Portrete de români basarabeni care au făcut Unirea în 1918

Unirea Basarabiei cu România în 27 martie 1918 reprezintă punctul culminant al luptei naţionale a românilor basarabeni, stăpâniţi de peste un secol de Rusia. Basarabia a avut în fruntea ei oameni hotărâţi, care şi-au asumat rolul istoric şi au înţeles însemnătatea momentului. Despre câţi dintre ei ne mai amintim noi românii, atât cei din dreapta, cât şi din stânga Prutului?

În Basarabia s-a format o mişcare naţională la începutul secolului XX în condiţiile revoluţiei ruse din 1905 şi a opresiunii ţariste care i-a urmat. Elita politică basarabeană, care a făcut Unirea din 1918, are rădăcini în clerul ortodox, în ţărănimea şi boierimea naţională şi în tânăra intelectualitate care s-a format la începutul secolului XX. Mulţi dintre tinerii politicieni au absolvit cel puţin seminarul teologic şi apoi şi-au continuat studiile în alte domenii la universităţi din Rusia. Biserica a avut un rol primordial în mişcarea naţională, deoarece sub auspiciile ei s-a tipărit revista „Luminatorul”, multă vreme singura publicaţie în limba română din Basarabia.Merită amintită aici şi greva seminariştilor din Chişinău, în 1905, care cereau introducerea limbii române în şcoli.

Dacă la mijlocul secolului al XIX-lea unii boieri conştientizau legăturile cu românii din dreapta Prutului şi visau la refacerea vechii Moldove sau chiar la unirea tuturor românilor într-o Moldo-vlahie, către 1900 o mare parte a boierimii a fost rusificată. Revoluţia rusă din 1905 a produs un reviriment naţional în Basarabia, care a mobilizat elitele spre acţiuni culturale naţionale:societăţi culturale şi publicaţii în limba română. În 1912, cu ocazia aniversării anexării Basarabiei, pregătirea unor ceremonii de către autorităţile ţariste a declanşat reacţia românilor basarabeni, care concep crearea unui partid moldovenesc şi organizează la Orhei proteste faţă de anexarea Basarabiei de către Rusia.

Hartă stilizată a Moldovei (secolul XVIII), realizată la Amsterdam de F.G. de Bawr

Tinerii intelectuali, formaţi la universităţile din Dorpat (Estonia), Kiev sau Moscova, au cunoscut, în marea lor majoritate, exilul din Siberia, deoarece au înfiinţat societăţi culturale naţionale şi au publicat în limba română. Exilul a fost pentru unii o adevărată şcoală revoluţionară, ideile revoluţionare fiind orientate spre idealul naţional.

Elita politică din Basarabia are un specific aparte în condiţiile influenţei ideilor revoluţionare ruseşti, a opresiunii ruse, a interzicerii presei şi şcolilor româneşti. Unii dintre liderii românilor au fost iniţial activişti revoluţionari, context în care şi-au găsit locul în mişcarea naţională, al cărei sens l-au descoperit în entuziasmul revoluţionar al epocii.

Prin articolul de faţă încerc să aduc în atenţia cititorilor câteva portrete ale basarabenilor care au făcut Unirea din 1918 sau au pregătit-o, fără să mai fi apucat să vadă succesul luptei lor naţionale. Nu mă revendic în specialist al istoriei Basarabiei, dar, ca istoric, îmi permit să aduc acest prinos de recunoştinţă sutelor şi miilor de români basarabeni care au înfăptuit Unirea în 27 martie 1918. Sunt câteva pagini scrise cu lacrimi, cu evlavie şi respect faţă de eroii noştri.

Pantelimon Halippa

Implicarea în activitatea revoluţionară la Universitatea din Dorpat (Estonia) l-a costat exmatricularea. În 1905 revine la Chişinău, unde este foarte activ la publicaţia românească „Basarabia”, devenind la un moment dat chiar redactor-şef. Din cauza Ohranei (=poliţie politică) ţariste s-a refugiat la Iaşi, unde şi-a continuat studiile. Deşi i s-a propus o carieră universitară chiar de către istoricul A.D. Xenopol, Halippa a preferat să revină la Chişinău. Aici a revigorat mişcarea naţională în jurul publicaţiei „Cuvânt moldovenesc”.

În 1917 participă la congresele din Basarabia, fiind chiar delegat la un congres al ţăranilor din Rusia. Ca vicepreşedinte al Sfatului Ţării, a citit în 2 decembrie 1917 declaraţia de autonomie, iar în 24 ianuarie 1918, pe cea de independenţă. A fost pentru o zi preşedintele Sfatului Ţării, în 28 noiembrie 1918, când s-au votat Legea reformei agrare şi renunţarea la condiţiile unirii din 27 martie.În perioada interbelică a fost deputat şi senator în Parlamentul României, ministru între 1928-1933. 

Destinul său devine tragic în perioada comunistă:a fost 2 ani închis la Sighet, apoi a fost predat sovieticilor, iar Tribunalul Militar din RSS Moldovenească l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. A fost amnistiat în 1955 şi predat Securităţii din România, care l-a mai ţinut închis la Gherla şi Aiud. După eliberare a înaintat o serie de memorii către autorităţile comuniste în favoarea românilor basarabeni, susţinând că România nu trebuie să se resemneze şi să renunţe la Basarabia. Tribunul Basarabiei s-a stins din viaţă în 1976, la venerabila vârstă de 93 de ani, dedicaţi luptei naţionale a românilor din Basarabia.

Ştefan Ciobanu

În timpul studenţiei la Kiev a fondat societatea culturală Deşteptarea. Abia în 1917 poate să revină în Basarabia, unde se ocupă de dezvoltarea învăţământului în limba română. La Congresul învăţătorilor din mai 1917 a cerut naţionalizarea învăţământului, adoptarea grafiei latine pentru limba română, a organizat cursuri de istorie şi de limbă română pentru învăţătorii basarabeni.

A fost membru al Sfatului Ţării, director general (echivalentul ministrului) al învăţământului în cele două guverne ale Republicii Democratice Moldoveneşti. Pentru propaganda naţională prin cultură a editat Biblioteca copiilor şi a tinerimii.

După Unire a urmat o carieră ştiinţifică şi didactică universitară la Chişinău şi Bucureşti. Încă din 1918 a fost ales membru al Academiei Române, al cărei vicepreşedinte a fost între 1941-1948. A publicat peste 40 de studii şi cărţi despre istoria Basarabiei.

În Consiliul de Coroană din 1940 a pledat ferm pentru rezistenţă împotriva ruşilor:„Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională... răspunsul ce trebuie dat Sovietelor este rezistenţă până la sfârşit. Şi în lupta ce se va da în contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi cu armata română”! (M. Adauge, Al. Furtună, Basarabia şi basarabenii, Chişinău, 1991, p. 311).

Ioan Pelivan

Încă din perioada studiilor la Universitatea din Dorpat (Estonia), s-a afirmat printre studenţii basarabeni care au înfiinţat o societate studenţească a basarabenilor, cu program naţional şi revoluţionar. Pentru că milita pentru autonomia culturală şi administrativă a Basarabiei, a fost închis de ruşi în 1902 şi exilat la Arhanghelsk. Scapă de încorporarea în armata ce lupta în Manciuria datorită studiilor juridice, ajungând grefier la Kazan (Ural).

În contextul revoluţiei ruse din 1905 se întoarce în Basarabia, unde iniţiază Societatea culturală moldovenească şi colaborează la primul ziar românesc, „Basarabia”. În anii următori se înconjoară la Bălţi cu intelectuali activi în mişcarea naţională. În 1912, când autorităţile ţariste au organizat ceremonii de aniversare a anexării Basarabiei de către Rusia, Ioan Pelivan a purtat ostentativ cocarda tricoloră îndoliată pe străzile oraşului Bălţi!

A participat la toate activităţile naţionale generate de anul revoluţionar 1917:organizarea Partidului Naţional Moldovenesc, a fost delegat la Congresele învăţătorilor din Basarabia, ale militarilor moldoveni şi a ajuns deputat în Sfatul Ţării. În perioada independenţei a fost ministru de Externe al Republicii Democratice Moldoveneşti şi a promovat ideea aducerii armatei române pentru asigurarea ordinii la Chişinău, nu a celei ucrainene. Este memorabil discursul său din 24 ianuarie 1918, cu ocazia proclamării independeţei:„acum suntem în ajunul întregirii neamului”!

După Unire a fost deputat în Parlamentul României timp de mai multe legislaturi, ministru al Justiţiei în guvernul Al. Vaida-Voevod şi şef al delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris. În capitala Franţei a fost principalul activist basarabean pentru recunoaşterea Unirii de către Marile Puteri.

Vedere a Chişinăului în epoca ţaristă

Daniel Ciugureanu

În timpul studenţiei la Facultatea de Medicină din Kiev a cunoscut beciurile Ohranei ţariste şi a fost deportat în Siberia din cauza fondării Societăţii cultural-politice a studenţilor basarabeni. În paralel cu practicarea medicinei în spitalele din Basarabia, a colaborat la publicaţia „Cuvânt moldovenesc” şi a fost membru fondator al Partidului Naţional Moldovenesc. A fost delegat la Congresul ostaşilor moldoveni din octombrie 1917, apoi a ajuns în Sfatul Ţării. Când sodaţii ruşi au ocupat Chişinăul, a prezidat şedinţa secretă a Blocului Moldovenesc care a decis chemarea armatei române în Basarabia. A condus cel de-al doilea guvern al Republicii, între 19 ianuarie şi 6 aprilie 1918. După Unire a fost ministru în guvernul Marghiloman. A fost ales deputat sau senator în mai multe legislaturi în Parlamentul României. În Consiliul de Coroană din 1940 se pronunţă ferm împotriva cedării Basarabiei.

O stradă din Bucureşti îi poartă numele, însă puţini ştiu cine a fost românul Daniel Ciugureanu...

Constantin Stere

Începutul revoluţionar din perioada liceului sub influenţa narodnicilor îl aruncă în închisoarea Ohranei din Odessa, apoi, pentru o lungă perioadă de 9 ani, în Siberia. În 1892 reuşeşte să fie eliberat, stabilindu-se la Iaşi, unde a promovat idealurile socialiste. Din România a susţinut în faţa politicienilor români cu care s-a împrietenit necesitatea sprijinirii mişcării naţionale a românilor din Basarabia. 

În 1905 revine pentru puțin timp la Chișinău și înființează împreună cu Emanoil Gavriliță primul ziar de limbă română, „Basarabia”. Reîntors în România, este numit prefect de Iaşi şi, datorită lui, în timpul răscoalei ţărăneşti din 1907, nu a fost nicio victimă, deoarece a interzis garnizoanei din Iaşi să intervină cu arma împotriva răsculaţilor.

În martie 1918 a fost cooptat în Sfatul Ţării şi i-a convins pe deputaţi de necesitatea adoptării deciziei de Unire, fiind conştient de impactul juridic şi diplomatic al acesteia.

Mai cunoscut datorită rolului său în mişcarea socialistă, promovată de istoriografia comunistă, Constantin Stere rămâne un pilon al mişcării naţionale a românilor basarabeni, foarte activ chiar şi după Unire în Parlamentul României.

Constantin Popovici

Preot-profesor la Seminarul teologic din Chişinău timp de 37 de ani, a obţinut din partea autorităţilor ţariste ca să fie examinate şi cunoştinţele de limba română la examenele dascălilor şi diaconilor. S-a ocupat de revista „Luminatorul” şi a tradus în limba română cărţi cu conţinut religios sau istoric. În jurul său şi al revistei s-au adunat colaboratori care promovau valorile spirituale româneşti printre enoriaşi. Nu s-a implicat în viaţa politică, dar rolul său în promovarea limbii române şi a spiritualităţii româneşti a fost esenţial în mişcarea naţională a românilor basarabeni.

Vasile Stroescu

Reprezentant de seamă al boierimii româneşti din Basarabia, s-a remarcat prin numeroase acte de mecenat, de care au beneficiat studenţii români din Basarabia, din Regat şi din Transilvania. Datorită generozităţii sale, cu rol important în promovarea valorilor naţionale, a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 1910. A sprijinit financiar editarea „Cuvântului Moldovenesc”. Când liderii mişcării naţionale l-au invitat, în martie 1917, să ia parte la formarea Partidului Naţional Moldovenesc, aflat peste hotare, a răspuns:„eu îs cu totul la dispoziţia ţării mele, cu mintea câtă mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima mea şi cu toată averea mea” (Octavian Dascăl, Elitele politice din Basarabia 1918-1923, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2002, p. 48). A refuzat şefia noului partid, dar a sprijinit financiar şi i-a sfătuit pe tinerii lideri basarabeni. După Unire a fost deputat şi apoi senator în Parlamentul României.

Ion Inculeţ

Este cel mai bun exemplu pentru reorientarea elitei politice basarabene filoruse în condiţiile evoluţiei revoluţiei din Rusia. A studiat şi a muncit la St. Petersburg, unde a fost puternic influenţat de mişcarea revoluţionară în spiritul Marii Rusii democrate. Trimis în Basarabia să promoveze obiectivele revoluţiei democrate ruseşti, a găsit aici un curent naţional suficient de puternic încât să fie nevoit să se adapteze. Congresul militarilor din octombrie l-a propulsat în Sfatul Ţării, al cărui preşedinte a fost ales datorită atitudinii sale moderate în chestiunea naţională. Fiind considerat filorus, a reuşit să tempereze manifestările minorităţilor.

După Unire s-a implicat activ în recunoaşterea ei la Conferinţa de Pace de la Paris:„Nimeni nu ne va scoate din Basarabia. Rusia nu degrabă se va organiza. Iar noi de bunăvoie nu vom pleca!”, declara el în august 1919 (O. Dacăl, op. cit., p. 189).

În perioada interbelică a fost deputat sau senator, ministru în mai multe guverne şi membru al Consiliului de Coroană. S-a pronunţat în Consiliu împotriva cedării Basarabiei în 1940. În ultimele luni de viaţă a fost foarte activ în sprijinirea refugiaţilor basarabeni în România.

Emanoil Gavriliţă

Cu studii de drept la Moscova, Berlin şi Viena, a preferat să se dedice cauzei naţionale. A întemeiat pe moşia sa o şcoală românească, un cerc de cultură şi o biblioteca, toate închise după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, în 1881. În 1906 înfiinţează ziarul românesc „Basarabia”, după lungi eforturi pentru aprobarea sa de către autorităţi. A reuşit să îi adune în jurul său pe românii basarabeni în care se forma spiritul conştiinţei naţionale:Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Al. Mateevici şi alţii:„aproape tot ce are tineretul nostru intelectual mai de seamă, cât priveşte cultura, conştiinţa naţională, dragostea de neam” (O. Dascăl, op. cit., p. 61).

Din cauza articolelor revoluţionare, cu puternic caracter naţional, E. Gavriliţă, în calitate de proprietar al ziarului, trebuia să răspundă în faţa instanţelor de judecată. Chiar dacă mişcarea naţională provocată de revoluţia rusă din 1905 a avut viaţă scurtă din cauza opresiunii ţariste, a rămas un moment important în cristalizarea conştiinţei naţionale la noua generaţie a elitei basarabene. Iar E. Gavriliţă, chiar dacă nu a mai apucat Unirea, trecând la cele veşnice în 1910, a jucat un rol esenţial în pregătirea generaţiei unioniste.

Vladimir Cristi

Descendent al unei familii boiereşti care a complotat în 1862 împotriva Rusiei, pregătind o răscoală pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite, Vladimir Cristi a fost un spirit revoluţionar naţionalist. Din timpul studenţiei a fost adeptul mişcării revoluţionare socialiste, ceea ce l-a promovat, în 1917, în funcţia de guvernator al Basarabiei, numit de guvernul revoluţionar rus. A fost ultimul guvernator şi singurul român în această demnitate.

În această calitate a reuşit să se opună pretenţiilor Radei ucrainiene de a integra Basarabia între guberniile care au format noul stat ucrainean. Succesul său a contat enorm în evoluţia Basarabiei pe drumul Unirii cu România, deoarece ucrainienii au făcut presiuni puternice pentru încorporarea Republicii Democratice Moldoveneşti în statul ucrainean, fie în întregimea sa, fie parţial, sub pretextul existenţei populaţiei ucrainene între Prut şi Nistru.

După Unire a fost ministru în guvernele României, iar de două ori a fost primar al Chişinăului. A încercat să scape de ocupaţia sovietică fugind în Austria şi Elveţia, însă a fost capturat de NKVD, moment după care i s-a pierdut urma, ca atâtor eroi basarabeni, în GULAG-ul sovietic.

Paul Gore

Ascendenţa sa într-o veche familie boierească i-a oferit augurii unei cariere în administraţia din Basarabia. În 1905 a fost preşedintele Comitetului de redacţie a Societăţii Culturale moldoveneşti, din 1908 a condus Comisia Savantă a Arhivelor Basarabiei, a fost director al Muzeului din Chişinău. În 1917 a devenit preşedinte al Partidului Naţional Moldovenesc şi, în martie 1917, pe casa sa a arborat TRICOLORUL!

Cu ocazia Congresului învăţătorilor din mai 1917 şi-a început discursul cu adresarea:„Fraţi români!”. În ciuda patriotismului de care a dat dovadă toată viaţa, din cauza spiritului revoluţionar de stânga care domina mişcarea din Basarabia a trebuit să se retragă din viaţa politică, fiind moşier. După Unire a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A refuzat să predea la Universitatea din Iaşi. A fost preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice.

„A murit cum a trăit, ca un cavaler, ultimul cavaler al Basarabiei!”.

Instantanee din Basarabia în epoca ţaristă:recoltarea strugurilor şi mustitul;fântâna bisericii Mazarachi din Chişinău

***

Eroii românilor basarabeni care au luptat pentru naţiunea română din Basarabia în perioada ocupaţiei ruseşti sunt mulţi, prea mulţi ca să îi putem cuprinde în paginile unui articol. Peste cei mai mulţi s-a aşternut colbul timpului, nici măcar numele lor nu a rămas scris pe undeva în cărţile de istorie. În ignoranţa noastră, noi, istoricii, suntem atenţi cu personalităţile de prim rang şi îi uităm pe cei mulţi, sute şi mii de români care au luptat, care au mobilizat masele, care au scris articole şi au difuzat ziare şi cărţi în limba română, care au suferit în închisorile Ohranei ţariste sau în exilul din Siberia pentru că au avut un crez:UNIREA. Tuturor trebuie să le aducem un pios omagiu şi să le cerem iertare că le-am uitat numele în pomenirea eroilor neamului românesc din Basarabia.

Să luăm aminte la lupta lor naţională, la eforturile lor pentru realizarea şi recunoaşterea Unirii, la dedicarea lor, cu trup, suflet şi avere, pentru afirmarea naţiunii române din Basarabia.