Republica de la Weimar. De ce a eșuat democrația germană interbelică

Republica creată de Adunarea Constituantă de la Weimar a durat, în teorie, 14 ani, din 1919 până în 1933. În termeni practici, viața ei a fost mai scurtă. Primii patru ani s-au derulat în confuzia economică și politică de după Marele Război, în timp ce ultimii trei au reprezentat o cvasi-dictatură, preludiu al regimului totalitar de mai târziu. 

În toamna anului 1918, puțini germani înțelegeau semnificația armistițiului; cu atât mai puțin au perceput semnificațiile Tratatului de la Versailles. Timp de patru ani fuseseră convinși că vor câștiga războiul. Apoi, timp de o lună, între octombrie și 11 noiembrie 1918, spectrul înfrângerii a cuprins întreaga Germanie. O imagine care, după încetarea luptelor, s-a diluat rapid; germanii nu doreau să creadă că fuseseră învinși.

Teoria „pumnalului înfipt în spate” a fost adoptată cu ușurare de o națiune prea puțin dispusă să se aplece asupra cauzelor reale ale înfrângerii. Tratatul de la Versailles a fost privit de germani ca o umilință fără margini și sursa tuturor necazurilor. Deciziile pe care conducerea germană le luase până în 1918 (de la politica agresivă până la economia subordonată în totalitate efortului de război) au fost date uitării. Versailles-ul și Aliații erau singurii vinovați de lipsurile teribile și de inflația galopantă care au caracterizat primii ani de după război.

Acceptarea Planului Dawes, în 1924, a deschis calea pentru o potențială apropiere între Germania și Franța. Acest lucru reprezenta miezul tuturor speranțelor de securitate europeană de durată. Noul ministru de Externe britanic, Austin Chamberlain, a cărui personalitate sobră, dublată de o imagine din care nu lipseau jobenul și garoafa în piept, îl făceau să pară (pe nedrept) o simplă caricatură a aristocrației britanice, și-a exprimat, în ianuarie 1925, speranța într-o „nouă Europă” care putea fi „construită pe baze care le-ar garanta pace și securitate națiunilor din Lumea Veche”.

Briand, omologul său francez, era un om de stat vizionar, care contempla încă de atunci la viitorul unei uniuni federale europene, independente de puterea Statelor Unite. El recunoștea că interesele țării sale se găseau la intersecția dintre nevoia indispensabilă de securitate și politica de apropiere față de Germania. A găsit în persoana ministrului de Externe german, Gustav Stresemann, cu personalitatea sa impunătoare și silueta masivă, un partener de discuții la fel de lucid.

Deși inițial un monarhist convins, cu accente anexioniste în timpul războiului, Stresemann a fost radical afectat de experiența războiului, a primilor ani postbelici și de trauma anului 1923, când fusese cancelar. A devenit convins de nevoia de reașezare pe noi baze a relațiilor cu Franța, pentru ca scopul său declarat, „O Germanie în centrul unei Europe pașnice”, să devină realitate.

Pasul decisiv pentru destinderea franco-germană a fost Tratatul de la Locarno, semnat pe 16 octombrie 1925. A fost un pas necesar către obiectivul pe termen lung de renaștere a Germaniei. La 10 septembrie 1926, Germania a fost primită în Liga Națiunilor ca membru permanent. Avântul „spiritului de la Locarno” a fost foarte curând potolit. După ce s-a evaporat euforia, clivajul dintre interesele germane și cele franceze a rămas unul larg.

Temerile franceze privind securitatea nu erau ușor de depășit, iar speranțele germane pentru încheierea grabnică a ocupației străine a întregii Renanii au fost spulberate rapid. La acea vreme, reparațiile erau din nou o preocupare prioritară, deoarece ratele germanilor urmau să crească, conform planului Dawes, în 1928-1929, fapt care ar fi reprezentat o povară sporită pe umerii economiei germane.

Un nou comitet pentru reparații, condus de afaceristul american Owen D. Young, a început să lucreze, în ianuarie 1929, iar recomandările acestuia, prezentate cinci luni mai târziu, au fost acceptate de guvernele implicate în august 1929. Conform acestuia, Germania urma să plătească o sumă semnificativ mai mică, în special în primii ani, decât conform planului Dawes, însă povara era prelungită (ultima rată era fixată pentru anul 1988).

Parlamentul german a ratificat Planul Young în martie 1930. Pe 30 iunie, Aliații și-au retras toate trupele, cu cinci ani mai devreme decât fusese stipulat în Tratatul de la Versailles. Pentru Stresemann era prea târziu. Murise la 3 octombrie 1929, în vârstă de 51 de ani. Odată cu el avea să dispară tot optimismul primei decade interbelice, măturat de șocul prăbușirii bursei newyorkeze.

Marea Criză, care și-a făcut simțită prezența din 1930, a fost o catastrofă pentru Europa. Sub loviturile ei, democrația s-a prăbușit, iar pe ruinele lăsate de colapsul capitalismului s-a ridicat micul partid condus de Adolf Hitler, care nu reușise să atingă pragul de 3% la alegerile din 1928. Germania a fost lovită cel mai puternic. În 1931, când cea de-a doua mare bancă din Germania a dat faliment în două luni, panica a fost teribilă.

În 1932, Produsul Intern Brut a scăzut cu 17%. Între 1929 și 1932, producția industrială a scăzut cu peste 50%. La sfârșitul anului 1932, aproape o treime din forța de muncă era în șomaj – 6 milioane de oameni, conform datelor oficiale. Adăugând și muncitorii cu jumătate de normă, precum și șomajul ascuns, numărul se ridica la 8 milioane de oameni, ceea ce însemna că aproape jumătate din întreaga forță de muncă era, complet sau parțial, în șomaj.

Aceste cifre teribile ascund adevăratele realități ale nefericirii și suferinței umane. Criza de sistem a adus cu sine neîncrederea în principiul democrației – iar de aici și până la îmbrățișarea unui radicalism care promitea redresarea nu a fost decât un pas.

„Tatăl meu este șomer de mai bine de trei ani”, scria o fată de 14 ani din Germania, în decembrie 1932. „Credeam că își va găsi un loc de muncă într-o bună zi, dar acum chiar și noi, copiii, ne-am pierdut speranța.”

Criza economică a accentuat puternic motivele deja existente de furie și de resentimente și a adâncit, de asemenea, temerile și îngrijorările legate de viitor. Criza a abrutizat societățile și le-a făcut mai intolerante. Un indicator în acest sens a fost, în perioada șomajului în masă, răspândirea prejudecății împotriva femeilor „care ocupau locurile de muncă ale bărbaților”. Astfel, familiile cu două venituri, în care lucrau atât bărbatul, cât și femeia, au atras mult oprobriu public pe măsură ce șomajul din Germania se adâncea.

Germania avea o democrație fragilă, își simțea cultura amenințată, era puternic divizată ideologic și politic și încă purta cicatricile adânci ale războiului. Când economia a intrat în colaps, suferințele sociale s-au intensificat și, în contextul violențelor crescânde și al polarizării politice, democrația s-a prăbușit. Era slăbită încă dinainte de declanșarea crizei economice. Sentimentul de fostă mare națiune, umilită, acum măcinată de criză, neajutorată și iremediabil divizată, s-a intensificat. Așa se explică popularitatea imensă pe care a obținut-o extrem de rapid Partidul Nazist.

Acest text este un fragment din articolul „Germania și Europa. 1919-1939”, publicat în revista Historia Special nr. 28, disponibilă în format digital  pe paydemic.com.