Predica de la Clermont: Chemarea la Prima Cruciadă

În ziua de 27 noiembrie 1095, pe câmpul din fața orașului Clermont, câteva sute de oameni așteptau să audă predica papei Urban al II-lea. Mesajul suveranului pontif i-a îndemnat pe creștinii latini să pornească în Orient pentru a elibera Ierusalimul, locul în care pătimise și înviase Iisus Hristos și care se afla sub stăpânirea musulmanilor. Aceștia din urmă au fost prezentați drept unelte ale diavolului, care i-au supus pe creștini la cazne îngrozitoare și care pângăreau mărturia vieții Mântuitorului.

În general, istoricii consideră acest moment drept unul crucial pentru istoria Europei, dar mai ales pentru relațiile dintre lumea creștină occidentală și cea musulmană, deoarece Urban al II-lea a dat naștere, prin acest mesaj, la mișcarea cruciată.

De-a lungul secolelor, părerile istoricilor față de cauzele care au dus la apariția mișcării cruciate au fost destul de diferite, însă există câțiva factori, acceptați în mod general, care ilustrează cadrul politic, social și mental al Europei secolului al XI-lea și care au favorizat lansarea apelului de la Clermont și răspunsul entuziast al creștinilor latini.

În jurul anului 1000 s-a conturat o spaimă apocaliptică în Creștinătatea latină, care avea să se repete treizeci de ani mai târziu: se împlineau 1.000 de ani de la nașterea lui Hristos și, respectiv, de la moartea Sa. Scurgerea primului mileniu creștin prevestea apropierea Judecății de Apoi. Acest context a favorizat și accentuarea unei crize spirituale prin care treceau creștinii din Occident: conștientizarea păcatelor de zi cu zi și dorința de a duce o viață ghidată după principiile creștine. Însă acest stil de viață era imposibil, având în vedere prezența păcatului în aproape orice activitate întreprinsă de om. Cei care doreau să trăiască o viață departe de ispitele lumii alegeau calea monahismului, însă numărul acestora era redus.

În general, sursele ilustrează această luptă spirituală cu precădere în rândurile nobilimii: baronii creștini, prin natura poziției sociale pe care o ocupau, se îndeletniceau cu activitățile militare. Astfel, ei erau cei mai predispuși să încalce principiul neotestamentar care condamna violența, în favoarea unei vieți pașnice și lipsite de vărsare de sânge.

Această teorie se bazează pe cronicile din secolul al XI-lea, care erau scrise în mediile monahale. Prin urmare, acest conflict intern între profesia războinică și principiile creștine nu trebuia aplicat întregii clase nobiliare, însă au existat câteva cazuri celebre care l-au ilustrat: Foulques Nerra (970-1040), comite de Anjou, și-a petrecut o mare parte a vieții sale în război cu vecinii săi, și-a ars nevasta pe rug pentru adulter, a orchestrat uciderea unui curtean regal, dar a și călătorit de patru ori la Ierusalim.

Pentru a-și răscumpăra păcatele, creștinii trebuiau să întreprindă o serie de activități penitențiale, care erau direct proporționale cu păcatele comise: rugăciune, pomeni oferite săracilor, donații către mănăstiri și pelerinaje la locuri sfinte (Santiago de Compostella, Roma sau Ierusalim). Astfel, se poate observa că a existat un cadru spiritual în care chemarea la arme pentru eliberarea Ierusalimului – care presupunea, implicit, și un pelerinaj la Locurile Sfinte – a rezonat cu nevoile creștinilor latini. (...)

Îndemnul la luptă și mesajul politic

Cadrul necesar apelului la cruciadă era deja stabilit în 1095: nevoia de iertare a păcatelor printr-o acțiune sfântă, sancționată de divinitate și care urma să elibereze Ierusalimul și comunitățile creștine de stăpânirea musulmană.

Această expediție sfântă putea oferi Papalității ocazia de a-și reafirma rolul de lider al lumii creștine: recucerirea Ierusalimului ar fi consolidat poziția Sfântului Scaun în conflictul cu Imperiul Romano-German; prin ajutorarea bizantinilor și a celorlalți creștini orientali, pontiful roman s-ar fi prezentat drept un apărător al Creștinătății, iar reputația sa ar fi crescut în defavoarea patriarhului din Constantinopol, dar ar fi putut duce și la apropierea dintre cele două Biserici. Însă pentru a lansa apelul la cruciadă, Urban al II-lea avea nevoie de o chemare în ajutor din partea Bisericilor răsăritene. Iar aceasta a venit în martie 1095, în cadrul Conciliului de la Piacenza.

Alexios I Comnenul, împărat bizantin din anul 1081, se confrunta cu amenințarea selgiucidă, astfel că, în 1095, a hotărât să îi ceară ajutorul papei Urban al II-lea. Nu era prima dată când bazileul din Constantinopol proceda astfel. În 1090, Robert I de Flandra se întorcea dintr-un pelerinaj la Ierusalim, iar când a ajuns la Constantinopol a hotărât să lupte alături de bizantini împotriva inamicilor imperiului. De altfel, armata bazileului era compusă, în mare parte, din mercenari, fie latini, fie turcici. Astfel, apelul lui Alexios I se înscria în politica sa de recrutare a ostașilor străini.

Majoritatea istoricilor consideră că mesajul transmis de ambasada bizantină la Piacenza l-a determinat pe Urban să mediteze asupra posibilității lansării unei expediții ce avea să îi ajute pe greci și să recupereze Ierusalimul. Totodată, ajutorul acordat Imperiului Bizantin ar fi îmbunătățit relațiile dintre Apus și Răsărit, care fuseseră afectate de schisma din 1054. În acest context, pontiful roman a început să pregătească lansarea apelului cruciat și să adune susținători, astfel încât să fie sigur că va reuși să mobilizeze o armată destul de mare pe care să o trimită în Orient.

În data de 27 noiembrie 1095, Urban al II-lea a lansat apelul la cruciadă în timpul unei predici de la marginea orașului Clermont. După ce a terminat, episcopul de Le Puy, Adhémar, s-a ridicat și și-a declarat intenția de a porni în Orient. El a fost urmat de reprezentanți ai contelui Raymond al IV-lea de Toulouse, care au anunțat intenția sa de a se alătura expediției. Acțiunile celor doi nu erau întâmplătoare: Papa se întâlnise cu ei înainte de a ajunge la Clermont și le-a cerut să pornească în cruciadă.

Din acest moment a fost pus în mișcare un motor de recrutare și de răspândire a mesajului Papei, însă pe măsură ce lunile au trecut a devenit limpede că mișcarea cruciată a scăpat din mâinile pontifului roman.

Mesajul (înțeles) greșit: cruciada timpurie

Un număr din ce în ce mai mare de predicatori itineranți au început să vestească noua expediție ce urma să elibereze Ierusalimul, însă, pe alocuri, au modificat mesajul Papei: Urban al II-lea promisese iertarea păcatelor mărturisite, dar tot mai mulți creștini dornici de a pleca în Orient au înțeles că participarea la cruciadă le asigura un loc în rai, le răscumpăra toate păcatele, iar în cazul decesului, le conferea statutul de martir.

Cel mai cunoscut predicator care a răspândit mesajul cruciat a fost Petru Eremitul. Urban stabilise ca armatele cruciate să pornească spre Ierusalim până la data de 15 august 1096, însă Petru a strâns o oaste formată din nobili, dar și din oameni simpli, și a pornit din Germania spre Orient în primăvara anului 1096. În timp ce traversau teritoriile germane, cruciații au masacrat populația evreiască din mai multe orașe aflate pe valea Rinului.

Prima Cruciadă a fost interpretată de către contemporani drept un eveniment apocaliptic: după recucerirea Ierusalimului urma să apară Antihristul. Conform tradițiilor apocaliptice, evreii trebuiau să își recunoască vina pentru crucificarea lui Iisus Hristos și să adopte religia creștină. Astfel, cruciații conduși de Petru Eremitul credeau că trăiesc zilele din urmă și că îndeplinesc profețiile neotestamentare. Însă majoritatea evreilor nu au trecut la creștinism, ci fie au ales să se sinucidă, fie au fost masacrați.

După ce a ieșit din teritoriile germane, Petru și-a condus oastea prin Balcani și a ajuns la începutul lunii august la Constantinopol. Alexios I i-a traversat pe cruciați în Asia Mică, iar ei și-au așezat tabăra în orășelul Civetot. Împăratul i-a avertizat să îi aștepte și pe ceilalți prinți care aveau să sosească și să nu intre în luptă cu turcii selgiucizi.

Însă Petru nu a reușit să își impună autoritatea asupra cruciaților. El a plecat în capitala imperiului pentru a cere întăriri, iar câteva grupuri de francezi și germani au atacat orașele și satele din jur. Răspunsul lui Kilij Arslan I, sultanul selgiucid de Rum, a fost sângeros: trupele sale au distrus tabăra din Civetot, iar puținii supraviețuitori s-au refugiat la Constantinopol.

Acest text este un fragment din articolul „Prima cruciadă. După trei ani de marş, de lupte, foame, sete, boli, cruciaţii cuceresc Ierusalimul”, publicat în numărul 225 al revistei Historia, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com.