Prăbușirea marelui Titulescu: Măcinat de o boală suspectă și debarcat de la Externe

Nicolae Titulescu… un nume care a rămas de-a lungul curgerii inexorabile a timpului la fel de puternic în conștiința românilor. Astăzi, în secolul XXI, personalitatea marelui diplomat român încă naște controverse. Nu sunt puțini cei care îi contestă lui Nicolae Titulescu locul pe care trebuie să-l ocupe în galeria marilor oameni politici din Europa perioadei interbelice. Se pare că și după moarte contestarea lui Titulescu a rămas la fel de vie…

Dar pentru a înțelege de unde provine această dispută privindu-l pe marele om de stat trebuie să privim în urmă, atunci când toată presa din România, și nu numai, ținea capul de afiș cu un nume devenit celebru - Titulescu. Este cunoscut faptul că perioada cea mai sumbră din viața și totodată cariera lui Titulescu a fost anul 1936, anul în care s-a petrecut „debarcarea” lui Titulescu din funcția de ministru de externe al României. Motivul? Și astăzi rămâne o umbră de îndoială în ceea ce privește motivația acestui act, considerat de unii o nedreptate, iar de alții o eliberare…

Care a fost motivul?

Ziarul Patria din Cluj din 10 octombrie 1936 își punea aceeași întrebare în acel an fatidic pentru Titulescu. Iată ce scria un ziarist din Ardeal, susținător al ministrului de externe, proaspăt demis din funcție:

„În timp ce guvernul nu ia nici o măsură împotriva curentelor extremiste și a tendințelor și încercărilor de a schimba sau de a face să se creadă într-o schimbare a orientării politicei noastre externe, d. Antonescu [Victor Antonescu - n.r.], face declarații, ține discursuri, scrie articole, străduindu-se să dovedească că politica externă a României a rămas pe aceleași linii care au fost trasate printr-o activitate de 16 ani de către d. Nicolae Titulescu. Ai impresia din articolele și declarațiile d-lui Antonescu, că directivele d-lui Titulescu sunt mai bine observate și servite acum decât chiar atunci când politica externă a României era îndrumată de convalescentul de la St. Moritz…”.

Cursese multă cerneală scriindu- se despre „bolile” lui Titulescu. Este cunoscut faptul că marele orator român, la ședințele din cadrul Adunării Generale de la Societatea Națiunilor, venea chiar și în miez de vară încotoșmănat cu o haină lungă de blană, înfofolit cu fular și căciulă, se așeza întotdeauna lângă sobă și, cu toate acestea, tremura din toate încheieturile. Boala lui Titulescu era necruțătoare. Dar întotdeauna prima impresie pe care ți-o lăsa Titulescu când intrai în sală - spun contemporanii lui - era imediat spulberată de șuvoiul de cuvinte care se rostogoleau în mai multe limbi străine, de săgețile aruncate cu geniu înspre potențialii adversari politici.

„Dacă guvernul continuă politica fostului ministru de Externe, dacă nu s-a schimbat și nu se va schimba nimic în ceea ce privește orientarea României, care a fost atunci motivul debarcării în felul cunoscut a d-lui Nicolae Titulescu? - continuă același ziarist din Cluj.

Era o piedică d. Titulescu pentru desfășurarea politicei preconizate și condusă de d-sa? Cine poate susține această absurditate? Dar oare nu e la fel de absurd să se spună că nimic nu s-a schimbat și nu se va schimba în politica externă reprezentată cu atâta strălucire vreme îndelungată de d. Titulescu, și în același timp să înlături pe acest slujitor în modul cel mai jignitor și mai urât?”

N. Titulescu, reprezentând la Geneva România și Mica Antantă, a fost unul din stâlpii Ligii Națiunilor. Slujindu-și țara, Nicolae Titulescu a respins cu succes nenumărate uneltiri și atacuri împotriva Ligii Națiunilor, și a tratatelor de pace, dar „d-sa nu a știut că slăbirea Ligii Națiunilor înseamnă slăbirea tratatelor și întărirea revizionismului amenințător la hotarele țării sale.”

„Lovitura pregătită în ascuns și dată D-lui Titulescu de către un guvern care cu două săptămâni înainte s-a solidarizat în mod solemn cu persoana și politica d-lui Titulescu, a vizat probabil și această latură a muncii fostului ministru de externe. Nicolae Titulescu este scos și din falanga apărătorilor Ligii Națiunilor tocmai atunci când se vorbește și se acționează tot mai insistent pentru modificarea statutului Ligii.

Noul ministru de externe accentuează pretutindeni că politica României este în concordanță cu cea a Ligii Națiunilor, și că activitatea d-lui Titulescu este continuată cu credință de guvernul român. De ce a fost atunci nevoie de călcarea în picioare a d-lui Titulescu și de eliminarea lui? Care a fost motivul pe care țara nu-l cunoaște, dar trebuie să-l știe? Când se Când se vor da lămuririle datorate?”

Dl. Titulescu se joacă simultan cu opt-zece adversari

Aceste întrebări au rămas la fel de actuale și astăzi după 70 de ani. Și totuși acum când știm cum au evoluat lucrurile și istoria, post-factum, ghidându-ne după recunoscuta „regulă a epilogului” în istorie putem spune că Titulescu a fost înlăturat dintr-un motiv cât se poate de simplu: devenise o persoană indezirabilă, chiar o persona non-grata în cercurile Casei Regale carliste. Regele Carol al II-lea se simțea amenințat de personalitatea vulcanică, de excepție a genialului politician român.

1931. Ieșind de la Palatul Regal, după încercarea de a forma un guvern de coaliție

Dar în spatele acestei „antipatii” de moment stăteau în primul rând schimbările febrile din Europa, care se îndrepta fatalmente spre război… Schimbarea de macaz în politica externă românească trebuia făcută cât mai rapid, întrucât Titulescu nu avea prea mulți admiratori în rândurile politicienilor europeni. Reușise să-și facă numeroși dușmani chiar și din foștii prieteni. Cu toate acestea, și dușmanii, îl admirau. Iată, spre exemplu, ce scria marele publicist maghiar din acea vreme, Alexandru Marai, pe 1 octombrie 1936, un tablou cu adevărat plastic creionat de un… ungur:

„Voi încerca să descriu unde și în ce împrejurări am văzut pe dl. Titulescu, care în aceste momente, se luptă cu moartea. Închid ochii mei și văd o figură interesantă care îmi face impresia că suferă permanent de friguri intermitente. Fața sa, această față lipsită de caractere bărbătești, dar fără trăsături feminine, această față ce nu e a unui European, dar nu e nici a unui Asiatic, e galbenă, poartă culoarea bolilor.

Carnea feții e umflată, pătată ca un burete. E fața unui tătar sau a unui chinez, fața unui profesor universitar tătar și a unei văduve din China. Îi ard numai ochii, cu o lumină ascuțită. Așa arde pofta de pradă și de primejdie în ochii fiarelor cele cu sângele nestricat. Privirea lui nu e goală niciodată, raza ochilor lui, în fiecare moment se lipește de ceva, străpunge prin ceva, printr-o față, printr-o situație, printr-o altă pereche de ochi.(…)

În fiecare cuvânt al său se simte o conștiință ce te sperie. Ca un campion mondial de șah dl. Titulescu se joacă simultan cu opt-zece adversari, pe lângă opt-zece mese de șah. Ceea ce spune, spune nervos, fără răbdare, ca și cum s-ar plictisi de dreptatea afirmată în acest moment și s-ar gândi la argumentul următor, la dreptatea ce urmează să fie proclamată imediat. Cel care ascultă simte că e deștept totdeauna, dar nu e just întotdeauna, și nu merită o încredere fără condiții.(…)

L-am văzut ultima dată în vechea sală de ședință a Ligii Națiunilor. Aceasta e patria sa adevărată, căminul lui, elementul său, aici el este „star-ul” ce deține rolul principal; și parcă ar sta în lumina reflectoarelor când se ridică să ia cuvântul. Se ridică? Nu, sare, ia avânt, parcă s-ar năpusti cu buzele arse de focul lăuntric, cu cununa licăritoare a dinților. Suntem în toiul primăverii, înainte cu opt ani. Liga Națiunilor ține încă ședințele în sala aceea care seamănă cu o florărie, unde totul e artificial, înăbușitor, pompos, plin cu aburi, ca o casă de sticlă cu plante exotice.

Afară, lacul, frumosul parc, ce idilă minunată! Înăuntru în sală, lângă masa cu postavul verde, așezată pe podium, stă Briand, Chamberlain și Apponyi al nostru. În fața lui la capătul celălalt al mesei, gata la sărit pândește omul politic român; două extremități, doi oameni, două lumi. Maghiarul parcă ar fi statuia sa proprie: „catedrală umană”, cum l-a denumit contesa de Noailles; când se ridică parcă se mișcă o statuie de marmură și când rostește un cuvânt parcă începe să cânte un clopot strămoșesc.

Românul parcă n-ar avea nici un moment de pierdut. Întrerupe cuvântul adversarului. Sare pe neașteptate, nici nu cere cuvântul, face gesturi cu mâini întinse, sună și tună și țipă, împrăștie în sală acuzațiile sale, aruncă cu săgeți. Atacă mereu, e întotdeauna agresiv. Și tremură de frig. În sala plină cu aburi, încălzită până la o temperatură înăbușitoare, el șade învăluit în paltonul său de jder, pe care îl aruncă pe umeri și nu-l închide ci-l prinde cu o mână, cumva, pe deasupra inimii, ca pe o togă romană. Și cum îl privesc simt: este un bun roman, pierdut, departe de Roma.

Are dor după Roma sa, dorul lui e: forumul, piața cea mare unde cu atâta elocință se poate împărți asupra cuceririlor mari. E sperietor, sfidător și totuși în înțelesul telleyrandian al noțiunii e: European. Nu ne-a fost prieten. Nu e treaba noastră să criticăm politica sa. Dar servește patria sa cu o pasiune sălbatică și românii au toate motivele să fie îngrijorați de soarta lui și să-l deplângă amar dacă-l vor pierde. Așa și se luptă cu moartea: ca un cuceritor roman, departe de patrie, cu otravă în trupul său.”

În ceea ce privea „otrava” din trupul lui Titulescu, „gurile rele” spuneau că în 1936 Titulescu începuse să se simtă din ce în ce mai rău și din cauză că fusese otrăvit de dușmanii săi. Nu s-a dovedit nimic, dar și astăzi această enigmă a rămas să bântuie printre cei aflați în căutarea senzaționalului și a controverselor istorice…

Se dă satisfacție d-lui Titulescu?

Pe data de 1 octombrie 1936, ziarul ieșean Opinia scria despre o eventuală reîntoarcere a lui Titulescu în funcție. Desigur, doar zvonuri…

„În cercurile politice bine informate se afirmă că se fac demersuri pentru împăcarea d-lui Titulescu. Vizita unui înalt demnitar la Saint Moritz ar avea acest obiectiv. E posibil ca în curând d. Titulescu să primească satisfacția pentru neplăcerea suferită cu prilejul recentei schimbări ministeriale. După cum se știe, vagonul special al d-lui Titulescu a și fost trimis la St. Moritz.”

Presa din România interbelică continua să speculeze orice lucru din viața lui Titulescu. Cu toate acestea, cei care îl iubeau pe Titulescu se gândeau necontenit la starea sănătății lui precare.

„D. Titulescu este în afară de orice pericol. Ultimele trei zile după cum au constatat somitățile medicale care veghează la căpătâiul lui- i-au adus, în sfârșit, procesul de regenerare a sângelui, menit să-l rețină în viață și așteptat cu înfrigurare de toată suflarea.(…)

Sfârșitul fatal, ireparabil, părea cu atât mai posibil cu cât eminentului bărbat de stat i-a fost dat să reziste la două lovituri deodată… [„debarcarea” din funcție și otrăvirea] S-a îndurat însă Cerul și ni l-a redat. Ni l-a redat vieții, la care mai avea încă dreptul și nădăjduim că ni-l va reda, după completa restabilire, și activității politice, fiindcă un neam cu atât de puțină demnitate nu va putea admite niciodată ca un om de talia, de genialitatea și mai ales de meritele inegalabile ale d-lui Titulescu să fie înlăturat pentru totdeauna așa cum a fost înlăturat.(…)

Dar biruința sa de azi nu este oare și ea, simbolică? D. Titulescu - au spus-o somități medicale cu renume mondial, cu ajutorul organismului nu s-a dat bătut și cu ajutorul sângelui care i-a fost dăruit spontan de umanitatea în care crede și în a cărei stimă s-a înălțat ca nimenea altul, și-a biruit și cumplita lovitură moralei i s-a aplicat pe la spate din partea a lor săi, drept recunoștință pentru serviciile imense pe care le-a adus cauzei neamului dincolo de fruntarii.

Astăzi este în afară de primejdie. Se reface treptat. Spre bucuria fără de margini a românismului care-și pierduse, la un moment dat, orice nădejde și spre a satisface după toate indiciile - și acel principiu de dreptate imanentă a lucrurilor, care nu putea admite ca după o carieră de-a dreptul uluitoare Nicolae Titulescu să sfârșească atât de tragic, scria un reputat jurnalist din București. Într-o ședință, Ion Mihalache, președintele P.N.Ț., a făcut un mare expozeu asupra situației politice interne și externe. Redăm, în rezumat, părțile esențiale ale discursului. 

„Țin să constat cu adâncă satisfacție, că ultimile vești care ne vin de la St. Moritz, vestesc salvarea definitivă a d-lui Nicolae Titulescu, fostul ministru de externe, îndepărtat cu atâta brutalitate din postul de comandă de unde a adus imense servicii țării sale. În numele partidului, am trimis o telegramă d-lui Titulescu. (…)”

Iată ce vorbe mari erau rostite după ce „cadavrul“ fusese îngropat… Nicolae Titulescu nu mai reprezenta un pericol pentru nimeni.

Otrăvit de unguri?

Cuvântul țărănimii, din Cernăuți, pe 27 septembrie 1936, scria:

„Când minciunile cuziștilor și ale gardiștilor, aduse de la Berlin pentru bani, spuneau că Titulescu a vândut țara și că el se găsește la Moscova, telegramele au adus știrea că marele bărbat de stat Nicolae Titulescu luptă cu moartea la un hotel din Elveția. Se spune că Titulescu a fost otrăvit. Așa spun doctorii, așa vorbește lumea. Cine l-a otrăvit pe Nicolae Titulescu, care este cel mai mare diplomat al țării și care a făcut cinste țării noastre în lumea întreagă?

Se va ști mâine, de bună seamă și-n chip hotărât, dar astăzi se șoptește și se vorbește de le om la om, că Titulescu ar fi fost otrăvit din ordinul unei țări…, care ne este dușmană de moarte și care vrea să puie mâna pe țara noastră. În toate bisericile din București românii și creștinii au făcut rugăciuni pentru viața lui Titulescu. Să ne rugăm și noi, bucovinenii, pentru acest mare om, pentru că țara are nevoie de capul și de sufletul lui, împotriva Germaniei și Ungariei, care vor să ne răpească Ardealul și Banatul.”

La Saint-Moritz, dar nu în vacanță…

În timp ce se afla la Saint- Moritz, o stațiune climaterică de munte în Elveția, unde Titulescu își petrecea mult din timpul său, Titulescu fiind chiar acuzat că cheltuie fără măsură banii statului pentru „a se distra”, se va forma noul guvern Tătărăscu, evident, fără fostul ministru de externe. Titulescu nici măcar n-a fost anunțat de această schimbare, fiind pus în fața faptului împlinit. Se pare că vestea l-a mâhnit foarte tare pe diplomatul român, care s-a îmbolnăvit foarte rău.

După 10 zile de la aflarea veștii remanierii, Titulescu avea deja 39 și 40 de grade, nu mai putea mânca și slăbea văzând cu ochii. I se făceau transfuzii de sânge tot timpul. La patul bolnavului stăteau peste o duzină de medici cu o reputație deosebită, între care un medic elvețian, recunoscut ca fiind foarte capabil. În tot acest timp, ziarele din țară speculau orice revenire la viață a muribundului. Ecoul din Arad, 25 septembrie 1936 scria:

„Nu mai încape nici o îndoială că, d. Nicolae Titulescu, valahul acesta cu renume mondial, a fost otrăvit. O confirmă categoric medicii curanți care în comunicatul dat publicității, precizează că distinsul pacient suferă de o maladie spontană, determinată de un agent nociv, care a atacat lent până acum, când este extrem de greu a reface dintr-o dată stricăciunile misterioasei… boli.

Aceiași medici care nu uită să adauge că, ipoteza malariei și cea a anemiei pernicioase au fost definitive înlăturate. Intrat în disgrație numai din vina multiplelor ocazii când cuvântul său, mai hotărâtor în străinătate decât la noi, a stricat multe aranjamente și combinațiuni de care se legau mari speranțe, a trebuit înlăturat, (nu ne referim la recenta înlocuire de la ministerul nostru de externe, pe care n-o discutăm aici) neinteresându-i pe unguri – fiindcă în Ungaria trebuiesc căutați atentatorii – prin intermediul căror mijloace îl vor suprima.

Și atunci… ingenioși cum au fost ei întotdeauna – deștepți de la Janka Puszta, încă în cursul lunii iunie, i-au strecurat otrava asasină în mâncarea servită la banchetul dat în acel timp, în onoarea d-sale, la Montreux. Nu credeți în temeinicia acestei afirmațiuni? Vă privește personal. N-aveți decât să zâmbiți ironic.

Să nu uităm, însă că în toamna anului 1934 nimeni n-a crezut-o, la început, vinovată pe Ungaria, de mișelia tradusă în fapt la Marsilia și totuși, la sfârșit, recent, când ordinarii asasini au fost deportați în Insula Dracului, fiecare s-a convins cât fond real au avut acuzațiile deatunci. Și să mulțumim – de asemenea - cerului că, în fine, dat-a Sfântul ca s-ajungem și la speranța fermă că d. Nicolae Titulescu e în afară de orice pericol.”

Titulescu nu avea avere materială

Testamentul lui Titulescu cuprindea: un apel pentru păstrarea fruntariilor țării și memorii privind politica internă. Ilustrul bărbat de stat nu poseda avere materială. În cercurile politice a făcut senzație faptul că Titulescu a făcut unele adnotații importante testamentului său întocmit cu 5 ani înainte când d-sa se afla extrem de bolnav în Franța. Testamentul lui Titulescu se ocupa foarte puțin de patrimoniul material, întrucât nu avea o avere deosebită. Cea mai mare parte a bunurilor materiale de care dispunea marele bărbat de stat roman a fost lăsată d-nei Titulescu.

Biblioteca lui Titulescu cuprindea volume rare, purtând autografele scriitorilor și oamenilor politici celebri precum și o frumoasă colecție de tablouri și lucrări de artă care au fost lăsate amicilor săi devotați, instituțiilor de cultură din țară cu care era în legături strânse. Capitole importante le constituie amintirile despre personalitățile cu care a colaborat dl. Titulescu în politica internațională de după război: Aristide Briand - care l-a onorat cu o amiciție sinceră, Millerand, Clemeanceau, Stresseman, Poincarè, Chamberlain, Lloyd George, Litvinov ș.a.

Titulescu, Ostriovski, atașatul sovietic la București și soția acestuia

Cel mai interesant capitol este însă acela privitor la activitatea d-sale ca ministru de externe al României. D-sa arată în mod amănunțit cum a lucrat în direcția consolidării alianțelor noastre, ce rezistență a întâmpinat, din partea căror guverne și oameni a avut concursul. Dl Titulescu precizează cu acest prilej că a urmărit – și a asigurat- ridicarea prestigiului României și consolidarea fruntariilor ei, obținută prin jertfa de sânge din 1916-1918.

Alt capitol important este acela în care Titulescu face incursiuni în politica internă. Titulescu arată eforturile depuse – și nereușite - pentru formarea unui guvern de concentrare și pentru destinderea în relațiile dintre partidele politice. Testamentul mai cuprinde amănunte inedite și de o importanță deosebită asupra unor personalități politice românești: Take Ionescu, Ionel Brătianu, Marghiloman, mareșalul Averescu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, Mihalache, Maniu, Vaida. Din cauza bolii, memoriile n-au mai putut fi completate. Unele ziare s-au grăbit chiar să anunțe moartea d-lui Titulescu. Profundă eroare! N. Titulescu era nemuritor!

Cauzele înlocuirii d-lui Titulescu de la Ministerul de Externe

După unele informații reiese clar că nu Tătărescu a cerut schimbarea titularului de la externe, fiindcă ar fi fost necesară omogenitatea liberală în noul guvern.

„Ni s-a dat amănuntul că, după acordarea remanierei, d. Tătărescu a întocmit o listă ministerială, în forma actuală, însă cu d. Titulescu la externe”, scria un ziarist.

„Abia după unele evenimente ce s-au produs din acel moment, primul ministru a înlocuit pe d. Titulescu la ministerul de externe, prin d. Victor Antonescu.”

Cauza „plecării” lui Titulescu din fruntea Ministerului de Externe a fost lapidar precizată de un fost ministru:

„Titulescu rămăsese singurul european, după proclamarea lui Eduard Beneș ca președinte al republicii cehoslovace. Titulescu jena multă lume.”

Într-adevăr, manifestările fostului ministru de externe în ultimul timp au reușit să nemulțumească anumite cercuri. Întrevederile categorice de la conferința strâmtorilor la Montreux, când Titulescu a susținut punctul de vedere rusesc împotriva celui britanic, a nemulțumit Anglia. S-a ajuns ca ziarele italiene să scrie că Titulescu a fost cândva francez, a fost englez, aplicând cel dintâi sancțiunile la războiul italo-abisinian, și a devenit rus, apărând punctul de vedere rusesc la Montreux.

Concediu nelimitat

În fața acestei stări de lucruri, s-a crezut necesară o destindere. Titulescu a plecat deci la 14 iulie în concediu nelimitat. Pentru prima oară a plecat în același timp în concediu și Savel Rădulescu, subsecretar de stat, bunul său amic. S-a știut de atunci că dl Titulescu nu va mai conduce, cel puțin atât de curând, afacerile externe ale țării. Într-adevăr, după puțin, ministrul de externe a fost înlocuit. În 1936 s-a încheiat o carieră, o viață de om, un destin…

Titulescu a murit la Cannes, în 1941. Chiar și după 1936, bolnav fiind, în emigrație a continuat să acționeze, folosind orice prilej pentru a promova interesele României. Titulescu a conferențiat la Academia diplomatică din Paris, în Camera Comunelor, la universitățile din Oxford și Cambridge și a fost ales președinte de onoare al Comitetului român al Reuniunii Universale pentru Pace. Totul pentru România și români…