Războiul Crimeii din 1853-1856 şi Criza ucraineană din 2014-2015
Din perspectiva poziţiilor celor două tabere, Rusia de o parte şi Occidentul de cealaltă, sunt relevante o serie de asemănări şi deosebiri între Războiul Crimeii din 1853-1856 şi Criza ucraineană din 2014-2015. Asemănările dintre cele două momente istorice rezultă în primul rând din structura celor două tabere şi din motivaţiile reale ale conflictului.
În ambele situaţii, Rusia s-a opus singură unei coaliţii occidentale, formată din Marea Britanie, Franţa, Imperiul Otoman şi Sardinia în 1854, şi din SUA, Uniunea Europeană, NATO şi Ucraina, în 2014. Apoi, cucerirea/apărarea/limitarea unor sfere de influenţă şi interese strategice în zonă au reprezentat adevărata motivaţie a ambelor tabere în cele două conflicte, şi nu cele vehiculate în presă şi în declaraţiile liderilor. Crimeea (care a fost făcută abuziv cadou Ucrainei de către Hrușciov în 1954) a fost şi a rămas pintenul rusesc din Marea Neagră, vital pentru Moscova în contracararea celor trei ţări membre NATO (Turcia, Bulgaria şi România) plus pro-occidentala Georgia, dar şi pentru deschiderea către mările calde.
O ipotetică bază navală ucraineană NATO, vecină cu una rusească, la Sevastopol, ar fi extrem de greu de imaginat. Prin anexarea Crimeei de către Rusia, Marea Neagră a devenit un spaţiu de confruntare directă cu NATO, mai ales că, doar în 2014, Moscova a înfiinţat în peninsulă aproape o sută de unităţi militare aparţinând tuturor categoriilor de arme. În acelaşi timp, dacă Ucraina ar fi primită nu doar în Uniunea Europeană, ci şi în NATO, trupele terestre occidentale rivale ar avea de străbătut doar 480 de kilometri, pe teritoriu ostil, până la Moscova.
Poziţia de motor al coaliţiei anti-ruse, ocupată în 1854 de Marea Britanie, pare să aparţină în 2014 Statelor Unite, tot aşa cum locul Imperiului Otoman („bolnavul” de atunci al Europei) ameninţat de Rusia ţaristă a fost luat de Ucraina. Dacă în Războiul Crimeii, Prusia a rămas neutră, nu acelaşi lucru se putea spune despre influenta Germaniei din 2014-2015. Pe de altă parte, dacă în 1854, opinia publică din Marea Britanie şi cea din Franţa erau extrem de entuziaste privind implicarea ţărilor lor în războiul considerat drept împotriva Rusiei, în 2014 nu au fost semne că occidentalii sau americanii ar mai fi fost dispuşi să moară cu zecile de mii în Crimeea sau în estul Ucrainei. Politici și atitudini care se repetă și în 2022.
Doneţk şi Lugansk
Reacţia Rusiei la pro-occidentalismul ucrainean nu s-a oprit în Crimeea, deoarece Moscova trebuia să-şi creeze o zonă-tampon de-a lungul celor aproape 2.000 de kilometri de frontieră comună. În aprilie 2014, la două săptămâni de la anexarea Crimeei, au început protestele separatiste cu tentă violentă ascendentă în Donbas, în estul Ucrainei. Acestea au fost susţinute politic, militar şi logistic de Rusia, în pofida negării permanente a implicării sale.
Războiul hibrid purtat de Rusia lua amploare, acţiunile din teren ale separatiştilor fiind dublate de o propagandă pe măsură a Moscovei şi de un sprijin concret din ce în ce mai evident. Alegerea la 25 mai a lui Petro Poroşenko în funcţia de preşedinte al Ucrainei, moment ce legitima noua putere de la Kiev, a fost boicotată masiv în Donbas, în regiunile Lugansk și Donețk, autoproclamate drept republici independente și recunoscute ca atare doar de Rusia, în februarie 2022, în preambulul invadării Ucrainei.
Din 2014 încoace, armata ucraineană a luptat cu rebelii pro-ruşi, numiţi terorişti, în timp ce aceştia organizau referendumuri pentru independenţă şi alipirea la Rusia. Occidentul părea neputincios, singurele reacţii concrete fiind valurile succesive de sancţiuni politice şi economice aplicate Rusiei, al căror efect, pe fondul devalorizării rublei şi al scăderii preţului petrolului, a început totuși să fie resimţit de populaţia Federaţiei Ruse.
Hartă a Ucrainei. Zonele colorate cu roșu reprezentau cele două autoproclamate republici populare din Doneţk şi Lugansk înainte de invazia Rusiei din Ucraina (februarie 2022)
Cu toate acestea, cota de popularitate în Rusia a preşedintelui Vladimir Putin se afla în creştere, iar economia şi finanţele ruseşti, deşi se resimţeau în mod vădit, reuşeau să reziste, artificial (subvenţionat) sau nu. Rusia încă nu devenise un „stat paria”, blamat în frunte cu Putin, de cvasitotalitatea comunității internaționale, așa cum s-a întâmplat în urma invadării Ucrainei.
Prăbuşirea avionului malaezian MH17, la 17 iulie 2014, după ce a fost lovit de o rachetă antiaeriană de provenienţă rusească, a creat emoţie şi valuri de comentarii pe plan mondial, dar niciun efect real în Criza ucraineană. După 22 august 2014, Ucraina a acuzat Rusia de o „invazie mută” în urma pătrunderii unor „convoaie umanitare” ruseşti pe teritoriul ucrainean, însoţite de tehnică militară cuprinzând piese de artilerie grea, ceea ce a dus la intensificarea luptelor şi la câştiguri teritoriale semnificative pentru insurgenţii din autoproclamatele republici populare Doneţk şi Lugansk. Un prim acord de încetare a focului a fost semnat de părţile implicate la Minsk, pe 5 februarie 2014, dar acesta a fost încălcat.
Între timp, neintimidată de valul sancţiunilor economice şi de spectrul ameninţător al crizei economice şi financiare interne, Rusia a promulgat, în decembrie 2014, o nouă doctrină militară, în care principalele ameninţări externe la adresa Federaţiei erau considerate extinderea capacităţilor militare ale NATO şi destabilizarea mai multor regiuni ale Rusiei. Sub pericolul escaladării conflictului spre un război deschis şi sub presiunea preşedintelui francez, François Hollande, şi a cancelarului german, Angela Merkel (state care se opuseseră accederii Ucrainei în NATO la Summitul din 2008), un al doilea acord de pace a fost semnat pe 12 februarie 2015, la Minsk, cu participarea lui Vladimir Putin şi a lui Petro Poroşenko. Valabilitatea acestuia, urmare a evenimentelor din 2022, este desuetă.
„Războiul hibrid”
Ceea ce s-a petrecut în Ucraina începând din martie 2014 şi până în martie 2015 a fost numit „Război hibrid”, un concept care, deși este pus în practică de Rusia, aşteaptă încă teoretizări şi dezvoltări. În ceea ce ne priveşte, vom considera „Războiul hibrid” drept o formă de conflict interstatal nedeclarat şi neconvenţional, desfăşurat deschis sau acoperit pe multiple planuri: politic (prin partidele europene suveraniste, anti-sistem, naționaliste și extremiste), militar (exerciții militare și desfășurări de trupe și tehnică ostentativ amenințătoare, export de arme și muniții performante), diplomatic (discuțiile din spatele ușilor închise la mese mai lungi sau mai scurte, suspendarea Rusiei din Consiliul Europei și intenția americană de suspendare a dreptului de veto al Rusiei în Consiliul de Securitate al ONU), economic (contracte reziliate sau încheiate), energetic (practicat de Rusia, furnizor strategic de gaze și de petrol), financiar (opțiune cu precădere a Occidentului, inclusiv prin excluderea băncilor rusești din SWIFT), propagandistic, inclusiv fake news, decizii culturale și sportive (excluderea Rusiei de la Eurovision 2022, mutarea finalei Ligii Campionilor de la Sankt Petersburg la Paris), mediatic (campaniile duse de Russia Today TV și Sputnik), cibernetic (opțiune predominant rusească, dar și a grupării de hackeri Anonimous), subversiv (gruparea paramilitară Wagner).
Războiul hibrid s-ar putea traduce printr-o formă neconvenţională şi nelegiferată de război informaţional, în care componentele cinetice desfăşurate de forţele speciale cu apartenență neasumată deţin o pondere substanţial mai mare. Potrivit analistului politic Dan Dungaciu, Războiul hibrid combină intervenţiile militare cu cele non-militare, societale, agresorul urmărind exploatarea unor slăbiciuni ale inamicului său precum tensiunile etnice, corupţia şi labilitatea instituţiilor sale, dependenţele şi vulnerabilităţile economice ale acestuia. Noua formă de confruntare pe multiple planuri, iniţiată de Rusia, dar în care s-a antrenat şi Occidentul, alături de SUA, trebuia numită într-un fel care să se deosebească de celelalte forme de război cunoscute.
O primă caracteristică a Războiului hibrid, spune Dungaciu, este lipsa declaraţiilor formale de război dintre state, ceea ce oferă avantajul oricăror manevre diplomatice şi politice. Legile consacrate ale războiului pe plan internaţional sunt eludate, ca urmare a faptului că această formă de conflict încă nu a fost codificată ca atare. Spre deosebire de alte forme de război, în cel hibrid componenta economică (sancţiuni, embargouri, fluctuaţia dirijată de preţuri, jocurile pieţei libere) este foarte importantă. Propaganda, care însoţeşte orice formă de conflict, foloseşte în cazul celui hibrid îndeosebi mesaje religioase (ortodoxie vs. catolicism) şi naţionaliste, şi nu ideologice. De altfel, multiseculara propagandă joacă în cadrul războiului hibrid un rol deloc complementar, ci la fel de important precum cel al forțelor speciale sau al sancțiunilor economice și manevrelor diplomatice.
Asimetria forţelor implicate este o altă caracteristică a acestei forme de conflict, la care participă grupări naţionaliste şi paramilitare, state cu forţe armate organizate, precum şi organizaţii internaţionale. De notat că, spre deosebire de „Războiul total” (aşa cum a fost cea de-a doua conflagraţie mondială din 1939-1945), obiectivul celor două tabere din „Războiul hibrid” nu este anihilarea totală a uneia de către cealaltă, prin angajarea cvasitotală a resurselor umane şi materiale naţionale, ci îndeosebi controlul, dominarea, stăpânirea inamicului.
Astfel, narațiunile promovate de Rusia în cadrul Războiului hibrid prin intermediul canalelor mediatice Russia Today TV și Sputnik, dar și prin influencerii din partidele și grupările extremist-naționaliste și suveraniste existente în mai toate țările Uniunii Europene, sunt dedicate dezbinării, discreditării și inducerii neîncrederii în liderii politici și în instituțiile europene (toți sunt corupți, știrbesc voința populară în beneficiu propriu, birocrația Bruxelles-ului este coruptă și păguboasă, UE este un nou și abuziv Reich european etc.). Narațiunea pericolului reprezentat de Ucraina pentru Rusia a fost susținută cu mult timp înainte, pentru a fi pregătite justificările invaziei/„eliberării” unui stat opresor (Ucraina – stat creat artificial de Lenin, Stalin și Hrușciov) al populației și etnicilor ruși, condus de slugoi occidentali, cu profil neonazist.
Se omite însă din narațiunea rusă că în 1994, pentru a renunța la fabulosul său arsenal nuclear moștenit de la URSS, Ucraina a primit garanții de securitate privind independența și suveranitatea sa de la Federația Rusă, SUA și Marea Britanie. Tot pornind de la elemente reale, Războiul hibrid purtat de Rusia nu ezită să speculeze tensiunile și nemulțumirile existente între etnicii minoritari și țara în care locuiesc, fie aceasta Ucraina, România sau Spania, de exemplu. Tot drept o secvență a Războiului hibrid al Rusiei cu Occidentul a fost proiectat și baletul diplomatic al discuțiilor la nivel înalt purtate la Moscova, în scenografia mesei lungi de șase metri, precum și sceneta de televiziune a ședinței Consiliului de securitate pentru aprobarea recunoașterii independenței republicilor separatiste Donețk și Lugansk.
Forța dreptului internațional și dreptul forței brute a unui stat agresor
În momentul scrierii acestor rânduri, orice predicţie privind viitorul noii URSS pentru care se zbate Putin – cel demonizat de aproape toată lumea (mai puțin de China, Brazilia, Venezuela, Argentina, Belarus și alte state), sfidând cvasitotalitatea puterilor și opiniei publice mondiale, rămâne extrem de riscantă. Brutala invazie militară a Ucrainei cu scopul declarat al răsturnării regimului pro-occidental Zelenski, având drept pretext doar apărarea etnicilor ruși din Donbas, sfidează legile internaționale și nu poate fi nicicum justificată sau nuanțată prin trimiteri la dreptul istoric sau la etichete ale trecutului.
Butada formulată în 2009 de fostul ministru de Externe român Adrian Cioroianu, „Rusia nu a fost niciodată după 1990 atât de slabă pe cât au considerat-o, la o privire superficială, observatorii occidentali, după cum nu a fost nici atât de puternică pe cât şi-ar fi dorit-o ruşii înşişi şi, în orice caz, conducătorii lor Boris Elţîn şi, apoi, Vladimir Putin”, credem că are foarte multe şanse de a fi încă o dată confirmată. Totodată, omenirea este pusă din nou în fața opțiunii între forța dreptului internațional și dreptul forței brute a unui stat agresor.
FOTO: PROFIMEDIA IMAGES/AFP, SHUTTERSTOCK, GETTY IMAGES