„Războiul Stelelor” - Inițiativa de Apărare Strategică lansată de Ronald Reagan

Pe 23 martie 1983, Reagan a mutat rivalitatea celor două superputeri la un nou nivel în momentul în care a anunțat într-un discurs televizat în direct noul program Inițiativa de Apărare Strategică – SDI (Strategic Defense Initiative).

Programul SDI, mai cunoscut sub denumirea „Războiul stelelor”, urma să asigure un scut orbital care să protejeze Statele Unite – cel puțin parțial – de o lovitură nucleară. Reagan și suporterii proiectului au susținut că un astfel de scut de apărare, deși nu era în măsură să stopeze complet un atac dinspre URSS, cel puțin putea să-i reducă considerabil din eficacitate și totodată putea să neutralizeze atacurile limitate, lansările nucleare accidentale sau loviturile cu rachete din partea statelor ostile.

Reagan a propus la un moment dat să transfere către Uniunea Sovietică tehnologia dezvoltată pentru program, într-o încercare de eliminare definitivă a amenințării nucleare. Riposta sovietică nu s-a lăsat așteptată prea mult.

La patru zile de la anunțul președintelui american, Andropov s-a angajat într-o replică furioasă. Plin de furie, Andropov a acuzat Washingtonul, într-un interviu pentru Pravda, că „inventează planuri despre cum să declanșeze un război nuclear în cele mai favorabile condiții, sperând să-l câștige... Acțiunile Washingtonului periclitează întreaga lume”.

Observațiile liderului sovietic au fost fără precedent, violând reguli de securitate militară prin citarea în mass-media a unor date și informații referitoare la numărul și caracteristicile tehnico-tactice ale armamentului nuclear american. În plus, s-a referit la armamentul sovietic într-un mod neobișnuit de precis.

Pentru prima dată din 1953, liderul sovietic comunica națiunii sale că lumea era aproape de un holocaust nuclear. Dacă presupunem că excesul de sinceritate al lui Andropov era real, atunci Moscova era într-adevăr îngrijorată. Anunțul referitor la programul SDI a venit pe neașteptate pentru Kremlin, dar și pentru majoritatea guvernului american.

Consilierii lui Andropov l-au rugat să nu reacționeze într-un mod exagerat, însă le-a ignorat sfatul și l-a acuzat pe Reagan că „a mințit deliberat” despre capabilitățile sovietice, în scopul justificării Inițiativei de Apărare Strategică.

Liderul de la Kremlin a denunțat scutul antirachetă ca fiind „o încercare de a dezarma Uniunea Sovietică în fața amenințării nucleare a SUA. Amplasarea unor mijloace de apărare în spațiu, a adăugat acesta, va iniția o cursă a înarmării implicând toate tipurile de armament strategic, atât ofensive, cât și defensive. (...) Aceasta reprezintă ideea principală, partea sordidă, să spunem, a «conceptului defensiv» pe care dorește să-l implementeze Administrația de la Washington. (...) Uniunea Sovietică nu va fi prinsă nepregătită de nicio amenințare. (...) Angajarea pe o astfel de cale nu este doar iresponsabilă, este o nebunie. (...) Acțiunile Washingtonului periclitează întreaga lume”. După cum se vede, SDI atinsese o coardă sensibilă.

Sovieticii se tem de „Războiul Stelelor”

Sovieticii au tratat programul „Războiul stelelor” ca o amenințare extrem de serioasă din două motive. În primul rând, în ciuda exagerărilor din anii ’70, liderii sovietici – și poate cel mai mult Andropov – aveau un respect deosebit pentru capabilitățile tehnologice americane. În al doilea rând, SDI a produs un impact psihologic profund asupra liderilor politici și militari sovietici, întărindu-le tendința deja anticipată în noua evaluare sovietică privind „raportul de forțe”.

Într-un interviu acordat unui jurnalist american, mareșalul Nikolai Ogarkov, prim-locțiitor al ministrului Apărării și șef al Statului-Major General al Armatei Sovietice, a expus o interpretare absolut remarcabilă legată de SDI: „Nu putem egala calitatea armamentului american timp de o generație sau două. Puterile militare moderne se bazează pe tehnologie, iar tehnologia se bazează pe calculatoare. În SUA, copiii se joacă cu calculatoarele... Noi nu dispunem de calculatoare nici măcar în toate birourile din Ministerul Apărării. Și pentru motive pe care le cunoașteți destul de bine, nu putem să le facem accesibile pe scară largă la nivelul societății noastre. Nu vom putea niciodată să vă egalăm în privința armelor moderne până când nu vom avea o revoluție economică. Iar întrebarea este dacă putem avea o revoluție economică fără o revoluție politică”.

Această neașteptată ruminație era cu atât mai remarcabilă deoarece declarațiile publice ale lui Ogarkov îl prezentau ca fiind un adept al liniei dure, care a comparat Statele Unite cu Germania nazistă și care solicita în mod repetat alocarea de mai multe resurse suplimentare pentru a continua cursa înarmărilor.

Dihotomia dintre declarațiile sale publice și remarcile din discuțiile private cu jurnalistul american era surprinzătoare; acest lucru indica că el înțelegea mai bine decât majoritatea liderilor politici și militari provocarea reprezentată de tehnologia militară americană.

Programul SDI era centrat pe dezvoltarea unui scut de apărare antirachetă dislocat în spațiu, care putea proteja națiunea americană de un atac nuclear pe scară largă. Programul implica tehnologii noi care ar fi permis Statelor Unite să identifice și să distrugă automat un număr mare de rachete balistice după lansare, pe porțiunea mediană a traiectoriei și când se apropiau de ținte – pe porțiunea finală a traiectoriei.

Conceptul programului depindea de tehnologii noi, inovatoare, inclusiv de sisteme de arme laser dislocate în spațiu care încă nu fuseseră dezvoltate, cu toate că ideea a fost înfățișată ca fiind reală... în lumea filmelor SF. În consecință, criticii programului SDI l-au botezat „Star Wars”, după numele filmului cu același titlu.

Motivele administrației Reagan

Au existat o serie de argumente pentru care Administrația Reagan era interesată de dezvoltarea noilor tehnologii pentru SDI la începutul anilor ’80.

Primul dintre acestea era de a calma criticile interne referitoare la nivelul cheltuielilor pentru Apărare. Reagan a descris SDI ca un mijloc de eliminare a amenințării unui atac nuclear; după ce sistemul era operațional, toată lumea beneficia de el. În acest fel, putea fi portretizat ca o inițiativă pentru pace care justifica sacrificarea fondurilor destinate altor programe.

În discuțiile private, Reagan era chiar ferm convins că scopul cercetărilor americane din domeniul Apărării ar trebui să fie eliminarea armelor nucleare, pe care el le considera în principiu imorale. În condițiile conflictului cu sovieticii din timpul Războiului Rece, un sistem de apărare viabil va distruge capacitatea sovieticilor de a executa un atac nuclear prin surprindere, care prin urmare va afecta capabilitatea URSS de a mai constitui o amenințare la adresa SUA. Așadar, asigurarea succesului programului, susțineau suporterii SDI, putea încheia Războiul Rece.

Criticarea Inițiativei de Apărare Strategică era destul de frecventă și îmbrăca mai multe forme, dincolo de scepticismul general legat de fezabilitatea tehnologiei.

În primul rând, cercetarea și dezvoltarea unui astfel de proiect implicau inevitabil costuri extrem de mari. Mai mulți critici ai SDI se întrebau de ce Administrația Reagan era dornică să cheltuiască așa de mulți bani pentru un sistem de apărare care s-ar putea să nu funcționeze niciodată și își exprimau îngrijorarea că finanțarea SDI aducea reducerea cheltuielilor pentru programele sociale, cum ar fi Educația și Sănătatea. În plus, nu exista o metodă de testare a unui astfel de sistem fără a expune lumea unui atac extrem de periculos.

În al doilea rând, chiar și ideea de apărare împotriva unui atac nuclear contrazicea complet teoria de descurajare. Dacă una dintre puterile nucleare nu se mai temea de un atac nuclear, nu mai exista teama de represalii în cazul în care executa prima un atac nuclear împotriva celeilalte.

În realitate, dacă Uniunea Sovietică era convinsă că SUA erau pe punctul de a disloca un sistem de apărare global, susțineau unii, atunci se putea considera îndreptățită să lovească înainte ca SUA să finalizeze proiectul. Această posibilitate însemna că dezvoltarea sistemului putea compromite în realitate securitatea SUA, și nu invers.

În al treilea rând, criticii atât din SUA, cât și din toată lumea considerau SDI o violare clară a Tratatului Rachetelor Antirachetă din 1972. Tratatul obliga Statele Unite și Uniunea Sovietică să se abțină de la dezvoltarea unor sisteme de apărarea antirachetă, în scopul prevenirii unei noi și costisitoare curse a înarmării.

Apărarea antirachetă ale celor două puteri a fost limitată de Tratatul ABM (AntiBallistic Missile) din 1972 la o singură bază. SUA au investit în protejarea bazei aeriene Grand Forks (statul North Dakota), care adăpostea lansatoare de rachete balistice intercontinentale cu dislocare terestră, dislocând sisteme ABM operaționale, doar în perioada 1975-1976. La rândul lor, sovieticii și-au plasat sistemul ABM din jurul Moscovei într-un efort de a proteja autoritatea națională de comandă. Ambele sisteme erau incapabile să intercepteze rachetele balistice echipate cu capete de luptă cu dirijare independentă (MIRV), inclusiv false.

URSS se îngrijorează

Uniunea Sovietică și-a exprimat îngrijorările aproape imediat ce a aflat de existența acestuia, iar perspectiva ca SUA să dezvolte un sistem de apărare a devenit o piedică în derularea negocierilor viitoare privind armele nucleare dintre cele două superputeri.

Replica sovietică inițială a fost să trateze SDI ca pe un alt indicator al unui conflict iminent, însă evaluarea s-a modificat rapid în „nimic mai mult decât o păcăleală strategică”.

După analizarea capabilităților unor diferite sisteme propuse pentru apărarea antirachetă care să fie amplasate în spațiu, specialiștii sovietici au concluzionat că un program asimetric pentru modernizarea forțelor de rachete balistice ar fi în măsură să contracareze eficient aceste sisteme. „Un astfel de sistem nu era în măsură, contrar celor susținute de suporterii săi, să transforme rachetele nucleare în arme ineficiente și învechite sau să furnizeze o protecție reală a teritoriului SUA, cu atât mai mult a aliaților săi din vestul Europei sau din alte regiuni ale globului”.

Programul preferat al lui Reagan a avut un impact mult mai serios asupra liderilor politico-militari sovietici. Pentru a ține pasul cu SDI, sistemul sovietic ar fi fost constrâns să aloce fonduri suplimentare pentru contramăsuri și să exercite o nouă presiune asupra posibilităților economice și tehnologice ale URSS.

Deloc întâmplător, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a solicitat renunțarea la programul SDI în cadrul negocierilor privind Tratatul privind Forțele Nucleare echipate cu rachete balistice cu rază medie de acțiune (IRBM) și START. În cursul anilor ’80, refuzul lui Reagan de a abandona SDI a devenit un punct major care a împiedicat cele două țări să ajungă la un acord în privința altor măsuri de control al armamentelor, lucru realizat abia după ce ambele părți au separat discuțiile despre apărare și forțele echipate cu rachete balistice cu rază de acțiune intermediară. Astfel s-a reușit semnarea Tratatului INF.

Tratatul START a fost finalizat după plecarea lui Reagan de la Casa Albă, iar sprijinul guvernamental pentru proiectul SDI s-a diminuat.

Află cum a ajuns omenirea la un pas de conflict nuclear în numărul 52 al revistei Historia Special (revista:special/52), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 27 iunie - 25 septembrie 2025, și în format digital pe paydemic.com.

_{Foto: Wikimedia Commons}