază importanța realizării unei patrii pentru evrei, după secole de rătăcire a acestora prin întreaga lume), prin intermediul căreia politicianul James Arthur Balfour îl înștiințează pe prietenul său, afaceristul Walter Rotschild că Guvernul Majestății Sale(al Regelui George al-V-lea) privește, în mod favorabil, aspirațiile Mișcării Sioniste de realizare a unui cămin național în Palestina de către evrei și vor face toate eforturile pentru realizarea acestui obiectiv și că, totodată, nu vor fi realizate niciun fel de acțiuni care să prejudicieze drepturile civile sau religioase ale locuitorilor ne-evrei din Palestina sau ale evreilor ce se află în alte state europene.[44]
În zadar, vor încerca germanii să se folosească de Khedivul Abbas Hilmi și să stabilească un ,,Birou Colonial” la Damasc, prin intermediul căruia să afle planurile britanicilor în regiune, iar otomanii, prin intermediul Discursului lui Djemal Pașa din 6 decembrie 1917 (Ministrul Marinei între 1914-1918), să denunțe (folosindu-se de dezvăluirea publică a Acordului Secret Sykes-Picot, realizată de Guvernul Revoluționar al lui V.I Lenin) presupusa conspirație realizată între Shariful Hussein Bin Ali și imperialiștii din Europa Occidentală, pentru a recâștiga sprijinul foștilor lor supuși arabi în lupta împotriva Marii Britanii și a Franței. Coeziunea socială și forța otomanilor erau în picaj liber, se evaporaseră complet!
În anul 1918, forțele otomane erau atât de slăbite, încât…nu mai erau capabile să riposteze, iar britancii repurtau succes după succes. Astfel, la 19 septembrie 1918, Generalul Allenby obține o mare victorie în Bătălia de la Megiddo în fața trupelor otomane ale lui Liman Von Sanders (Comandantul Armatei Turce din Palestina), aproape reușind să-l captureze pe acesta, iar în ziua următoare, pe 20 septembrie, trupele sale trec Iordanul. Nazaretul cade în mâinile britanicilor în același timp, iar Armata a-VII-a Otomană, prinsă în timp ce bloca satul palestinian Wadi Al-Fara, este complet distrusă într-un bombardament al RAF(Royal Air Force) [45].
Cu o Bulgarie obosită și înfrântă, care cedează și cere armistițiul la 29 septembrie 1918, devenind primul stat care iese din Blocul Puterilor Centrale și o Germanie aproape epuizată și ea în urma confruntărilor cu trupele anglo-franceze de pe Frontul de Vest din vara anului 1918, singura opțiune a turcilor era să lupte de unii singuri, cum și cât mai puteau. Dar nu mai puteau!
În cele din urmă, în ciuda eforturilor eroice de rezistență ale otomanilor pe Frontul din Orientul Mijlociu, la 1 octombrie 1918, Edmund Allenby și T.E Lawrence intră victorioși în Damasc, iar francezii, la rândul lor ocupă Beirutul pe 7 octombrie 1918, urmând să ocupe și Homs și Alep pănă la sfârșitul lui octombrie.
La 30 octombrie 1918, prin semnarea Armistițiului de la Mudros, ce prevedea predarea garnizoanelor otomane din Palestina, Siria, Mesopotamia și Arabia în fața Aliaților, eliberarea prizonierilor armeni din lagărele din Mespotamia în care fuseseră internați( în urma Genocidului Armean din anii 1914-1918 o serie de arestări,deportări și ucideri în masă realizate din ordinul lui Enver și Taalat Pașa, în urma cărora se crede că, între 600.000-1,5 milioane de armeni au fost măcelăriți sau au murit în marșurile din timpul deportărilor[46]), ocuparea forturilor din Bosfor și Dardanele de trupele Antantei(anglo-franceze), permiterea accesului navelor de război engleze și franceze în cele 2 strâmtori menționate mai sus și nu în ultimul rând, demobilizarea celei mai mari părți a Armatei Turce, cu excepția unităților necesare pentru menținerea ordinii interne, Imperiul Otoman ieșise din război, din nefericire pentru el, pe ușa din dos. Mai mult decât atât, Revolta Arabă reprezintă momentul decisiv în formarea conștiinței naționale arabe, deoarece prin detaliata planificare a acesteia, realizată prin intermediul Corespondenței Hussein-McMahon, dar mai ales prin declanșarea acesteia, marile victorii obținute de arabi în fața trupelor turce în Bătăliile de la Weijh (25 ianuarie 1917) și Aqaba (6 iulie 1917) și nu în ultimul rând, intrarea trimufală a trupelor siriene ale lui Faisal, aceștia reușesc, cel puțin până la pronunțarea deciziilor Conferinței de Pace de la Paris, să transforme un deziderat de mult așteptat(unirea tuturor arabilor sub spectrul ideilor Naționalismului Arab și constituirea unei națiuni arabe mari și independente) și pentru care au manifestat numeroase organizații secrete și partide, unele fiind chiar eliminate din fașă de otomani, înainte de Primul Război Mondial... într-o realitate politică, prin capturarea a mii de soldați sirieni, libanezi sau irakieni din cadrul Armatei Otomane, ce se vor alătura Ideologiei Naționalismului Arab, precum și pătrunderea acestei ideologii în teritoriile Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu (Siria, Palestina și chiar...în Irak), teritorii care se vor afla sub controlul lui Faisal și care chiar mai mult de atât, după această ocupație temporară a trupelor anglo-arabe, aveau dreptul la autodeterminare, adică de a se autoguverna și a-și realiza dezvoltarea politică,economică și socială a națiunilor lor, după cum cred ele de cuviință, după cum este prevăzut și în punctul 12 din documentul ,,Cele 14 puncte”, realizat de președintele Woodrow Wilson la 8 ianuarie 1918 ( ,,Părții turcești a actualului Imperiu Otoman ar trebui să i se asigure o suveranitatea clară, iar celorlalte naționalități care se află în prezent sub dominația otomană ar trebui să li se asigure protejarea necondiționată a vieții lor, precum și oportunitatea neîngrădită a dreptului lor la dezvoltare autononomă, iar Strâmtoarea Dardanele ar trebui să servească mereu ca un loc de circulație liberă pentru navele și comerțul tuturor națiunilor, sub garanții internaționale”.[47]) Însă această idee a arabilor va rămâne...doar un deziderat pe hârtie. Și asta, deoarece, hotărârile marilor putere vest-europene (Marea Britanie și Franța) cu privire la noua ordine geopolitică din Orientul Mijlociu, vor schimba totul. Mărețul vis al lui Lawrence și Faisal va fi rapid spulberat de dorințele imperialiștilor englezi și francezi...pentru totdeauna!
Bibliografie
Surse primare(documente, tratate, jurnale și memorii)
1. Letter No.1, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7]
2. Letter No.2, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7]
3. Letter No.3, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7]
4. Letter No.4, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7]
5. Sykes-Picot Agreement,Avalon Law Yale Unversity,[ https://avalon.law.yale.edu/20th_century/sykes.asp]
6. Text of The Decree of The Surrender of Jerusalem in British Control, First World War [https://www.firstworldwar.com/source/jerusalemdecree.htm]
7. Balfour Declaration,Sourcebook Fordham [https://sourcebooks.fordham.edu/mod/balfour.asp]
8. The 14 points,National Archives of U.S.A[ https://www.archives.gov/milestone-documents/president-woodrow-wilsons-14-points]
II. Surse secundare(cărți și articole)
1. Ferguson,Niall, Piața și Turnul.Rețele,ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom,Colecția Historia,Iași,2018
2. Fieldhouse, D.K, Western Imperialism in The Middle East, Oxford University Press, 2006
3. Frankopan,Peter, Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii., Editura Trei,Colecția Istorie,București,2019
4. Fromkin,David, A Peace To End All Peaces.The fall of The Ottoman Empire and the creation of Middle East,Henry Holt and Company, New York,1989
5. Macmillan,Margaret,Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea, Editura Trei, Colecția Istorie,București,2018
6. Murphy,David, The Arab Revolt, 1916-1918. Lawrence sets Arabia ablaze, Osprey Publishing House,Oxford,2008
7. Palmer,Allan, The Decline&Fall of the Ottoman Empire,Barnes&Noble Books Publishing House, New York,1994
8. Simkins,Peter;Geoffrey Jukes&MIchael Hickey, Primul Război Mondial.Războiul care a pus capăt tuturor războaielor, Editura Litera,București,2019
III.Surse web
1. https://en.wikipedia.org/wiki/Vilayet
2. https://en.wikipedia.org/wiki/Kaza
3. https://en.wikipedia.org/wiki/Nahiyah
4. https://www.britannica.com/topic/fatwa
5. https://www.britannica.com/topic/shaykh-al-islam
6. https://www.britannica.com/event/Armenian-Genocide/Genocide
IV.Instrumente de lucru(enciclopedii,dicționare,atlase)
1. https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/revolutions_and_rebellions_arab_revolt_ottoman_empiremiddle_east( “Revolutions&Rebellions:Arab Revolt”, Alia El Bakri)
[1] Vilayet- Unitate administrativă de prim-rang a Imperiului Otoman, reprezentând o regiune a acestuia(https://en.wikipedia.org/wiki/Vilayet )
[2] Kaza- Kaza- Unitate administrativă de rang inferior, reprezentând un ,,sub-district” dintr-o provincie a Imperiului Otoman, între 1299-1922(https://en.wikipedia.org/wiki/Kaza
[3] Nahiye- Nahiye-Unitate administrativă de rang inferior, constând dintr-un număr de sate sau orașe mai mici, reunite sub conducerea unui mutesellim(guvernator), numit de către pașă(https://en.wikipedia.org/wiki/Nahiyah )
[4] D.K Fieldhouse, Western Imperialism in The Middle East, Oxford University Press, 2006 , Chapter 1:“The Ottoman Decline”, pp.9-14
[5]Fatwa- Decret dat cu privire la un aspect din Dreptul Islamic,de către un învățat calificat pe acel subiect, cunoscut sub numele de ,,mufti”(https://www.britannica.com/topic/fatwa )
[6]Ibidem
[7]Niall Ferguson, Piața și Turnul.Rețele,ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom,Colecția Historia,Iași, 2018,Cap.5 ,,Cavalerii Mesei Rotunde”,Subcapitolul ,,Mantia Verde”, p.171
[8]Pentru declarația kaiserului Wilhem al-II-lea vezi Niall Ferguson, Piața și Turnul.Rețele,ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom,Colecția Historia,Cap.5 ,,Cavalerii Mesei Rotunde”,Subcapitolul ,,Mantia Verde”, p.171
[9] Ibidem
[10]Ibidem
[11]Șeyhulislam- Funcție care desemnează autoritatea oficială în materie de probleme ale religiei islamice,de pe întreg cuprinsul Imperiului Otoman(https://www.britannica.com/topic/shaykh-al-islam )
[12]Pentru întreaga declarație a sultanului Mehmed al-V-lea Reshad vezi Niall Ferguson, Piața și Turnul.Rețele,ierarhii și lupta pentru putere, Editura Polirom,Colecția Historia,Cap.5: ,,Cavalerii Mesei Rotunde”, Subcapitolul ,,Mantia Verde”, p.72
[13] Simkins,Peter;Geoffrey Jukes&MIchael Hickey, Primul Război Mondial.Războiul care a pus capăt tuturor războaielor, Editura Litera,București,2019, Capitolul,,Frontul de Est:1914-1918”, Subcapitolul ,,Frontul turcesc, iarna lui 1914-1915”,p.217-218
[14] D.K Fieldhouse, Western Imperialism in The Middle East, Oxford University Press, 2006, Chapter 2:,,The Arab Awakening” pp.20-35
[15] David Fromkin, A Peace To End All Peaces.The fall of The Ottoman Empire and the creation of Middle East,Henry Holt and Company, New York,1989, Part 2:,,Kitchner of Khartoum looks ahead”, Chapter 12:,,The Man in the middle”,pp. 111-115
[16]Letter No.1, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7], accesat la 26.10.2023, între orele 15:10-15:20
[17] Ibidem
[18] Letter No.2, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7], accesat la 26.10.2023, între orele 15:25-15:40
[19] Ibidem
[20] Letter No.3, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7], accesat la 26.10.2023,între orele 15:50-:16:05
[21] Ibidem
[22] Letter No.4, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7], accesat la 26.10.2023,între orele 16:15-16:30
[23] Letter No.5, from “McMahon-Hussein Correspondence”, Jewish Virtual Library[https://www.jewishvirtuallibrary.org/the-hussein-mcmahon-correspondence-july-1915-august-1916#7], accesat la 26.10.2023,între orele 16:40-16:55
[24] Pentru declarația șahului Mozzafar Ad-Din vezi Peter Frankopan, Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii., Editura Trei,Colecția Istorie,București,2019 Capitolul 17:,,Drumul spre aurul negru”,p.354
[25] Ibidem, p.355
[26] Pentru declarația lui Sir John Fisher vezi Drumurile Mătăsii. O nouă istorie a lumii.,Editura Trei,Colecția Istorie,București,2019,Capitolul 17:,,Drumul spre aurul negru”, p.357
[27]Margaret Macmillan, Făuritorii păcii. Șase luni care au schimbat lumea, Editura Trei, Colecția Istorie,București,2018 Capitolul 27(,,Independența Arabă”), p.480
[28]“Sykes-Picot Agreement”,Avalon Law Yale Unversity,[ https://avalon.law.yale.edu/20th_century/sykes.asp ], accesat la 27.10.2023,între orele 11:13-11:23
[29]Ibidem
[30]Ibidem
[31]Ibidem
[32]Ibidem
[33]https://encyclopedia.1914-1918-online.net/article/revolutions_and_rebellions_arab_revolt_ottoman_empiremiddle_east(“Revolutions&Rebellions:Arab Revolt”, Alia El Bakri, accesat la 31.10.2023,între orele 12:30-12:45)
[34]Ibidem
[35]Ibidem
[36]Ibidem
[37]David Murphy, The Arab Revolt, 1916-1918. Lawrence sets Arabia ablaze, Osprey Publishing House,Oxford,2008, Chapter 4:”The Arab Revolt”, Subchapter:”The capture of coastal towns and the arrival od the aid from the Allies”,p.36
[38] David Murphy, The Arab Revolt, 1916-1918. Lawrence sets Arabia ablaze, Osprey Publishing House,Oxford,2008, Chapter 4:”The Arab Revolt”, Subchapter:”The capture of Wejh, December,1916- January, 1917, p.39
[39]Allan Palmer, The Decline&Fall of the Ottoman Empire,Barnes&Noble Books Publishing House, New York,1994, Chapter 15:”Germany’s Ally”, pp.237-240
[40] Ibidem
[41]Ibidem
[42]Ibidem
[43]Text of The Decree of The Surrender of Jerusalem in British Control, First World War
[https://www.firstworldwar.com/source/jerusalemdecree.htm], accesat la 31.10.2023, orele 14:40-14:45
[44] “Balfour Declaration”,Sourcebook Fordham[https://sourcebooks.fordham.edu/mod/balfour.asp], accesat la 31.10.2023, între 15:05-15:10
[45]Simkins,Peter;Geoffrey Jukes&MIchael Hickey, Op.cit, Capitolul 4:,,Frontul din Mediterana, 1914-1923”, Subcapitolul ,,Înaintarea în Siria și Palestina” pp.312-313
[46] https://www.britannica.com/event/Armenian-Genocide/Genocide
[47] “The 14 points”, National Archives of U.S.A[ https://www.archives.gov/milestone-documents/president-woodrow-wilsons-14-points], accesat la 31.10.2023,între orele 15:15-15:35