Primii paşi ai României după 1989 către o integrare europeană şi euroatlantică

Fiecare dintre elemente de dupa 22 decembrie 1989 au exercitat o influenţă într-o anumită măsură asupra eficienţei, dar mai ales asupra gândirii statelor occidentale asupra politicii externe postcomuniste. În România căderea economică a fost gravă în raport cu evoluţiile celorlalte state comuniste. Încă din primele zile după revoluţie, în România a apărut ideea că se va intra în Europa.  Drumul României în integrarea structurilor euroatlantice a parcurs etape contradictorii. Eforturile României de a adera la NATO au însemnat pentru societate conectarea la un nou sistem de idei, valori, gândire, economie de piaţă puternică[1].

Pe 6 ianuarie 1990 ministrul de externe sovietic, Eduard Şevardnadze efectuează o vizită oficială în România, iar pe 8 martie, Minstrul de Externe, Sergiu Celac vizitează şi el Moscova. Pe 22 martie 1991, Miniştrii de Externe, Adrian Năstase şi Aleksandr Besmertnîh au parafat la Moscova, Tratatul de colaborare, bună vecinătate şi prietenie între România şi URSS. Tratatul făcea menţiuni la inviolabilitatea graniţelor, integritatea teritorială a tuturor statelor Europei, nefolosirea violenţei în relaţiile internaţionale. Documentul a fost semnat pe 5 aprilie 1991 la Kremlin de către preşedinţii Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov[2]. Cu această ocazie, Ion Iliescu a dezbătut şi problema tezaurului naţional depus în 1916-1917, Mihail Gorbaciov declarând că nu cunoaşte detaliile acestei probleme[3]. Tratatul semnat a atras după sine o reacţie negativă din partea societăţii. Rezultatul a fost neratficarea acestuia.

Ofensiva delanşată de Statele Unite ale Americii pentru distrugerea regimului socialist a vizat în mod special descompunerea Uniunii sovietice şi înlăturarea acesteia ca mare putere pe arena internaţională. Pentru realizarea acestui demers, Statele Unite au folosit mijloace şi metode precum:crearea ONG-urilor care să promoveze democraţia şi să împiedice apropierea vreunui stat fost socialist de Kremlin. Această metodă s-a folosit şi în România.

Pentru întreaga regiune ce este cuprinsă între graniţele estice ale Uniunii Europene şi frontierele vestice ale Rusiei apartenenţa la Europa însemna în perioada post decembristă dobândirea calităţii de membru al Uniunii. Statul ce va fi obţinut de statele fost sovietice în urma unui proces lung de transformare societală şi economică, de familiarizarea şi folosirea practicilor democratice în viaţa publică, de supunere în faţa unor legi dure ale competiţiei economice. Primul pas pentru deschiderea negocierilor politice pe care l-au făcut statele post comuniste a fost construirea majorităţii politice interne pentru susţinerea acestui obiectiv. Această misiune a fost uşoară în unele state abia ieşite din regimul comunist creându-se anumite presiuni din partea cetăţenilor asupra politicienilor pentru a implementa şi aderara cât mai rapid la structurile internaţionale.

În România, în anul 1990, sondajele de opinia au arătat că circa 70% din populaţie doreşte integrarea europeană. S.au creat diverse grupuri de cetăţeni care susţineau idealul european, deşi nu cunoşteu clar realităţile şi instituţiile comunitare[4]. Clasa politică românească a transformat ideea aderării în Uniunea Europeană într-un „consens politic”[5]. Forţele politice conservatoare începând cu Partidul România Mare, Partidul Socialist al Muncii etc. Au folosit adesea o retorică pro-europenistă cu un mesaj ce promova naţionalismul, autoritarism, populism. Mesaj ce se afla în contradicţie cu valorile europene.

În ianuarie 1990 comisarul european Andriessen a vizitat România cerând instalarea democraţiei şi demararea alegerilor libere. Relaţiile dintre Comisia Europeană şi România au fost restabilite în martie 1990. În mijlocul lunii iunie urma să se semneze Acordul de cooperare şi comerţ, dar nu a fost semnat din cauza mineriadei ce a existat. Franţa şi Italia au cerut în iulie 1990 Consiliului European adoptarea unei atitudini maleabile pentru ţara noastră pentru a nu diminua şi îndreuna instalarea democraţiei. În schimb, Marea Britanie şi Olanda au dorit o atitudine fermă cu rezultate clare. Semnarea acordului a avut loc pe 20 octombrie 1990, dar Parlamentul European a întârziat ratificarea până la 22 februarie 1991. Acordul de cooperare şi comerţ între Comisia Europeană şi România a intrat în vigoare de la 1 mai 1991. Cu toate că România avea legături cu Uniunea Europeană, mineriadele din 1990 şi perioada de izolare internaţională au făcut ca statul român să încheie Acordul de Asociere la Uniunea Europeană la 1 februarie 1993[6]. Documentele au fost semnate de către primul ministru Nicolae Văcăroiu şi ministrul de externe, Teodor Meleşcanu la Bruxelles. După semnarea documentului, s-a consolidat asocierea dintre România şi statele membre. Tratatul a fost ratificat de Parlament pe 6 aprilie 1993.

Aventura oficială pentru integrarea în Uniunea Europeană a Româniai a început în momentul când a fost invitată la Consiliul Europei alături de „Grupul celor 24”. În urma acestei întâlniri, „Grupul celor 24” a decis să îi acorde României ajutor prin programul PHARE. Politica României de integrare în structurile Uniunii s-a înscris în continuarea unei tradiţii deoarece în anul 1970, România era singura ţara din blocul sovietic care avea relaţii cu Uniunea Europeană.

Cele mai sigure perspective care au existat conform noilor realităţi a fost în anul 1992 după alegerile generale prezidenţiale. În momentul respectiv, diplomaţia românească şi-a organizat obiectivele şi şi-a fixat priorităţile împărtăşite de majoritatea populaţiei. Explicaţiile acestei dorinţe ţin de structura şi dinamica procesului procesului de tranziţie a ţărilor foste comuniste, lipsa de exactitate a politicii externe sau de slăbiciunile noului regim politic în care se afla ţara noastră. Au fost multe păreri care au susţinut faptul că România pentru o dezvoltare durabilă trebuie să elaboreze imediat o strategie de integrare.

Pentru românii ieşiţi din comunism, Uniunea Europeană a reprezentat speranţa de a trăi într-un stat democratic, într-o societate plină de modele şi cu valori prospere. Procesul de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană a fost cel mai valoros proiect pentru modernizarea statului şi instituţiilor naţionale[7].

Extinderea spre Est a NATO a reprezentat un al eveniment important pe care România a dorit să îl puncteze după terminarea Războiului Rece. Legătura României cu NATO a marcat atingerea obiectivelor strategice din trei raţiuni. Prima raţiune este de ordin istoric şi geopolitic. Singura modalitate realistă pentru garantarea integrităţii teritoriale şi de a scăpa de tulburările fostului regim a reprezentat intrarea în NATO. Al doilea element care a jucat la dorinţa integrării în NATO a fost reîntoarcerea în Europa reprezentată de prezenţa  NATO. Alături de Uniunea Europeană, în 1990, dar şi în prezent, cele două „instituţii” reprezintă pentru central-europeni legitimitatea şi solidaritatea în eforturile pentru reformă. Al treilea motiv l-a reprezentat securitatea naţională care a fost pusă la îndoială de crizele iugoslve şi dezintegrarea Uniunii Sovietice[8].

Relaţia României cu NATO este în strânsă legătură cu transformările interne ale societăţii româneşti în direcţia democratizării ţării, cât şi cu rolul Europei Centrale şi de Sud-Est în balanţa puterilor mondiale.

 Opţiunea neclintită pentru aderare s-a regăsit în atenţia contantă a României de a participa la diversele iniţiative NATO imediat după ce evoluţiile politice din România se stabilizau. La 24 iunie 1990, Petre Roman, primul-ministru interimar trimite o scrisoare Secretariatului General Nato prin care cere acreditarea pentru ţăra noastră a unui ambasador la Bruxelles. La 23 octombrie 1990, Petre Roman, primul ministru al României, a avut discuţii cu secretarul general NATO la sediul Alianţei. Întâlnirea a deschis o serie de întrevederi între NATO şi reprezentanţii României. Luna mai a anului 1990 a însemnat o premieră în relaţiile celor două părţi prin participarea a delegaţiei române, cu statut de „delegaţie asociată” la sesiunea de comunicări ale Adunării Atlanticului de Nord[9]. România a putut fi prezentă la reîntălnirrile comisiilor Adunării, însă fără drept de vot şi fără posibilitatea de a avea reprezentanţi în Comitetul Permanent al Adunării Atlanticului de Nord. Pentru dezvoltarea profundă a relaţiilor România-NATO l-a constituit momentul vizitei oficiale al lui Manfred Worner, secretarul general NATO, în Bucureşti pe 4-5 iunie 1991. Întrevederea celor doi reprezentanţi a determinat creşterea gradului de acţiuni concrete şi la optimism. Întâlnirea de la Bucureşti a însemnat pentru diplomaţia românească o reuşită din cauza aprecierii pe care a facut-o secretarul general NATO. În octombrie 1991, preşedintele Ion Iliescu trimite un mesaj secretarului general NATO în care afirmă disponibilitatea ţării de a lua un angajament într-o cooperare strânsă cu NATO pentru asigurarea democraţiei de început în care se afla România[10].

Începutul relaţiei România NATO se află la Summit-ul de la Roma din 20 decembrie 1990, când alături de alături de opt state fost comuniste. România intra în calitate de membru fondator în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic[11]. Acesta a reprezentat un prim pas din încercarea de a ieşi din izolarea în care se afla România.

Lansarea de către Alianţa Atlanticului de Nord a unui cadru pentru pregătirea unor ţări membre la activităţile Parteneriatului de Pace a însemnat pentru România momentul de glorie deoarece putea să iasă din izolarea diplomatică în care se afla.

În privinţa cooperării regionale, România a intrat în procesul de constituire a unor forţe multinaţionale ce aveau ca scop menţinerea păcii:Cooperarea Naţiunilor –Central Europene în domeniul Sprijinirii Păcii, Brigada Multifuncţională cu capacitate de luptă ridicată a forţelor ONU în aşteptare, Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră[12]. Cooperarea cu statele membre NATO a fost îndreptată conform priorităţilor schimbărilor militare în domeniul apărării aeriene şi al infrastructurii militare. România a reuşit să încheie parteneriate strategice cu SUA, Franţa şi Italia în domeniul militar.

Astfel, pentru români integrarea în structurile internaţionale a reprezentat ceva normal. Evenimentele ce s-au petrecut în Europa au reprezentat un sistem de referinţă pentru politica externă românească şi la rândul ei, România s-a luptat pentru stabilirea acestor puncte.

Note

[1]Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la seminarul pe tema “România euro-atlantică”(Bucureşti, 23 iunie 2006), pe site-ul oficial al Preşedintelui României:http://cms.presidency.ro/?pag=67&sid=68.

[2]Mioara Anton, Documente Diplomatice Române, România şi Tratatul de la Varşovia. Conferinţele miniştrilor Afacerilor de Externe şi ale adjuncţilor lor(1966-1991), Seria a III-a, Editura Alpha Mdn, Bucureşti, 2009, pag. 1218-1221.

[3]Mihai Chiriţă, Ghidul Arhivelor Militare Române, Editura Centrului Tehnic-Editorialal Armatei, Bucureşti, 2010, pag. 232, pe site-ul oficial al Ministerului Apărării Naţionale:http://www.mapn.ro/smg/SIA/GAMR.pdf.

[4]Florin Abraham, op.cit., pag. 80-82.

[5]Ibidem, pag. 82.

[6]*** Asocierea României la Comunităţile Economice Europene, pe site-ul oficial al Ministerului Economiei şi Comerţului:http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Acordul_european_01%5B1%5D.03.06.html.

[7]*** Asocierea României la Comunităţile Economice Europene, pe site-ul oficial al Ministerului Economiei şi Comerţului:http://www.dce.gov.ro/Materiale%20site/Acordul_european_01%5B1%5D.03.06.html.

[8]Corneliu Vlad, Rusia, după URSS…, Editura TopForm, Bucureşti, 2011, pag. 9-11.

[9]Ministerul Apărării Naţionale. Statul Major General:http://www.mapn.ro/smg/istoric.php.

[10]*** Cronologia relaţiilor România-NATO, pe site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe:http://www.mae.ro/node/5346.

[11]***, Manualul NATO, Bucureşti, 2001, pag. 94.

[12]Constantin Hlihor, România. Căderea Comunismului şi Naşterea Democraţiei 1989-2000, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pag. 353-354.