Responsabilitățile date de germani Armatei Române la Stalingrad, mult peste posibilitățile acesteia

Bătălia de la Stalingrad a tensionat relațiile cu aliatul german, cu precădere în urma acuzelor venite dinspre liderii militari cu privire la responsabilitatea trupelor române pentru căderea în încercuire a Armatei 6 germane. Asta deși, înainte de ofensiva sovietică, Hitler încercase să explice extinderea obiectivelor strategice prin ajutorul oferit de aliați, vorbind într-un mod (surprinzător) optimist de Armatele 3 și 4 române, 2 ungară și 8 italiană.

Generalii săi nu îi împărtășiseră optimismul. Cei mai mulți considerau că cele patru armate aliate nu au valoarea nici măcar a unui corp de armată german, împărtășind părerea feldmareșalului von Rundstedt cu privire la această „armată a Societății Națiunilor”, care cuprindea români (ai căror subofițeri și ofițeri erau, după părerea lui, „deasupra oricărei descrieri”), italieni („teribili oameni”) și unguri („nu doreau decât să plece mai repede acasă”). Printre excepțiile enumerate de mareșal se găseau slovacii („excelenți, foarte modești”) și trupele române de Vânători de Munte.

Opiniile nu prea măgulitoare, dar în mare parte argumentate, ale germanilor sunt confirmate și de interogatoriile sovietice luate militarilor aliați căzuți în prizonierat. Analfabetismul majoritar și precaritatea pregătirii militare duceau la o lipsă de familiaritate cu progresul tehnologic, expunându-i pe soldații români la accese de panică mai ales când atacurile sovietice erau purtate de tancuri și de aviație. Serviciile medicale erau la nivelul Primului Război Mondial, cu indulgență, iar solda „ajungea să cumperi un litru de lapte”, după cum mărturisea un locotenent român celor care îl interogau.

Pe de altă parte, factorii de decizie de la București au avertizat Berlinul, încă din toamna anului 1942, asupra problemelor ridicate de desfășurarea Armatelor 3 și 4 române în flancul trupelor germane la Stalingrad. La întâlnirea pe care Mihai Antonescu a avut-o cu Hitler și cu Ribbentrop la Vinnița, la 22-23 septembrie 1942 (Ion Antonescu, bolnav, nu a putut ajunge), demnitarul român și-a exprimat îngrijorarea cu privire la angajarea masivă a trupelor române împotriva Uniunii Sovietice, deoarece „interesele românești nu se îndreaptă exclusiv spre est”. A cerut aprobarea ca trupele române să fie concentrate exclusiv în raionul Donului, deoarece risipirea marilor unități în Crimeea, Don și Caucaz era periculoasă, ele neputând fi coordonate în mod unitar. Mihai Antonescu a scos în evidență lipsa de dotare a Armatei Române, în special în tunuri antitanc, tancuri, transportoare blindate, autocamioane etc.

Aliatul german a impus ocuparea de către trupele române a unor fronturi foarte mari

În octombrie 1942 a avut loc o întâlnire între Hitler și Antonescu, dar despre conținutul discuțiilor nu se cunosc prea multe detalii. În orice caz, nu a schimbat situația din zona frontului. Deși fusese informat de lipsurile cu care se confrunta Armata Română, aliatul german a impus ocuparea de către trupele române a unor fronturi foarte mari, în ciuda protestelor permanente ale părții române și subestimând grav, așa cum precizam, capacitatea Armatei Roșii. Din această cauză, frontul românesc din flancurile Stalingradului a semănat, precizează istoricul militar Petre Otu, „mai mult cu niște avanposturi de supraveghere, lipsite de adâncime și de rezerve corespunzătoare”.

Aliatul german controla în totalitate concepția strategică, ceea ce a pus trupele române, nu de puține ori, în situații de-a dreptul absurde. Armatele române nu cunoșteau misiunea grupului german de armate „B”, nu știau misiunile forțelor din flancuri, formele de manevră, direcțiile de efort, intențiile inamicului (cum spuneam, mult subestimate), intuite mai mult din fragmentele de comunicații la care aveau acces. Comandamentul român a fost lipsit de o imagine de ansamblu în plan strategic și operativ, fapt care a determinat numeroase intervenții pentru clarificarea problemelor de conducere a trupelor.

Comandamentul român a informat constant partea germană despre concentrările de trupe observate la inamic, ceea ce sporea pericolul unei contraofensive. Atacurile constante la care a fost supusă Armata 3, sugerând dorința sovieticilor de a crea capete de pod pentru testarea apărării și dezvoltarea unei ofensive ulterioare, au fost, de asemenea, raportate și ignorate.

Aprovizionarea, care depindea de transporturile feroviare, era la nivel critic, dar să precizăm că aliatul german se găsea în aceeași situație. Sute de trenuri erau blocate de la granița Germaniei spre Harkov din cauze care țineau de capacitatea redusă a căilor ferate și de atacurile partizanilor și bombardamentelor sovietice. Armata Română, care se baza pe transportul cu cai sau cu boi, avea condiții dintre cele mai dificile.

^{Contraofensiva sovietică de la Stalingrad s-a concentrat pe flancurile Armatei a 6-a germană, lovind în plin Armata a 3-a și a 4-a română (© Getty Images)}

Declanșarea ofensivei sovietice, la 19 noiembrie 1942, a găsit trupele române într-o situație complicată: fronturi extrem de mari față de capacitatea operativă a marilor unități, mijloace antitanc total insuficiente, rezerve mai degrabă simbolice. La care se adăugau ordinele categorice ale comandamentului german de a păstra pozițiile de luptă, fără nicio retragere.

Acest text este un fragment din articolul „Germania și România, după Stalingrad. O relație complicată”, publicat în numărul 229 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.

_{Foto sus: Artileria românească pe frontul de la Stalingrad. În imagine, un obuzier Skoda md. 1934, cal. 100 mm. Obuzierele Skoda erau moderne, aveau o putere de foc mai mare, dar prea puţine faţă de nevoile Armatei Române}