Povestea trenului plumbuit care l-a adus pe Lenin din exil în fruntea Marii Revoluţii Socialiste
De la povestea lungului drum spre casă, presărat cu numeroase obstacole, al grecului Ulise, primul mare model al călătorului european, a trecut ceva timp, iar istoria a cunoscut multe alte aventuri de acest fel. Au rămas celebre astfel, cel puţin în ultimele două secole, întoarcerea lui Napoleon din exilul de pe insula Elba sau, în cazul nostru, revenirea în ţară a Regelui Carol al II-lea, în 1930. Un alt exemplu este odiseea trenului care l-a adus, în aprilie 1917, în plin război mondial, pe Vladimir Ilici Lenin din Elveţia în Rusia, unde avea să conducă o revoluţie ce a distrus un imperiu şi a schimbat radical faţa lumii. Despre această călătorie inedită e vorba în cele ce urmează...
Într-o cămăruţă modestă din Zurich, un exilat rus visa la o revoluţie... Despre Lenin s-a scris mult şi, mai ales, în note diferite, în funcţie de epocă, de ţară, ori de ideologie, aşa că nu vom insista asupra biografiei sale. Vom remarca doar faptul că, în 1917, când începe povestea noastră, Lenin avea 47 de ani şi era un emigrant rus, cunoscut în cercurile socialiste din Europa, dar şi din ţara natală, pentru activităţile şi scrierile lui, de sorginte marxistă, care propovăduiau ideile unei lumi noi, ale unei revoluţii mondiale. Viaţa acestui om care ducea un trai auster alături de soţia sa, locuind într-o cameră închiriată, în Zurich, se derula după acelaşi tipar cotidian:lecturi zilnice în bibliotecă, mici plimbări, discuţii în cluburile unde se strângeau muncitorii şi intelectualii cu vederi de stânga, câteva ore la masa de scris.
Nimeni nu bănuia că emigrantul îmbrăcat cu haine ponosite de atâta purtare şi căsătorit cu o femeie despre care sora sa afirmase, cu răutate, că arată ca un hering, acest om, aparent şters, care nu impresiona pe nimeni la o primă întâlnire, avea să zguduie ireversibil lumea şi cursul istoriei peste doar câteva luni... Şi, probabil, nici Lenin însuşi nu intuia acest fapt. „Trăieşte în agitaţie, tensiune, analizează permanent. El face proiecte:instigă o sciziune în social-democraţia suedeză;face din Elveţia baza revoluţiei mondiale… Anturajul său? Zinovieiv, o băşică, Radek, un derbedeu nesigur”, notează Alain Besançon, într-o interesantă lucrare de analiză asupra leninismului .
În februarie 1917, în Rusia a avut loc ceea ce istoricii au numit revoluţia burgheză. Pentru Lenin, declanşarea acesteia a fost prea rapidă, dar a sesizat potenţialul enorm al unei astfel de mişcări. Trebuia să meargă acolo, la faţa locului, să se implice. Se ridicau însă multe semne de întrebare:ca să poţi pleca din Elveţia spre Rusia, într-o Europă zguduită de război, trebuia să traversezi Franţa, apoi să te îmbarci pe un vapor, în Anglia, cu destinaţia Norvegia sau Suedia, şi, de aici, prin Finlanda, spre Rusia;ori să treci prin Germania, Suedia, Finlanda, pentru a ajunge la Petrograd. Mai trebuia, conform uzanţelor, să ai şi acordul statelor al căror teritoriu îl străbăteai.
Dar de ce ar fi permis Franţa şi Anglia unui exilat să plece într-o Rusie care avea pe Frontul de Est o armată ce ţinea în şah Germania, când acest om se ducea acolo cu ideea clară de a o scoate din război, consecinţa fiind mutarea armatelor germane şi austro-ungare pe Frontul de Vest? Şi de ce ar îngădui Germania unui om care condamnase războiul, imperialismul german, care cerea răsturnarea prin revoluţie a Kaiserului, să treacă pe teritoriul său în drumul spre Rusia? Părea că Lenin era condamnat să rămână în Elveţia şi să rateze scrierea unor noi pagini de istorie. Oare cum ar fi arătat lumea dacă el n-ar fi părăsit Ţara cantoanelor?
Cu aceste întrebări în minte, Lenin a început o activitate febrilă de consultări cu tovarăşii săi de idei, l-a chemat pe Zinoviev de la Berlin şi, împreună cu alţi apropiaţi, au început să plănuiască întoarcerea în Rusia. Curând, norocul avea să le surâdă...
Un om şi un tren sigilat pentru liniştea Kaiserului şi... victoria revoluţiei ruse
Clădirea din Zurich (pe Spiegelgasse nr. 14) în care a locuit Lenin până la întoarcerea în Rusia, în aprilie 1917
În 1917, războiul punea mari probleme Germaniei, care consuma resurse uriaşe pentru a menţine cele două fronturi europene. Cercurile politice germane aveau interesul major să scoată Rusia din război. Au intrat în scenă personaje importante:Arthur Zimmermmann, secretar de stat în Ministerul de Externe al Germaniei, unul dintre comandanţii armatei – generalul Ludendorff, şeful serviciului secret al armatei germane, ministrul de Interne, precum şi un revoluţionar rus, o figură binecunoscută (dar şi controversată) în cercurile stângii germane şi elveţiene, care fusese în legătură cu Lenin, Alexander Parvus (Israel Lazarevici Helphand), şi Yakov Ganetsky, un apropiat al lui Lenin. Oficialii germani îşi doreau organizarea unei revoluţii în Rusia care să determine ieşirea acesteia din luptă, iar Parvus i-a convins că, sprijinită de Germania, o revoluţie era posibilă şi că Lenin era omul providenţial al acestei mişcări. Şi agenţii serviciului secret german îl indicaseră tot pe Lenin drept omul cu cel mai mare potenţial pentru a organiza şi conduce o revoluţie în Rusia. Pentru aceasta trebuiau însă bani, iar Alexander Parvus a cerut 5.000.000 de mărci germane, un tren şi un permis de liberă trecere pentru Lenin şi tovarăşii săi.
Apăruse astfel un interes reciproc, dar Lenin trebuia să păstreze aparenţele şi să nu negocieze cu duşmanii ţării sale. Soluţia aleasă a fost aceea de a-i folosi pe socialiştii elveţieni ca intermediari. Un marcant socialist elveţian, Robert Grimm, şi şeful Legaţiei germane de la Berna au fost canalul de comunicare dintre Lenin şi Berlin.
Începând din martie 1917, Zimmermmann a început să se ocupe activ de ideea sprijinirii lui Lenin să ajungă în Rusia. Astfel, pe 23 martie, ambasadorul german de la Berna a trimis o telegramă la Berlin în care a comunicat dorinţa lui Lenin şi a revoluţionarilor din jurul său de a merge în Rusia, solicitând instrucţiuni pentru a acţiona. În doar trei zile, Kaiserul şi Statul Major german au aprobat ca un tren special, cu escortă militară, să le fie pus la dispoziţie.
Graba germanilor era mare, pentru că, în SUA, preşedintele tocmai ceruse Congresului să aprobe intrarea în război împotriva Germaniei, dar şi pentru faptul că serviciile secrete ale Antantei intraseră pe fir şi încercau să temporizeze ori să anuleze această plecare a lui Lenin. Spre exemplu, ambasadorul britanic la Berna, Sir Horace Rumbold, avea să informeze în permanenţă Foreign Office-ul despre negocierile dintre nemţi şi revoluţionarii ruşi, despre scopurile şi interesele celor două părţi.
Un vagon plumbuit, cu statut extrateritorial
Pe 31 martie, Lenin şi Zinoviev au luat decizia de a pleca în Rusia, nemulţumiţi de cursul evenimentelor de acolo, de faptul că revoluţia propovăduită şi visată de ei fusese confiscată de burghezie. Au acceptat oferta germană, dar au avut o serie de condiţii:sub nicio formă să nu intre în contact cu oficialităţi sau cu militari germani pe parcursul călătoriei. Dar de ce trebuia ca orgolioasa Germanie să îndeplinească asemenea condiţii?
Lenin era un remarcabil politician, un fin psiholog, dar şi un bun cunoscător al legilor, fiindcă, iniţial, se pregătise pentru o carieră în domeniul juridic. Era cetăţean rus, iar faptul că accepta ajutorul Germaniei, stat care era în război cu ţara sa, îi putea aduce o sentinţă capitală pentru spionaj sau trădare, iar în viaţa politică acuzele de pactizare cu duşmanul, de agent al unei puteri străine ostile ţării sale, i-ar fi ruinat cu siguranţă orice şansă de a fi credibil.
Din aceste raţiuni, a cerut ca trenul care avea să-l transporte pe teritoriul inamic să aibă un vagon plumbuit, care să deţină statut extrateritorial, comparabil cu cel al unei ambasade. Dar ce era acela un tren plumbuit? Era cumva un tren cu vagoane din plumb, fără ferestre? Un tren special, aparte? Nicidecum! Doar un tren obişnuit, atât că vagoanele de călători aveau aplicate pe uşi sigilii din plumb, care nu erau desfăcute decât la destinaţie, semn că nimeni din exterior nu pătrunsese, nu comunicase cu interiorul.
Prin acest artificiu, Lenin demonstra că nu a avut de-a face cu autorităţile germane şi nu putea fi acuzat de colaboraţionism. În eventualitatea unor discuţii cu autorităţile pe parcursul tranzitării Germaniei a fost agreată formula prezenţei unui socialist elveţian, Fritz Platten. Oricum, riscurile erau foarte mari pentru Lenin, care putea fi arestat aici pentru opiniile sale pacifiste, antiimperialiste, iar acasă putea fi oricând închis.
„A fost un adio, furtunos, în stil ruso-polonez”
La 5 aprilie 1917 (alte surse vorbesc de 9 aprilie), Lenin a părăsit Elveţia, cu întreaga lui avere – câteva cufere cu haine, cărţi, ziare, corespondenţă, documentele partidului. Îl însoţeau soţia sa şi câţiva tovarăşi de luptă şi exil, în jur de 30 de persoane. Vestea plecării sale era răspândită în cercurile frecventate de el. Pe peronul gării, l-au aşteptat câteva sute de ruşi şi polonezi, care l-au acuzat de trădare, că este înţeles cu germanii, că este spion, dezaprobând faptul că nu ceruse acordul Petersburgului pentru a tranzita Germania. Au fost însă şi susţinători care i-au urat drum bun şi succes. Când trenul a plecat, o parte dintre cei de pe peron a început să cânte Internaţionala. Lenin era o speranţă... „A fost un adio, furtunos, în stil ruso-polonez”, relata, maliţios, un membru al Legaţiei germane .
Plecarea lui Lenin a stârnit agitaţie în marile cancelarii aliate. Imediat, Londra a expediat o telegramă către ambasadorul său la Petersburg, în care îi comunica să-i informeze pe ruşi şi să le solicite să ia măsuri.
În prima etapă a călătoriei s-a folosit un tren elveţian, în care s-a aflat şi un membru al Legaţiei germane, pentru a se asigura că nu sunt probleme. La Gottmadingen, o mică gară germană de la graniţa cu Elveţia, din ordinul lui Arthur Zimmermann, un tren cu două vagoane îi aştepta pe Lenin şi însoţitorii săi. La câţiva kilometri, în localitatea Singen, trenului i s-a adăugat o escortă militară, care avea să-l însoţească pe o distanţă de peste 600 km, până la portul Sassnitz. Prezenţa escortei militare a făcut ca lunga călătorie pe teritoriul german să se desfăşoare fără incidente.
De-a lungul timpului, nenumăraţi artiști sovietici s-au întrecut să înfăţișeze întoarcerea în patrie a lui Lenin – aceasta este versiunea lui Petr Vasiliev
Călătoria
Vestea plecării lui Lenin şi a câtorva revoluţionari din cercul său a generat îngrijorare în Rusia. Presa internaţională (în special cea franceză) a preluat declaraţiile ministrului rus de Externe, Milyukov, care condamnase gestul şi complicitatea cu germanii a grupului de revoluţionari din exil. Pentru a contracara acest efect, care putea fi devastator acţiunii sale, Lenin l-a rugat pe cunoscutul scriitor Romain Roland să scrie un articol favorabil demersului său. Acesta l-a refuzat, motivând că, prin faptele sale, Lenin este „un aventurier periculos şi cinic, care nu contribuie la mişcarea pacifistă în Europa” .
Deplasarea pe teritoriul german s-a făcut fără incidente. Lenin şi tovarăşii săi au fost găzduiţi în două vagoane de clasa a II-a, care erau confortabile pentru o călătorie lungă, trenul schimbând des locomotivele pe parcursul diferitelor zone din Germania şi oprind în gările mari din oraşe precum Stuttgart, Frankfurt, Berlin. Călătorilor nu le-a lipsit nimic pe tot parcursul drumului prin Germania. În acest tren s-au aflat şi doi ofiţeri care nu au comunicat direct cu ruşii, ci prin intermediul elveţianului din grupul lui Lenin, tocmai pentru a-i proteja pe aceştia de acuzele de pactizare cu inamicul.
Un episod comic:Lenin nu era fumător şi nu permitea nici celor din jurul său să fumeze în faţa lui, iar pentru ca aceştia să nu mai folosească toaleta, a introdus bilete:pentru toaletă şi pentru fumat, raţionalizând astfel fumatul, dar oprind astfel şi neînţelegerile dintre fumători şi nefumători. În plus, pentru că unii dintre companioni făceau gălăgie, iar Lenin avea un program regulat de muncă şi odihnă, a impus tuturor păstrarea liniştii noaptea, ca o datorie de partid. Şi tot ca o datorie de partid, din tren s-a telegrafiat, la ordinul lui Lenin, ca în ziarul „Pravda” să apară ştirea întoarcerii sale. Revenirea în patrie trebuia să fie triumfală...
Controversa privind staţionarea, timp de 20 de ore, la Berlin
La Berlin, trenul a staţionat mai mult de 20 de ore, gara fiind înţesată de soldaţi care nu au permis civililor să aibă acces la peroane. Acest fapt lasă posibilitatea, nedovedită de istorici, dar afirmată, că oficialii germani s-ar fi întâlnit cu Lenin, omul în care guvernul imperial investea 40 de milioane de mărci aur . S-a spus că, aici, Lenin, fiind agent german, ar fi primit bani şi planurile pentru o revoluţie. Astfel, ca urmare a acestor discuţii, el ar fi croit o strategie privind modul în care să preia puterea printr-o o revoluţie la scară mare, aşa cum avea să se şi întâmple, în octombrie 1917.
Michael Pearson, istoricul care a cercetat în detaliu, în Rusia, apoi la Londra şi Berlin, urmele lui Lenin, exclude însă posibilitatea ca Lenin să fi fost agent german, considerându-l un om integru, dar un spirit practic, astfel explicându-se de ce a acceptat sprijinul german, inclusiv masiva finanţare a acestora pentru revoluţia din octombrie. În schimb, acelaşi autor crede că e posibil ca, la Berlin, să fi avut loc o întâlnire a lui Lenin cu oficiali germani, care doreau să se asigure că au făcut o afacere bună.
Robert Service, autorul unei biografii a lui Lenin, avea să comenteze şi el acest episod al staţionării la Berlin, susţinând că, de fapt, trenul plumbuit este un mit;şi că, în realitate, diverse persoane ar fi avut acces în vagonul lui Lenin...
De la Berlin, trenul şi-a continuat deplasarea până la Sassnitz, de unde liderul rus s-a îmbarcat pe un feribot cu destinaţia Suedia. La Stockholm, presa i-a aşteptat pe Lenin şi grupul său, iar primarul oraşului a oferit un mic dejun festiv. După aceasta, au traversat cu trenul Finlanda. De aici, au ajuns în orăşelul aflat la graniţa dintre Finlanda şi Rusia, Beloostrov, unde Lenin şi tovarăşii săi se aşteptau să fie arestaţi. Dar, surpriză, au putut călători nestingheriţi până la Petersburg.
Berlin:„Lenin lucrează aşa cum ne dorim noi...”
Pe 18 aprilie 1917 (alte surse vorbesc de 16 aprilie), în gara Finlandia, principala gară a Petersburgului, Lenin îşi încheia călătoria. Peroanele erau pline de curioşi care-l aşteptau. În uralele oamenilor, Lenin a ţinut un discurs:„Muncitori ruşi, cui i-aţi dat puterea luată de la ţar? Capitaliştilor şi moşierilor...” . Curând, la Berlin avea să se comenteze cu satisfacţie:„Lenin lucrează aşa cum ne dorim noi...”
Fotografiile vremii înfăţişează mulţimi entuziaste care îl întâmpină pe Lenin la sosirea din exil
În primele săptămâni de la revenirea în ţară, Lenin a trebuit să fie foarte abil, pentru a combate acuzele, răspândite de adversarii săi, care-i cereau să se ducă în Germania, în serviciul împăratului de acolo, acuzând că omul care cere pacea este agent al nemţilor.
Foarte rapid, programul lui Lenin cucereşte o ţară secătuită de Marele Război. Pe toate trenurile din Rusia aveau să fie scrise trei cuvinte simple şi cuprinzătoare:„Pace, Pâine, Pământ”, devenind populare sub denumirea de „scrisorile lui Lenin”, întrucât trenurile circulau peste tot şi răspândeau ideile care aveau să ducă la prăbuşirea lumii vechi, a ţarismului, şi la începuturile uneia total diferite.
Ca o ironie a sorţii, banii daţi de germani, nu personal lui Lenin, ci pe diferite canale, banii care au finanţat revoluţia bolşevică, aveau să fie într-un fel returnaţi. Prin Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, din 1918, Rusia, condusă de Lenin, avea să accepte să plătească Germaniei o sumă mult mai mare în contul despăgubirilor de război.
Bibliografie:
Michael Pearson, The sealed train, New York, Putnam, 1975
Karl Radek, Through Germany in the Sealed Coach, Berlin, 1924
Robert Service, Lenin:a biography, Macmillan Publishers, 2000
Paolo Prato, Gianluca Trivero, L’immaginario del mezzo di trasporto tra ’800 e ’900, Shakespeare Company, Napoli, 1989
http://www.theatlantic.com/magazine/archive/1954/10/when-lenin-returned/303867/