Prietenia împărtășită. Vizitele reciproce ale șefilor de stat ai Poloniei și României în perioada interbelică
În perioada interbelică, statul polonez (A Doua Republică, 1918-1945 – n.n.) era în conflict cu majoritatea vecinilor. Nu însă și cu Regatul României, cu care, în 1921, încheiase un tratat de prietenie și colaborare. Alianța dintre cele două state s-a manifestat prin vizitele reciproce ale șefilor celor două state.
Aceste vizite permiteau realizarea mai multor obiective. Subliniau în primul rând – pentru opinia publică din ambele țări, dar și pentru cea externă – apropierea și simpatia reciprocă. Uneori, erau mai mult o demonstrație de curtoazie decât manifestarea reală a unor interese comune, atâta vreme cât existau și chestiuni față de care Varșovia și Bucureștiul exprimau opinii divergente. Era vorba, între altele, despre raporturile dintre Mica Antantă (sau Mica Înțelegere, alianță încheiată în 1921 de către Regatul României, Regatul Iugoslaviei și Cehoslovacia, în vederea păstrării integrității teritoriale a celor trei state împotriva pretențiilor revizioniste ale Ungariei – n.n.) și concepția poloneză a așa-numitului „stat dintre mări” (idee politică a mareșalului J. Piłsudski, conform căreia statele dintre Marea Baltică și Marea Neagră ar fi trebuit să fie unite într-o federație sau alianță – n.n.);se adăugau relațiile celor două state cu Franța, Germania și Uniunea Sovietică (românii contestau tratatul de neagresiune polono-sovietic încheiat în 1932, iar câțiva ani mai târziu partea polonă se va teme că România va permite unităților Armatei Roșii să-i traverseze teritoriul, îndreptându-se spre Cehoslovacia, amenințată de Germania nazistă), poziția față de Liga Națiunilor și tratatele de securitate colectivă.
Așa cum se întâmplă de obicei în diplomație, vizitele reciproce serveau negocierilor și schimbului de informații, rezolvării problemelor importante pentru ambele țări și creau cadrul necesar cooperării politice, militare, economice, culturale. Climatul bun în relațiile reciproce, creat în anii ’20 și ’30 ai secolului al XX-lea, a avut ca efect, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ajutorul dat de români militarilor și civililor polonezi refugiați.
MAREȘALUL ȘI CUPLUL REGAL ROMÂN
Semnarea, la 3 martie 1921, de către miniștrii de externe Eustachy Sapieha și Take Ionescu a Convenţiei de alianţă defensivă între Republica Polonă și Regatul României, precum și a convenției secrete militare, au făcut din România al doilea aliat ca importanță al Poloniei, după Franța.
Confirmarea relațiilor strânse dintre cele două țări a reprezentat-o vizita în România a șefului statului polonez, mareșalul Jozef Piłsudski, la invitația cuplului regal român, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen și Maria de Edinburgh (nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei). Aceasta trebuia inițial să aibă loc în iunie 1922, dar, din cauza unui incendiu în palatul regal, a fost amânată pentru luna septembrie. Mareșalul Piłsudski și membrii delegației, ministrul de Externe Gabriel Narutowicz, generalul Stefan Suszyński și colonelul Tadeusz Kutrzeba, au fost primiți de familia regală la reședința de vară de la Sinaia.
Prima şi a treia pagină a tratatului de alianţă polono-română, încheiat la 3 martie 1921, la București;
Prințul Nicolae, participant la ceremonia de primire a delegației poloneze, în gara din Sinaia, la 14 septembrie, avea să-i relateze mai târziu la Praga acest episod lui Wacław Grzybowski, ambasadorul Poloniei în capitala Cehoslovaciei:„Impresia mea era că tatăl meu avea de gând să-și primească musafirul cu căldură, dar și cu o oarecare nonșalanță. Oricum ar fi fost, mareșalul, șeful statului, nu era un rege. În timp ce trenul se apropia, tata vorbea cu noi binedispus, iar când acesta s-a oprit, și-a aprins o țigară. [...] Apoi el, Mareșalul vostru, a apărut în ușa vagonului și, înclinat ușor înainte, s-a uitat la grupul nostru. Apoi încet, foarte încet, a început să coboare. A fost ceva în aceea privire că am luat poziția de drepți aproape involuntar. M-am uitat la tatăl meu – nu voi uita asta niciodată – și am observat cum, înainte ca mareșalul să apuce să coboare, tatăl meu își aruncase țigara și luase poziția de drepți, ca la prezentarea onorului….”.
Primirea oaspeților a fost extrem de călduroasă, iar fanfara militară românească a interpretat imnul polonez. Delegația a fost condusă la palatul regal cu o coloană de mașini, care a traversat străzile orașului, decorate cu drapelele naționale ale României și Poloniei. Acolo oaspeții au fost întâmpinați de regina Maria, împreună cu fiicele sale. Ziarul polonez „Ilustrowany Kurier Codzienny” (Curier zilnic ilustrat) scria:„În timpul vizitei oaspeților polonezi, atmosfera la Curtea regală a fost extrem de cordială. Regele i-a acordat Mareșalului cel mai înalt ordin de luptă – Ordinul Mihai Viteazul clasa a 4-a – și Marea Baretă a Ordinului Carol I”. Pe terasa palatului, mareșalul Piłsudski a ținut un discurs în fața reporterilor:„Fiecare român care vine la noi, ne vede dornici să ne cunoaștem reciproc și dorește să lucreze împreună cu noi. Vă îndemn să folosim această prietenie, până acum latentă, [...], deoarece – credeți-mă – din ea se poate naște între națiunile noastre o relație bună, stabilă și de lungă durată”.
La prânzul festiv, răspunzând cuvântului de salut rostit de Regele Ferdinand, Mareșalul s-a adresat celor prezenți:„Ceea ce unește țările noastre este faptul că au ieșit din perioada marelui război, România – unită, iar Polonia – renăscută, și că amândouă sunt întruchiparea vie a victoriei adevărului și a dreptății. Din asemănarea drumurilor noastre din trecutul recent rezultă logic drumul nostru comun în prezent care, nu am nicio îndoială, va duce în viitor la un destin comun al țărilor noastre, unite atât de nevoile și interesele lor, dar și în apărarea libertății, dreptății și păcii. [...] Am putea chiar spune că, de la Marea Baltică la Marea Neagră este o singură națiune cu două drapele naționale”.
Programul vizitei șefului de stat polonez a cuprins mai multe evenimente:mareșalul Piłsudski a urmărit defilarea unui corp de vânători de munte și a vizitat mănăstirea Sinaia, unde a depus o coroană de flori la mormântul lui Take Ionescu, semnatarul tratatului cu Polonia, decedat cu trei luni mai devreme. La rândul său, i-a acordat Regelui Ferdinand I Crucea Virtutea Militară, iar fiii acestuia, Carol, moștenitorul tronului, și Nicolae, au fost decorați cu Ordinul Vulturul Alb. Au avut loc și discuții politice, în urma cărora s-a negociat și semnat, la 16 septembrie, o nouă convenție militară. A doua zi, delegația poloneză a plecat spre țară.
VIZITA CUPLULUI REGAL ROMÂN ÎN POLONIA
În timp ce se afla la Sinaia, Mareșalul Piłsudski a anunțat că familia regală va face o vizită în Polonia. Aceasta s-a desfășurat între 23 și 29 iunie 1923. Din păcate, în perioada respectivă viața politică poloneză era dominată de tensiuni. De la sfârșitul lunii mai preluase puterea guvernul de centru dreapta, condus de Wincenty Witos.
Manevre militare la Rembertów, lângă Varșovia, la 26 iunie 1923, cu ocazia vizitei în Polonia a familiei regale a României
Piłsudski, care din decembrie 1922 nu mai îndeplinea funcția supremă în stat, era în conflict cu cei mai mulți dintre membrii acestuia, și, ca urmare, și-a prezentat demisia din funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Poloneze. A fost totuși de acord să participe la festivitățile în onoarea lui Ferdinand și a Mariei. Responsabil pentru pregătirea vizitei era ministrul de Externe Alexander Skrzyński (fost șef al Legației Poloniei la București), care nu a reușit însă să profite de aceasta, fiind nevoit să părăsească ministerul, ca urmare a demisiei guvernului (la 14 decembrie 1923 – n.n.).
Trenul cu care călătoreau familia regală și membrii delegației, între care primul ministru Ion Brătianu și ministrul de Externe Ion Duca, a trecut granița poloneză în după-amiaza zilei de 23 septembrie. Autoritățile poloneze s-au pregătit pentru primirea înalților oaspeți la Varșovia, pentru a doua zi, 24 iunie, aproximativ la ora 10:30. În Gara Centrală a fost construit un pavilion special, decorat cu stemele voievodatelor poloneze, iar străzile capitalei, pe care a fost condus cuplul regal, au fost decorate în culorile naționale românești și poloneze. Familia regală a fost întâmpinată de președintele Wojciechowski, primul ministru Witos și alți membri ai guvernului, președintele Sejmului, Rataj, președintele Senatului, Trąmpczyński, mareșalul Piłsudski, Șeful Statului Major General, generalul Stanisław Haller. Costumul purtat de primul ministru la acest eveniment a făcut senzație. În calitate de șef al unui partid țărănesc acesta nu purta cravată. De obicei, avea pe cap o simplă pălărie de fetru, iar pantalonii îi purta băgați în cizme lungi până la genunchi. Această ținută era în total dezacord cu protocolul diplomatic. În același timp, Witos se declara categoric împotriva fracului și a jobenului. Henry Comte, consilierul lui Piłsudski relata:„… se răspândise în Varșovia vestea că, în sfârșit, se găsise o soluție de compromis [...], dar care era aceasta [...], nu știa nimeni. Așa că, atunci când pe platforma Gării Centrale, și-a făcut apariția premierul Witos, înconjurat de membrii guvernului, nimeni nu l-a recunoscut. [...] Cu statura sa impozantă, purtând o cămașă țărănească, de culoare bleumarin, ornată bogat cu galoane, după modelul celor purtate de luptătorii participanți la revolta din 1863, cu cizme lungi, strălucitoare și cu pălăria așezată șic pe cap, Wincenty Witos s-a prezentat demn și adecvat momentului”.
Un alai de trăsuri a condus delegația română de la gară la Palatul Łazienki (cunoscut și ca Palatul de pe apă;a fost inițial o clădire de baie în stil baroc, ridicată între anii 1683-1689 pentru Marele Mareșal al Coroanei Stanislaw Lubomirski, pe o insulă artificială în mijlocul unui iaz;modificat și extins în anii 1772-1793 pentru regele Stanislaw August Poniatowski, a fost transformat în reședință de vară a regilor polonezi – n.n.). Programul primei zile a fost foarte încărcat:la ora 11 – serviciu religios, la 12 – întâlnire cu președintele Wojciehowski la Palatul Belwedere (palat în stil clasic, aflat în centrul Varșoviei, construit între anii 1819-1822;între anii 1918-1922 – sediul șefului statului, iar între anii 1922-1926 și 1989-1993 – sediul Președinției Republicii Polone – n.n.), la 12:30 – o a doua întâlnire la Palatul Łazienki, la 13:30 – dineu oficial la Palatul Belwedere, la 17:30 – întâlnirea regelui cu reprezentanții corpului diplomatic, la 20:00 – cină festivă la Palatul Regal („Zamek Królewski”, datează din secolul al XIII-lea, fiind modificat în decursul timpului și servind drept reședință regilor polonezi din dinastiile Wasa și Wettin, între secolele XVI-XVIII;bombardat și complet distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost reconstruit în totalitate, iar din anul 1980, împreună cu „orașul vechi” – Stary Rynek – este declarat monument UNESCO – n.n.), în fine, la 22:00 – recepție cu participarea clerului, liderilor politici polonezi, militarilor de rang înalt și a oamenilor de cultură. Corespondentul ziarului „Kurier Poranny” (Curierul de dimineață), scria că regele „a purtat uniforma de general, iar regina Maria a fost îmbrăcată într-o rochie decorată cu fir de aur, avea o diademă de safire pe cap, iar la gât un colier cu diamant și safire de o extraordinară frumusețe”.
Mareșalul Piłsudski (în costum de culoare deschisă) pe treptele Muzeului Militar din București, în timpul vizitei din 1928. E încadrat de generalul Angelescu, ministrul român de Război (primul din dreapta) şi de Jan Szembek, ambasadorul Poloniei la București (în costum);al doilea din stânga, râzând, e Ion Antonescu.
În dimineața zilei de 25 iunie, Ferdinand și Maria au participat la o paradă militară, pe câmpul de la Mokotów. În cadrul unei ceremonii organizate în după-amiaza aceleiași zile la Palatul Belwedere, regele și regina au fost decorați de președintele Wojciechowski cu cel mai înalt ordin militar polonez – Crucea Virtutea Militară clasa I. Laudatio a fost rostită de mareșalul Piłsudski, în calitate de Mare Cancelar al Ordinului. De asemenea, Ferdinand și Maria au primit și Marea Baretă a Ordinului Vulturul Alb.
În zilele următoare, cuplul regal a participat, între altele, la manevre militare, desfășurate în afara Varșoviei. De față a fost și Henri Comte, care povestea:„Iubitoare a artei militare, regina a dorit să participe personal la exerciții. S-a așezat în fruntea unui detașament. Acesta a pornit la trap. Atenția tuturor a fost acaparată de regina Maria care, cu mult curaj și îndemânare își conducea calul, făcând față terenului accidentat. În momentul în care rolurile pe câmpul de bătălie s-au inversat, și detașamentul Mariei ajunsese foarte aproape de inamic, riscând să fie înconjurat de acesta, regina – intuind pericolul – a ordonat galop și întreg detașamentul, ca un fulger, s-a strecurat printre cele două corpuri inamice care se apropiau”.
Pe 27 iunie, oaspeții au plecat cu trenul la Cracovia, unde au vizitat, între altele, Bazilica Sf. Maria (Kościół Mariacki, biserică în stil gotic construită în sec. al XIII-lea, situată în Piața Centrală din Cracovia, vestită pentru altarul din lemn, sculptat de germanul Wit Stwosz, reprezentant important al goticului târziu – n.n.), catedrala și palatul regal de la Wawel (importantă reședință a regilor polonezi, ridicată în sec. al XIV-lea de către regele Kazimierz al III-lea cel Mare, cu o serie de modificări și extinderi în secolele următoare, dotat cu turnuri și ziduri de apărare;a fost ocupat de austrieci, după împărțirea Poloniei în sec. al XVIII-lea, și de nemți, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial;ulterior a funcționat ca reședință oficială a președintelui Poloniei, iar din 1945 a fost transformat în muzeu – n.n.). Mai departe, au călătorit până la Łańcut (oraș în S-E Poloniei, fostă reședință a importantelor familii nobiliare Stadnicki, Lubomirski și Potocki – n.n.), unde au înnoptat în palatul contelui Alfred Potocki. În ziua următoare au plecat spre România cu trenul.
Sosirea cuplului regal a pus în stare de alertă serviciile de siguranță poloneze. Partea română a transmis autorităților poloneze mai multe informații despre grupuri de agitatori maghiari iredentiști, care ar fi pregătit un atentat împotriva regelui Ferdinand și a reginei, pe pământ polonez. Poliția și grănicerii și-au sporit controalele documentelor la punctele de trecere a frontierei, în gări și hoteluri. Funcționarii respectivi trebuiau să fie foarte atenți cu „străinii, mai ales români, maghiari, ucraineni, sârbi, cehi și evrei.” Nu se știe dacă măsurile speciale de siguranță i-au determinat pe atacatori să renunțe la planurile lor, dar vizita s-a desfășurat fără incidente.
ÎN VACANȚĂ, DAR ÎN SCOPURI POLITICE
În anii următori, relațiile româno-polone au fost bune. Ca urmare, în martie 1926, se semna un nou tratat, intitulat de garanție, și o nouă convenție militară. Totuși, relaţiile au scăzut în intensitate, fapt demonstrat și de lipsa vizitelor la cel mai înalt nivel. Abia în 1928, mareșalul Piłsudski, care, după lovitura de stat militară din 1926, preluase conducerea efectivă a statului, sosea din nou în România. Vizita lui avea un obiectiv foarte clar:intensificarea cooperării cu vecinul de la sud. Mareșalul a petrecut oficial în România 6 săptămâni, între 19 august și 2 octombrie. În acest interval de timp, Piłsudski a avut o serie de întâlniri cu oficiali români, între alții cu Angelescu, ministrul de Război, Argetoianu, ministrul de Externe și cu Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc. Amintindu-și cu nostalgie întâlnirile precedente, a vizitat-o de două ori pe regina Maria, devenită de puțină vreme văduvă (regele Ferdinand murise în 1927).
Mareșalul Piłsudski la Sinaia, însoţit de Jan Szembek, ambasadorul polonez la București (primul din stânga) și de locotenent-colonelul Roman Michalowski, atașatul militar (14 octombrie 1931)
Piłsudski a locuit la Târgoviște în vila doctorului Lucjan Skupiewski, medic polonez, stabilit în România, fost primar al Bucureștiului (februarie-aprilie 1923 – n.n.) și, un lucru mai puțin cunoscut, străbunic din partea mamei al fraților Kaczyński:Lech, președintele Poloniei, dispărut în 2010 la Smolensk, și fratele său geamăn, Jarosław, fost prim-ministru și în prezent lider al partidului de guvernământ din Polonia. De aici, mareșalul a călătorit prin România, vizitând Galați și Brăila, la gurile Dunării, Transilvania și litoralul Mării Negre.
După această vizită, relațiile polono-române au devenit și mai intense. În anii 1929-1930, ambele țări au încheiat 16 acorduri bilaterale, iar în ianuarie 1931 a fost prelungit tratatul de garanție. O expresie a acestei colaborări o reprezintă atât vizitele reciproce ale miniștrilor de Externe, cât și cele ale prințului Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea (1931, 1933), la Varșovia.
Între anii 1931-1932, mareșalul Piłsudski a vizitat România de încă două ori. Prima vizită a avut loc între 11 și 28 octombrie 1931. Liderul polonez s-a întâlnit cu regele Carol al II-lea, prințul Nicolae și regina Maria și a participat la un banchet organizat de premierul român Nicolae Iorga. Mareșalul a primit, de asemenea, comanda de onoare a celui de-al 16-lea regiment de infanterie din armata română, „Baia”, care staționa la Fălticeni. Regimentului i-a fost dat numele lui Piłsudski, iar uniformele soldaților din această unitate militară au fost decorate pe umăr cu inițialele „JP”.
Un rol important în organizarea șederii în România a mareșalului a jucat, din nou, dr. Skupiewski, care a închiriat pentru acesta o vilă la Techirghiol. Piłsudski a ajuns acolo pe 17 octombrie. Vacanța la mare s-a dovedit însă un eșec. Vremea rea a făcut ca mareșalul să se îmbolnăvească de pneumonie și să facă febră mare. Pentru ca presa să nu afle, a fost transportat în secret la București, unde a fost dus la locuința ambasadorului Jan Szembek. Aici a fost îngrijit de medicii sosiți special de la Varșovia. Abia după o săptămână starea de sănătate a lui Piłsudski s-a îmbunătățit îndeajuns, astfel ca, la 28 octombrie, să poată călători înapoi la Varșovia.
Piłsudski, întâmpinat în Gara de Nord din București, la întoarcerea din Egipt și în drum spre Polonia, în aprilie 1932. În ușa vagonului este aghiotantul Mareșalului, căpitanul Mieczysław Lepecki. În stânga, pe peron:dr. Lucjan Skupiewski și căpitanul Jan Derecki, atașatul militar adjunct în România
Ultima vizită a lui Piłsudski în România a avut loc în martie-aprilie 1932. Mareșalul a trecut doar prin România, în drum spre Egipt, unde mergea în vacanță. Piłsudski a plecat din portul Constanța, la 3 martie, la bordul navei „România”, și a revenit cu aceeași navă, la 13 aprilie. Deși vizita nu a avut caracter oficial, Piłsudski a fost primit la București conform ceremonialului. Aici a avut întâlniri la cel mai înalt nivel cu regele Carol al II-lea, primul ministru Iorga, ministrul de Externe Ghica și cu ministrul de Finanțe Argetoianu. Subiectul delicat al discuțiilor l-a constituit relația celor două state cu Uniunea Sovietică. Polonia tocmai încheiase un tratat de neagresiune cu Moscova, în timp ce România – în ciuda propunerii poloneze de mediere – nu reușise să obțină garanții similare, deoarece dorea recunoașterea propriilor drepturi asupra Basarabiei.
Piłsudski a fost extrem de emoționat în timpul vizitei la Fălticeni, la garnizoana regimentului 16 de infanterie. A fost întâmpinat cu pâine și sare, iar fanfara a interpretat piesa „Prima brigadă” (imnul Brigăzii I a Legiunilor Poloneze, condusă de Piłsudski în timpul Primului Război Mondial). La 22 aprilie, Piłsudski s-a întors în Polonia. Vizita în România și Egipt a reprezentat ultima călătorie făcută în afara țării de Piłsudski, care avea să se stingă din viață în 1935.
Ministrul de Externe Józef Beck a afirmat mai târziu că vizitele lui Piłsudski erau adevărate călătorii de studiu în scopul cunoașterii situației reale și posibilităților aliatului român. Se pare că „aprecierea generală a calităților partenerului nu era tocmai bună”. De asemenea, mareșalul a fost critic la adresa lui Carol al II-lea și a familiei regale.
MARE POMPĂ ȘI EFECTE MODESTE
În prima jumătate a anilor ’30, relațiile polono-române s-au mai răcit. Motivul era, printre altele, reticența autorităților poloneze față de politica ministrului român de Externe, Nicolae Titulescu, considerat la Varșovia prea pro-francez și prea supus față de Uniunea Sovietică. Abia după demiterea sa, în august 1936, vizitele la cel mai înalt nivel au fost reluate.
Cele mai multe s-au desfășurat în anul 1937. În luna aprilie sosea la București ministrul Józef Beck, iar în luna mai, moștenitorul tronului, prințul Mihai vizita Polonia, aducând totodată și invitația oficială de a vizita România, adresată președintelui Poloniei, Ignacy Mościcki.
Deja la 7 iunie, președintele Poloniei sosea la București, fiind primit cu mare pompă. A fost întâmpinat la gară de regele Carol al II-lea, împreună cu întregul guvern. De aici, Mościcki a mers la palatul regal într-o trăsură deschisă, escortată de ofițeri călare din garda de onoare. În palatul regal i s-a pus la dispoziție chiar apartamentul regelui. Autoritățile române au organizat în onoarea lui o amplă paradă militară, președintele Poloniei fiind, de asemenea, invitatul de onoare la Festivalul tineretului, dar și la reuniunea solemnă a Academiei Române de Științe. În timpul vizitei de trei zile, președintele și ministrul Beck au avut discuții politice cu regele, primul-ministru Tătărescu și ministrul de Externe Antonescu.
Imediat după aceea, în perioada 26 iunie-1 iulie, Polonia a fost vizitată de regele Carol al II-lea și Mihai, prințul moștenitor al tronului. La Varșovia au fost întâmpinați de președintele Mościcki, inspectorul general al forțelor armate, mareșalul Edward Rydz-Śmigły, primul ministru Felicjan Sławoj-Składkowski, împreună cu miniștrii și președinții celor două camere ale parlamentului. Oaspeții români au fost conduși, în automobile deschise, însoțite de ofițeri de cavalerie ușoară, la Palatul Regal și apoi la Palatul Łazienki, unde a fost găzduită familia regală.
Programul vizitei era identic cu acela al întâlnirilor anterioare:întâlniri, recepții, baluri, acordarea de ordine militare, parade și participarea la manevre militare;a avut însă și ceva special:ofițerilor polonezi decorați cu ordine militare românești li s-a recomandat purtarea acestora, deoarece erau considerate mai importante decât altele. Corespondentul ziarului „Czas” (Timpul) din Cracovia nota că, în timpul ceremoniei militare, regele Carol al II-lea a fost îmbrăcat „în uniforma de vară de mareșal al armatei române, de culoare albă, cu bareta albastră a ordinului Vulturul Alb și cu bastonul de mareșal în mână”.
Vizita președintelui polonez Ignacy Mościcki la București, în iunie 1937. Președintele și Regele Carol al II-lea, însoţiţi de garda de onoare, se îndreaptă către Palatul Regal.
La 28 iunie, regele, însoțit de restul delegației, a mers la poligonul de la Biedrusk pentru a asista la ample manevre ale armatei poloneze. În cadrul unei ceremonii organizate aici, Carol al II-lea a primit conducerea de onoare a regimentului 57 de infanterie. Se răspundea astfel unui gest similar al autorităților române față de mareșalul Piłsudski, în 1931. Purtând uniforma unui colonel al armatei poloneze, regele a decorat steagul regimentului cu Ordinul românesc Mihai Viteazul.
La 30 iunie, delegația română a plecat la Cracovia, unde a vizitat monumente și muzeele orașului. Din gara orașului, la 1 iulie, Carol al II-lea a plecat spre România, fiind salutat la plecare de președintele Mościcki și mareșalul Rydz-Śmigły.
În ciuda entuziasmului presei din ambele țări, efectele practice ale vizitelor din 1937 s-au dovedit a fi modeste. Cel mai important a fost ridicarea misiunilor diplomatice ale celor două țări la nivel de ambasadă. S-a convenit, de asemenea, construcția unui pod rutier pe râul Nistru, în localitatea Zaleszczyki (în prezent în Ucraina – n.n.).
Până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial nu s-au mai efectuat alte vizite reciproce ale șefilor de stat român și polonez. În 1938, primul ministru al României, patriarhul Miron Cristea, a vizitat Polonia. De această vizită este legată o anecdotă, consemnată în memoriile primului ministru polonez Sławoj-Składkowski:„În timpul prânzului festiv desfășurat la Palatul Regal, domnul președinte Mościcki a toastat în sănătatea regelui României, arhiepiscopului Miron, primul ministru, și ministrului Afacerilor Externe, Gafencu. Discursul a fost ținut în polonă, iar Arhiepiscopul Miron a răspuns în limba română [...]. După ce a toastat în sănătatea președintelui Mościcki, cu o voce categorică și tare, a adăugat:dupa Rydz-Śmigły, dupa Składkowski, dupa Beck, și apoi, după ce și-a băut vinul, s-a așezat liniștit la loc, privindu-ne împăcat și senin [...]. Câteva minute mai târziu, ca urmare a explicațiilor, a devenit clar că termenul utilizat în mod serios și repetat de către primul ministru Miron, și anume după, deși sună la fel ca dupa, care în limba polonă înseamnă «fund» (șezut) și are conotații vulgare, în limba română nu este un substantiv, ci o prepoziție, care poate îndeplini și rol de conjuncție, caz în care înseamnă:și, sau, de asemenea”.
Foarte activ în relația cu România a fost, de asemenea, ministrul Beck, care a vizitat Bucureștiul și l-a primit apoi la Varșovia pe omologul său român, Gafencu. Cu toate acestea, nu a reușit să convingă autoritățile române să sprijine Polonia în fața conflictului militar care se prefigura la orizont cu Al Treilea Reich, acestea preferând neutralitatea. Înfrângerea, în septembrie 1939, în războiul de apărare împotriva Germaniei și agresiunea sovietică au forțat autoritățile poloneze să treacă în România, unde au fost internate. În același timp, aproximativ 100.000 de militari și civili din Polonia și-au găsit refugiu pe teritoriul României.
DIPLOMAȚII POLONIEI ÎN ROMÂNIA
Dezvoltarea relațiilor polono-române în perioada interbelică se datorează și activității diplomaților și militarilor polonezi, care au lucrat în cadrul ambasadei de la București.
Totul a început dintr-o încurcătură, deoarece de ocuparea funcției de prim reprezentant al Poloniei la București erau interesați doi candidați, proveniți din cercuri politice diferite:Marian Linde, susținut de Rada Regencyjna (Consiliul de Regență, creat la Varșovia de către Germania și Austro-Ungaria, care în noiembrie 1918 i-a predat puterea lui Piłsudski), și Stanislaw Koźmiński, numit de Comitetul Național Polonez de la Paris și recunoscut de puterile Antantei. Autoritățile române nu au acceptat acreditarea nici unuia dintre ei. Situația a fost clarificată prin trimiterea în România, în iunie 1919, a lui Alexander Skrzyński, în calitate de ministru plenipotențiar și extraordinar al Republicii Polone.
Legația Poloniei la București (ridicată la rang de ambasadă la 1 mai 1938) a avut mai multe sedii. La început a fost în așa-numita Casa Hristu, aflată pe Calea Victoriei, la numărul 129. Se pare că în 1924 legația s-a mutat într-o clădire închiriată, aparținând diplomatului român Nicolae Titulescu, pe Șoseaua Kiseleff, la numărul 49 (în prezent 47). Patru ani mai târziu, s-a mutat în clădirea situată pe Aleea Alexandru, la numărul 23. Inițial, casa a fost închiriată, iar în iulie 1929 a fost cumpărată de autoritățile poloneze. În prezent, ambasada funcționează în aceeași clădire.
Printre reprezentanții diplomatici polonezi nu lipsesc figurile proeminente. Alexander Skrzyński, amintit mai sus, după ce și-a îndeplinit cu succes, de două ori (1922-1923 și 1924-1926) misiunea de șef al legației la București, a deținut postul de ministru de Externe și, pentru câteva luni (1924-1925), pe acela de prim-ministru al guvernului.
Jan Szembek a fost un alt diplomat important din perioada interbelică, șef al legației polone la București între anii 1927-1932. A fost rechemat la Varșovia de către ministrul Beck și numit ministru adjunct la Ministerul de Externe. În 1939, în timpul evacuării Ministerului de Externe, el se afla la conducerea efectivă a instituției. Pe perioada războiului s-a stabilit în Portugalia, unde a inițiat contacte cu reprezentanți ai României și Ungariei. A ținut un jurnal care, alături de numeroase alte materiale, reprezintă o valoroasă sursă de informații pentru istoria politicii externe poloneze.
Succesorul său la postul din capitala României (1932-1938), Mieczysław Arciszewski, s-a făcut cunoscut mai ales datorită conflictului deschis cu Titulescu. Arciszewski era în relație cu oponenții politici ai acestuia și a contribuit la înlăturarea din funcție a ministrului de Externe român în 1936. După întoarcerea în țară, în 1938, a fost numit ministru adjunct de Externe. După izbucnirea războiului, ca delegat al guvernului în exil, a avut grijă de refugiații polonezi din România, iar ulterior a reprezentat Polonia în țări din America de Sud.
Primul ambasador al Republicii Polone la București, Roger Adam Raczynski, a jucat un rol foarte important în septembrie 1939, atunci când se hotăra soarta reprezentanților autorităților poloneze, aflați în România. Există și păreri conform cărora, în mod deliberat, acesta nu și-a avertizat superiorii cu privire la internarea iminentă, favorizând astfel preluarea puterii de către generalul Władysław Sikorski.
Dintre atașații militari, cea mai pitorească figură era, de departe, cea a colonelului Bolesław Wieniawa-Długoszowski. Cavalerist curajos, tovarăș de luptă al lui Piłsudski și adjunctul său multă vreme, și-a câștigat reputația de prim cavalerist al Poloniei. Era cunoscut ca afemeiat, mare băutor și iubitor de petreceri zgomotoase;se spune despre el că a urcat scările și a intrat călare în restaurantul Adria din Varșovia. Era cunoscut și iubit în cercurile literare și artistice. Numit general, a fost trimis la Roma în 1938, în calitate de ambasador. În 1939, după internare, președintele Mościcki l-a numit succesor al său. Wieniawa nu a ocupat însă această funcție, deoarece s-au opus guvernele Franței și Marii Britanii. La București a rămas timp de 13 luni, între anii 1921-1922, de unde a revenit în Polonia, nemulțumit nu numai de salariul primit, dar și de slaba finanțare a funcției de atașat militar, pentru activitățile legate de protocolul diplomatic.
O figură foarte interesantă a fost cea a locotenent-colonelului Jan Kowalewski, atașat militar la București între anii 1933-1937. Talentat matematician, ajunge în 1919 să lucreze cu serviciul de spionaj polonez și, foarte curând, să descifreze codurile Armatei Roșii. Acest lucru a permis comandamentului polonez citirea corespondenței conducătorilor sovietici, fapt ce a contribuit la victoria împotriva bolșevicilor în 1920. A reorganizat serviciul de spionaj și a colaborat cu matematicieni eminenți. De asemenea, a pregătit criptologi japonezi și, ca atașat militar în Uniunea Sovietică, a adunat informații secrete. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat în Portugalia pentru guvernul polonez în exil. Folosindu-și contactele de dinaintea războiului, a întreținut relații strict-confidențiale cu reprezentanți ai autorităților din România, Ungaria și Italia. A încercat să-i convingă pe aliații celui de-Al Treilea Reich să se retragă din război. La încheierea conflictului a rămas în exil, stabilindu-se la Londra, unde a editat revista lunară „East Europe and Soviet Russia”.