„Paradisul artificial”. Consumul de narcotice și stupefiante în Bucureștiul interbelic
Bucureștenii perioadei interbelice trăiau fiecare moment cu intensitate însă, prinși în agitația cotidianului, uitau uneori să separe pe îndelete binele de rău. În galeria răului autoimpus se distinge consumul de substanțe psihotrope, practică asociată mai ales cu tensiunile și mirajele capitalei. Atât în ceea ce privește utilizarea drogurilor cât și pentru alte realități socio-culturale, Bucureștiul interbelic a jucat rolul de laborator de experimente, anuntând noul „spirit al epocii”.
Printre cauzele primare ale consumului de droguri, în special cele de origine terapeutică, precum morfina sau opiaceele, se individualizează expunerea prelungită la aceste substanțe, în decursul unor tratamente medicale. În timpul Primului Război Mondial, morfina dar și alte narcotice au fost utilizate în spitalele românești, atât în scopul anestezierii cât și în vederea calmării durerilor. Unii pacienți traversează limita dintre remediul bening și drogul periculos, dependența se instalează și continuă după externare, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
Totodată, așa cum punctează Andrei Oișteanu „unele năravuri mai mult sau mai puțin noi au fost introduse în spațiul românesc prin prezența multor ofițeri din armate străine” fapt ce facilitează instaurarea unei mode în rândul elitei bucureștene, extinsă treptat la alte straturi sociale.
Lumea narcoticelor și narcomanii ajung în atenția unor scriitori de renume, lucrările lor dezvoltând tematici precum contrabanda cu droguri, imaginea stereotipă a „paradisului artificial”, sinuciderea prin supradoză sau metafora iubitei-narcoză: Panait Istrati (Chira Chiralina, 1923), Cezar Petrescu (Calea Victoriei, 1930), Mateiu Caragiale (Craii de Curtea-veche, 1929), Sanda Movilă (Desfigurații, 1935), Max Blecher (Inimi cicatrizate, 1937), Henriette Yvonne Stahl (Între zi și noapte, 1942), Ioana Postelnicu (Bogdana, 1939), ș.a.
Consumul de droguri de origine terapeutică a fost cu greu frânat prin aplicarea legislației, deoarece practica era întreținută de o rețea de farmaciști și medici, cu reputație printre „inițiați”, de la care dependenții știau că pot obține cu ușurință rețeta sau medicamentul.
Dintre dependențe, „beția de opium” (de morfină) atinge apogeul, situația îngrijorătoare intrând în atenția autorităților și a presei. Gazetele publicau constant reportaje asupra prigoanei duse de poliție împotriva traficanților, campanii care nu reușeau să oprească flagelul, ci mai degrabă duceau la scumpirea narcoticelor.
În câteva numere ale revistei Ilustrațiunea Română, din iunie 1931, Ion Tic propune cititorilor un reportaj dedicat „morfinomanilor capitalei”, infiltrându-se în cercurile consumatorilor de morfină, și prin care dorește să le arate tinerilor „primejdia ce se ascunde sub cele mai nevinovate plăceri”.
Din conversația purtată cu o victimă a „paradisului artificial” reușește să extragă fațete ale universului dependenței, în care narcomanul se află adesea izolat, înfruntând mari probleme financiare, mizerii fizice și psihice sau dificultățile procurării morfinei pe piața neagră. Promițăndu-i tinerei următoarea doză, obține și o descriere a ceasurilor „beției reci”, cosmetizată de pana gazetarului:
„Între visul care-ți pregătește un mormânt atât de groaznic și viața cu zbuciumul și durerile ei nesfârșite, este o toropeală în care stai ceasuri întregi cu capul greoi, ca după o beție groaznică, cu nervii sfâșiați, zdrobiți, cu ochii împăienjeniți, fără pic de voință, de judecată, de năzuințe omenești- un fel de cadavru viu, între viață și moarte. Într-un târziu, când te reculegi ți-e silă de tot și de toate, te rușinezi de tine însuți, de trupul pe care-l batjocorești; ai vrea să scapi, să fugi, să înfrunți primejdia, dar simți, că o putere demonică te stăpânește mai presus de voința ta, înfrântă...”
Supliciul sevrajului apare zugrăvit în opera scriitoarei Henriette Yvonne Stahl, prin vocea personajului (real) Zoe Mihalcea-Vrânceanu, o tânără morfinomană din Bucureștii anilor ’20:
„Dacă te-ai învățat o dată cu morfina, lipsa ei e atât de chinuitoare, încât nimeni n-ar putea răbda moartea aceea lentă, abjectă. Fiecare minut își are chinul lui. Simți cum bate inima din ce în ce mai rar, cum aerul pătrunde greu în plămâni, cum sângele se îngreuiază de o otravă pe care chiar el o face fără să se poată opri. O amețeală dureroasă care clatină lumea întreagă, o vuire în sânge care te asurzește, ochii ți se împăienjenesc, nu mai văd. O transpirație cleioasă, o urină deasă..., o durere intolerabilă în tot corpul...” (Între zi și noapte, 1942)
„Morfinomana R: debutul în amăgitorul paradis al plăcerilor”. Ilustrațiunea română, Nr.23 (Anul III), 3 iunie 1931.
Eterul (eter dietilic) era o altă substanță cu proprietăți narcotice populară în Bucureștiul interbelic. Folosit inițial ca anestezic general, consumul de eter cauza o formă de toxicomanie numită eteromanie, care consta în consumarea repetată de cantități crescânde de eter în scopul obținerii unei stări de excitație psihică. Consumatorii proveneau din diferite medii socio-profesionale: moșieri, artiști, artiste de muzic-hall, chelneri, picoli, garderobiere, ș.a.
„Efectul intoxicării cu eter este diferit, în funcție de doza inspirată sau băută: de la efectul superficial stimulator, care provoacă un optimism clarvăzător, până la adâncul narcozei totale”. Deoarece dependența te însoțea pretutindeni, domnii inventaseră dispozitive ingenioase pentru a-și asigura dozele în orice circumstanță.
„Acul de cravată este legat cu un tub subțire de cauciuc de o bașică plină cu eter, pe care o ține în buzunarul pantalonilor. La cea mai mică apăsare, acul împroască picături fine de eter, pe care eteromanul le inhală”. În schimb doamnele, atunci când nu puteau servi șampanie cu eter sau „inhalau vaporii tampoanelor îmbibate cu această doctorie” preferau varianta discretă a bomboanelor cu eter.
Aproape la fel de mult ca durerea, căutarea voluptății poate declanșa și întreține consumul de droguri. Narcoticele, precum cocaina, încep să se răspândească în cercurile prostituției, astfel capitala drogurilor tinde să se suprapună cu cea a sexului plătit, proxeneții fiind din ce în ce mai interesați de traficul de droguri. Prin vectorul prostituției, orașul oferă o nouă piață drogurilor, mai ales în cluburile secrete, unde se consumau deopotrivă stupefiante și orgii: „o casă pe strada Batiște, alta pe șoseaua Ștefan cel Mare, a treia la sfârșitul străzii Izvor și în sfârșit una, în centrul Capitalei, în dosul unui cunoscut local de noapte...”
„Între vis și viață, dna W.M. găsește sbuciumul remușcării și al chinurilor care fac traiul un iad pământesc”, „În stăpânirea viciului distrugător, morfinomana a golit otrava amăgitoare-un tablou groaznic al degradării fizice și morale”. Ilustrațiunea română, Nr.24 (Anul III), 10 iunie 1931.
Noi canale de distribuție apar pe harta vieții de noapte. În baruri, săli de dans și cluburi de noapte se vând și se vehiculează narcotice. Potențând efectele amețitoare ale mulțimii, luminilor electrice, ritmurilor muzicii și dansului, „paradisurile artificiale” alimentează căutarea perpetuă a senzațiilor tari, a căror principal furnizor este capitala. De altfel, din rândul elitei sociale și artistice se desprinde o categorie a dependenților de droguri, pentru care consumul este o plăcere sofisticată, inerentă statutului. Tipologia dorește să exprime „un bucureștean prin excelență, rebel și dezinvolt, dornic de noutăți și disprețuitor de delicii comune”.
Interbelicii își cunosc relele, le identifică și iau măsuri prompte. În 1928, pe fondul creșterii consumului de narcotice, a fost promulgată „Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante” (Legea nr.58). Câțiva ani mai târziu, prin Înaltul decret regal nr. 2111(iulie 1933), s-a aprobat „Regulamentul monopolului de stat al stupefiantelor”. Reglementarea identifica toate produsele naturale și sintetice având conținut stupefiant și acorda monopol statului român asupra „importului, depozitării, fabricării, debitării, punerii în circulație și comerț în întreaga țară a tuturor produselor și substanțelor stupefiante”, narcofilia devenind ilegală.
Foto sus: „După plăcerea „paradisului artificial”, cocainomana Marta S. Își privește cu groază fața descompusă”. Ilustrațiunea română, Nr.25 (Anul III), 17 iunie 1931.
Bibliografie:
- Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română, Polirom, București, 2019.
- Ilustrațiunea română, Nr.23 (Anul III), 3 iunie 1931.
- Ilustrațiunea română, Nr.24 (Anul III), 10 iunie 1931.
- Ilustrațiunea română, Nr.25 (Anul III), 17 iunie 1931.